Rugăciunea lui Mihai Eminescu

Sfântul Sinod al Bisericii noastre dreptmăritoare a declarat 2022 drept „Anul omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului”. În acest context, cu prilejul comemorării poetului național Mihai Eminescu, la împlinirea a 172 de ani de la naștere, dorim să evidențiem câteva aspecte din lirica eminesciană, menite să devoaleze atitudinea poetului față de rugăciune, numită de Sfinții Părinți „după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii”.

Frământat, profund, însetat de cunoaştere şi de cuprindere cu mintea şi cu sufletul a tainelor existen­ția­lității umane, Eminescu n-a rămas indiferent față de relația omului cu Dumnezeu. Din copilărie, poetul a cunoscut şi îndrăgit atmosfera de rugăciune a Mănăstirii Agafton, unde mergea adesea la cele patru surori ale mamei lui, călugărițe în chinovia botoșăneană. Prezența lui în spațiul monahal a cultivat și sporit credinţa poetului, exprimată, în operă, mai degrabă prin sensibilitatea deosebită a acestuia faţă de elementele ce compun o asemenea atmosferă duhovnicească: psalmodierea, clopotul, toaca, tămâia, lumina „lină”, icoanele, candela, sfinţii, îngerii, prezenţa Maicii Domnului, decât printr-o „afişare” explicită, directă.

În poezia lui Eminescu întâlnim multe simboluri care ne sugerează starea de rugăciune, nevoia omului de a vorbi cu Dumnezeu. De exemplu, prezenţa candelei aprinse sugerează o atmosferă de interiorizare de credință și rugăciune (De-aş muri ori de-ai muri, Gemenii, Călin - file din poveste) sau steaua e asemănată cu o candelă aprinsă în cer, simbolizând viaţa celui ce se naşte pe pământ (Povestea magului călător în stele). Clopotul cheamă la rugăciune, spre ridicarea sufletelor către înalt (La moartea lui Neamţu, Învierea, Mortua est!), în timp ce amintirea tămâii şi a smirnei întregeşte ambianța spirituală: „Insule sânte se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie / (...) smirnă risipită şi sfărmată în bulgări mari” (Miradoniz).

„Atâta foc, atâta cer, atâtea lucruri sfinte, peste’ntunericul vieţii ai revărsat, părinte!”

În aceeași cheie privim și utilizarea de către poet a epitetului „sfânt”, aplicându-l celor mai diverse obiecte sau persoane, situaţii ori contexte, tocmai spre a transfigura realitatea: „noaptea sântă”, „râul sânt”, „insule sânte”, „sălcii sfinte” (Miradoniz); „luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară” (Sara pe deal); „ape sfinte”, „sfântă rază” (Memento mori); „farmec sfânt” (Dacă iubeşti fără să speri). Percepţia poetului asupra relației cu Dumnezeu diferă de-a lungul perioadelor sale creatoare, deşi este dificilă sau chiar imposibilă ordonarea „cronologică” a prezenţei sacrului în lirica eminesciană. Cert este că sacrul l-a însoțit până-n cea din urmă clipă pământească a poetului. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae ­Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Într-unul din catrene autorul a scris: „Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte!” La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părinte Galeriu, interpretând teologic ­aceste ultime versuri, a conchis: „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.

„Îngenunchem rugându-te, înalță-ne, ne mântuie din valul ce ne bântuie, fii scut de întărire şi zid de mântuire”

Când este vorba de rugăciune ca acțiune nemijlocită, se pare că cea mai aproape de sufletul poetului a fost Maica Domnului, căci în lirica sa apare frecvent, el arătându-şi astfel iubirea şi preţuirea faţă de cea prin care Hristos, Cel veșnic de zile, S-a făcut om. Pentru a evidenția câteva aspecte generale legate de rugăciune în gândirea lui Eminescu, vom face referire doar la cea mai cunoscută creație lirică închinată de poet celei preacinstite. Este vorba de impresionanta şi profunda Rugăciune către Fecioara Maria, care se găseşte în poezia cu acelaşi titlu şi în variantele acesteia, scrisă în anul 1878. Stihuitorul, chiar dacă nu s-a dovedit un practicant asiduu, a fost un om profund religios, preocupat permanent de condiția efemeră a ființei umane, de năzuința omului către prototip. Însă, conștient de fragilitatea și de scăderile inerente ale fiecăruia dintre noi, a simțit că, având-o pe Maica Domnului aproape, va răzbi. Înțelegând neputința omului de a se ridica întru lumină și adevăr fără ajutor ceresc, Eminescu a cerut sprijin de sus prin Născătoarea de Dumnezeu, pe care a purtat-o în suflet toată viața și căreia i s-a rugat în vremuri de încercare, așa cum reiese din arhicunoscuta-i Rugăciune adresată Împărătesei cerurilor: „Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire”. Se observă că pentru autor rugăciunea reprezintă o netăgăduită expresie a credinţei statornice. Poetul inițiază prin vers un sincer dialog cu mijlocitoarea și cheză­șuitoarea mântuirii noastre, care se transfigurează într-o convorbire sinceră a sufletului cu Dumnezeu, prin Fecioara Maria.

Dacă în poeziile Răsai asupra mea şi Revars asupra mea poetul o invocă pe Maica Domnului în nume personal, în Rugăciune el „vorbeşte” în numele credincioşilor, căci întreaga suflare creştină o are pe Preasfânta Fecioară drept Împărăteasă, Maică şi mijlocitoare. Numind-o „crăiasă”, alegând un termen arhaic popular pentru „regină”, poetul proiectează asupra ima­ginii Maicii Domnului o atmosferă de basm, evidenţiind astfel distanţa imensă dintre cei căzuţi în mrejele păcatelor şi înălţimea morală şi duhovnicească a celei „mai cinstite decât heruvimii”. Fecioara Maria este chemată să-i „înalţe”, să-i „mântuie” din cădere pe cei ce îngenunchează invocându-i mila, să le fie „scut de întărire” împotriva ispitelor şi „zid de mântuire”. Conştientizarea efemerităţii condiţiei umane şi a imensei mile şi iubiri ale lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc o sugerează versurile „noi, ce din mila sfântului/ umbră facem pământului”. Rugăciunea credincioşilor se îndreaptă către îndurarea „Luceafărului mărilor”, metaforă care trimite cu gândul, în acelaşi timp, către Mântuitorul Hristos şi către Maica Sa, mijlocitoarea prea bună între divinitate şi nea­mul omenesc. Rugăciunea lui Eminescu devine astfel o jertfă a arderii de tot a sufletului uman, însăşi viaţa rugătorului, esenţa ei, vocaţia ei, împlinirea cea mai nobilă şi deplină a fiinţei umane, lumina sufletului, liman al vieţii, arvună a mântuirii.

Metaforele „regină peste îngeri” şi „lumină dulce, clară” evocă preacinstirea Maicii Domnului şi frumuseţea, bunătatea, curăţia, puritatea sufletului ei, singura dintre muritori care s-a învrednicit să-I fie Maică Fiului lui Dumnezeu.

Numirile Maicii Domnului (într-o variantă a Rugăciunii) printr-o serie de splendide metafore - „maica durerilor”, „regina tăriilor”, „tăria soliilor”, „isvoru-ndurărilor”, „luceafăr al mărilor”, „nădejdea sabiei”, „limanul sărmanilor”, „soarele anilor”, „balsamul răniţilor” - sugerează multiplele calităţi şi lucrări ale Prea­sfintei Născătoare de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile creştinilor. Topica inversată: „crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te”, „asupră-ne coboară”, „a noastre plângeri”, „rugându-ne”, abundența termenilor din câmpul lexical al cre­din­ței - preacurata, pururea, mila, sfântul, tonul puternic elegiac ­(„... ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”; „din mila Sfântului/ Umbră facem pământului”), invocaţiile frecvente („crăiasă” - termen popular, familiar în basmele populare româneşti, „regină peste îngeri”, „luceafăr al mărilor”), utilizarea anacruzei ca figură de stil (vocativul „Marie” care încheie ambele strofe ale Rugăciunii) - accentuează caracterul de rugăciune al poeziei, evidențiind personalitatea căreia i se închină.

Concluzionând, Rugăciunea lui Eminescu descoperă freamătul sufletului său, dar și al întregii lumi în aşteptarea ajutorului dumnezeiesc spre existenţă şi fericire veşnică, dar și faptul că rugăciunea formează unul dintre elementele cele mai importante ale trăirii religioase a omului, chiar și atins de aripa geniului. În rugăciune, Eminescu, ca orice creștin, nu se simte străin sau orfan în faţa lui Dumnezeu, ci plin de nădejde în a primi iertarea și izbăvirea, mai cu seamă când o știe pe Născătoarea de Dum­­nezeu a fi necontenit mijlocitoare pentru umanitate. Rugăciunea lui Eminescu, ca și cele să­vârșite de fiecare dintre noi, devine o modalitate sigură de a vorbi cu Dumnezeu, fie direct, fie prin intermediul „casnicilor Săi”, sfinții, în frunte cu Preacurata Maria, ­care s-a dovedit a fi „rugătoare nebiruită”.