Salvarea sufletească a deţinuţilor politici a fost rugăciunea

Rugăciunea ca legătură tainică a omului cu Dumnezeu se poate practica până şi în cele mai grele condiţii de trai. Sau mai ales în acele condiţii, după cum o demonstrează multele amintiri şi confesiuni ale celor care au suferit detenţia din motive politice în închisorile comuniste. Sutele de pagini răscolitoare, publicate ulterior de supravieţuitori, ne înfăţişează o mlaştină a ororilor, dar în care înfloreau nuferi.

Acolo, torţionarii îi striveau sub bocanci pe vinovaţii unei întregi ţări, câteva mii de intelectuali, preoţi, studenţi, tineri, bătrâni, moşieri, ţărani, foşti demnitari politici, bărbaţi, femei. Activitatea „mistică” era interzisă în nou-instalata orânduire, iar membrii mişcării Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim au fost şi ei arestaţi şi pedepsiţi. În timpul interogatoriilor, al torturii şi în nesfârşitele ore din anii ce rămâneau de petrecut în celulele mizerabile sau în muncile istovitoare, singura salvare reală era aducerea lui Dumnezeu în mintea şi inima lor. Mărturiile foştilor deţinuţi arată cu claritate că rugăciunea interiorizată a fiecăruia sau rugăciunea în comun şi chiar săvârşirea Sfintei Liturghii, când se putea, au ajutat la păstrarea minţii sănătoase. Nu puţini au spus că vremea acelor suferinţe a fost marea bucurie a vieții lor.

„Duc o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune”

Unul dintre membrii fondatori ai Rugului Aprins, Alexandru Mironescu (1903-1973), profesor respectat şi scriitor cu o profundă viziune creştină, a trecut prin suferinţele închisorilor comuniste la fel ca majoritatea intelectualilor care frecventau întâlnirile duhovniceşti de la Mănăstirea Antim. În volumul său „Floarea de Foc” (Editura Eikon, 2019), pe care Marius Vasileanu îl numeşte „celălalt Jurnal al Fericirii”, Mironescu nota cu privire la trăirile interioare din vremea anchetelor, când tensiunea nervoasă era paroxistică: „Duc o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune, pentru păstrarea unui echilibru de care, îmi dau seama perfect, atârnă multe, atârnă totul. Deseori, în momente grele şi încărcate de teribile primejdii în prezenţa lui, a anchetatorului, mă rog în sinea mea, deşi vorbesc. Vorbesc, dar păstrez o anumită stare de concentrare, care, la o anumită tonalitate şi deprindere, e o stare de rugăciune. Uneori, tânărul acesta îşi dă seama că se petrece ceva neobişnuit, că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă unul cu altul, că nişte demersuri ale lui pică în gol, că s-a angajat pe un anumit drum şi, într-un mod inexplicabil, a nimerit în altă direcţie, dar astfel de situaţii rămân nelămurite. Ele rămân numai pe feţele noastre”. Mironescu mai scria: „Rugăciunea este o putere, o forţă eficientă, e o incontestabilă realitate! (...) Cu adevărat pot să spun şi eu că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mai poate fi, în privinţa aceasta, nici un fel de îndoială (propoziția aceasta o scriu apăsând pe fiecare silabă)”.

Părintele Sofian: „Rugăciuni ca ale Sfinţilor Părinţi din pustiu”

Şi părintele arhimandrit Sofian Boghiu (1912- 2002) de la Mănăstirea Antim din București a fost arestat și a făcut detenție din 1958 până în 1964, tot în lotul „Rugul Aprins”. Într-o con­ferință organizată după 1989 povestea: „În închisori eram aşa de bine păziţi şi aşa de constrânşi încât nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticală, la Dumnezeu. Şi de obicei omul se roagă cu putere în necazuri. Iar în închisori erau cu adevărat nişte mari necazuri. Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu. Am numit aceasta «primire» din par­tea lui Dumnezeu pentru că îi întărea, astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva săr­ma­nilor deţinuţi, toţi aveau o seninătate şi-o bucurie care nu putea să le vină decât de sus, de la Dumnezeu, întrucât ru­găciunile din închisori erau nişte rugăciuni poate ca ale Sfinţilor Părinţi din pustiu sau ale sfinţilor martiri arşi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli şi se rugau lui Dumnezeu şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru această jert­fă pe care o aduceau înaintea Sfinţiei Sale. Cam aşa erau şi aceste rugăciuni din închisori pentru foarte mulţi dintre dânşii”.

Părintele Voicescu: „Sfânta Scriptură s-a învăţat pe dinafară”

Din cartea „Părintele Voicescu - un duhovnic al cetăţii” (Editura Bizantină, 2002) aflăm că iubitul duhovnic al bucureştenilor, care a trăit între anii 1924 şi 1997, deţinut în trei rânduri, trăise mari bucurii duhovniceşti în spaţiul carceral: „Acolo, în închisoare a fost o binecuvântare. Să nu credeţi că şedeam toată ziua încrâncenaţi - Doamne, fereşte! Făceam rugăciuni, învăţam pe dinafară texte; Sfânta Scriptură s-a învăţat pe dinafară. Ne-a fost greu la început, câteva texte, dar pe urmă a mers aşa, curs”. Preotul Mihai Lungeanu, fostul său coleg de celulă, povestea: „L-am cunoscut pe părintele Tică Voicescu la penitenciarul-sanatoriu din Târgu Ocna, unde am stat până în luna august 1953. (...) De multe ori mă plimbam cu el prin una din curţile interioare, discutam mai ales teme religioase. (...) Ne-am reîntâlnit apoi la secţia din Aiud. (...) Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce rugăciuni făcea, bănuiesc că se gândea la Sfânta Liturghie. (...) La un moment dat l-am văzut pe părintele că simte mirosul de smirnă...”. Din paginile aceluiaşi volum, alt fost deţinut, Aurelian Guţă, care povesteşte despre introducerea clandestină, prin ajutorul unui gardian cumsecade, a Sfintei Împărtăşanii şi a Sfintei Scripturi, se referă la preocuparea profundă pentru spiritualitate în spaţiul carceral: „Noul Testament era hrana noastră de toate zilele; a fost desfăcut în mai multe fascicole şi a circulat cu mare grijă. Şi afară de Noul Testament au fost nenumărate alte rugăciuni care au fost învăţate. (...) Şi asta era o preocupare şi o hrană a noastră de fiecare zi, care ne-a ţinut în viaţă şi ne-a ridicat conştiinţa în toate aspectele”. Şi Constantin Ţoţea îşi aminteşte cum se ruga împreună cu deţinutul Voicescu: „Am stat o vreme împreună; eram într-o celulă pe aripa lungă la etajul trei şi făceam împreună Acatistul Mântuitorului, că îl învăţasem. Omul când e în suferinţă are putere mai mare de rugăciune... Şi Paraclisul l-am învăţat de la preotul Ioja Sinesie în sanatoriu la Târgu Ocna, şi făceam şi Paraclisul Maicii Domnului”.

Părintele Dimitrie Bejan: „Făceam toţi rugăciuni comune”

Cunoscut în zilele noastre pentru cărțile sale de memorii din vremea petrecută în lagărele sovietice şi în închisorile comuniste de la noi, părintele Dimitrie Bejan (1909-1995) a mărturisit mereu că timpul petrecut în aceste suferințe a fost şi cu multă bucurie. „Aceasta a fost crucea bucuriei!”, scria vrednicul părinte. „Când primeşti bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept.” A fost hirotonit preot în 1938, a luat parte la campania de eliberare a Basarabiei şi a căzut prizonier la sovietici, de unde a reuşit să se întoarcă abia în 1938. În ţară a urmat un lung şir de chinuri prin închisorile şi lagărele în care a fost purtat: Jilava, Aiud, Canal (1949-1956), deportarea în Bărăgan (1956-1958), Cavnic şi din nou Aiud (1958-1964). În 1964 a fost eliberat printre ultimii deţinuţi, prin decretul de eliberare colectivă. La Aiud a fost vecin de celulă cu părintele Benedict Ghiuş, faţă de care avea mare respect. Povestea în memoriile sale: „Făceam toţi rugăciuni comune, agheasmă mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. (...) Iată, eu aveam Împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vre­unul dintre deţinuţi era bolnav sau pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos”.

Prohodirea prin „morse” a părintelui Ilarion Felea

Părintele Ilarion Felea (1903-1961) a fost deţinut în timpul regimului comunist în mai multe timpuri: 1943-1945; întregul an 1946; ianuarie 1949 - 5 ianuarie 1950; septembrie 1958 - 18 septembrie 1961. Era foarte respectat între ceilalți deținuți, iar momentul morții sale, la Aiud, a generat o solidaritate generală în rugăciune, după cum povestea un martor la eveniment, preotul Ioan Bărdaş: „Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei Plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul: «Acum îl duce la groapă pe părintele Felea!». Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10:00, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: «Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit». Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot: dacă era preot, se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură. Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă «stăpânirea» de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de Evul Mediu, şi ea se petrecea în Evul Modern, în era comunistă! Carul funebru se ducea la Trei Plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului. Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: «Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!»” („Din temniţe spre sinaxare”, Editura Egumeniţa, 2008).

Părintele Liviu Brânzaş despre „cele mai favorabile condiţii de rugăciune”

În volumul memorialistic „Raza din catacombă” al preotului Liviu Brânzaș (1930-1998) se găsesc alte mărturii despre viața duhovnicească, bazată pe rugăciune, a deținuților. Părintele Brânzaş a fost unul dintre cei arestați, închiși și supuși la suferințe astăzi greu de imaginat. La 15 noiembrie 1951, după ce stătuse ascuns în satele din munţi timp de doi ani, a fost arestat pentru activitate anticomunistă. Sentința: 25 de ani muncă silnică, la fel și fratele lui, Virgil. Împreună cu ei, și tatăl lor, Ioan. Liviu Brânzaș a suferit timp de 13 ani în închisorile de la Oradea, Jilava, Cavnic, Gherla şi Aiud. După eliberare a studiat teologia și a ajuns preot. A plecat la Domnul în 3 septembrie 1998, la vârsta de 68 de ani.

Iată mărturia părintelui Liviu Brânzaș: „În celulă, cei trei mari inamici ai fiinţei noastre sunt: frigul, foamea şi inactivitatea forţată. Dacă pe un deţinut îl înfricoşează munca silnică, inactivitatea silnică este în realitate tot atât de înspăimântătoare. Pus în faţa alternativei de a alege între ele, un vechi ocnaş ar sta un moment la îndoială, pentru că amândouă sunt la fel de insuportabile. După un timp, am biruit şi inactivitatea printr-un program zilnic de activitate interioară, care nu lăsa aproape nici o clipă fără conţinut”, spune părintele Brânzaș. „Primul program este cel al rugăciunii. În singurătatea şi obscuritatea celulei există cele mai favorabile condiţii pentru rugăciune. Suferinţa întoarce pe om spre Dumnezeu. «În ziua necazului» - cum spune psalmistul - omul caută pe Dumnezeu. În asemenea condiţii se experimentează puterea rugăciunii. Aici, în bezna celulei, nu ţi se mai pare că afirmaţia Sfinţilor Părinţi care spun că rugăciunea este totul ar fi exagerată, ci te convingi că este un adevăr. Numai când experimentezi învăţătura Sfinţilor Părinţi îţi dai seama şi poţi cunoaşte adevărul lor. Când ei spun că fără rugăciune nu este posibil nimic în viaţa religioasă (nici progres moral, nici rezistenţă la ispite, nici - în final - mântuirea însăşi) constaţi din propria experienţă că perioadele de mediocritate spirituală au existat tocmai când nu te rugai, iar după intrarea în rugăciune, ce stări de iluminare şi fortificare interioară ai cucerit şi cât de uşor te puteai menţine pe culmi”.