Tihna casei, cea mai mare bogăţie

Casa memorială „Dumitru Stăniloae” din Vlădeni, judeţul Braşov, prezintă vizitatorilor valori materiale şi spirituale ale satului românesc tradiţional. Casa părintească cu fântâna din curte i-a oferit marelui teolog nu doar apa cea mai bună, ci şi dorinţa de a cunoaşte natura lucrurilor şi prezenţa lui Dumnezeu în lume. Chiar dacă a trăit în locuri diferite, sufleteşte, părintele Dumitru Stăniloae nu s-a desprins niciodată de valorile satului, căci pentru el acasă a rămas pentru totdeauna locul naşterii sale din Vlădeni. Ca profesor spunea studenţilor adesea că destinul omenirii stă în această pătură de oameni care îşi păstraseră onestitatea, cinstea şi nădejdea în Dumnezeu.

Casa părintească a părintelui profesor Dumitru Stăniloae din satul Vlădeni de lângă Braşov păstrează memoria familiei Stăniloae în semne materiale şi imateriale, obiecte, mobilă, cărţi şi fotografii. În atmosfera tradiţională de aici, el a deprins primele cunoştinţe despre lume şi Dumnezeu, achiziții care, peste ani, au rămas adânc imprimate în personalitatea părintelui. În anul 2013, am vizitat aceste locuri împreună cu fiica părintelui, regretata Lidia Stăniloae, care ne-a şi vorbit atunci despre ce a însemnat satul natal pentru tatăl său. În fiecare vară, în vacanţă, „când ajungea aici, tata punea geamantanul în mijlocul curţii şi prima dată se ducea la fântână şi scotea o găleată cu apă. Spunea mereu că aceasta este apa cea mai bună!”, a rememorat, cu nostalgie, Lidia Stăniloae. Pătruns de valorile satului tradiţional, asemenea unui personaj din mitologie, părintele Dumitru Stăniloae prindea aripi când se întorcea pe pământul natal. Întreaga sa persoană prindea forţă şi curaj, căci se întorcea la ceea ce însemna pentru el acasă. Următorul popas pe care îl făceau era în cimitirul satului, unde erau îngropaţi părinţii părintelui. „Tata se ducea să-i salute şi mergeam şi noi. Pe cruce erau fotografiile bunicilor şi parcă ne recunoşteau şi aşteptau să venim. Şi în cimitir eram, într-un fel, tot acasă”, povestea Lidia Stăniloae.

Sentimentul de dor

În vacanţa de vară petrecută la Vlădeni, părintele Dumitru Stăniloae se plimba mult, stătea de vorbă cu sătenii şi îşi rezerva în fiecare zi timp pentru a lucra la traducerile din Sfinţii Părinţi. Măgura, muntele din preajma satului, era asemenea unui buletin meteorologic. Dacă era acoperit cu ceaţă şi nori, însemna că urma să plouă. Dacă era senin, prevestea vreme bună. Totul avea farmec şi era umanizat: iarba, viţa- de-vie şi brazii la umbra cărora părintele lucra. Fântâna din ­curtea gospodăriei i-a oferit marelui teolog nu doar apa cea mai bună, ci şi dorinţa de a cunoaşte natura lucrurilor şi prezenţa lui Dumnezeu în lume. „Spaţiul pe care îl locuieşte s-a imprimat în fiinţa lui”, scria părintele Dumitru Stăniloae în Reflexii despre spiritualitatea poporului român. „Identificarea românului cu spaţiul propriu naşte în el, atunci când este rupt din acest spaţiu, uneori cu accente puternice, dorul, care este pentru el o adevărată boală. Sentimentul de dor nu se referă numai la persoane, ci şi la satul natal.”

Asemenea ţăranului român, părintele Stăniloae a rămas legat toată viaţa de pământul care l-a odihnit şi l-a hrănit, la propriu şi la figurat. „Chipul pământului nu poate fi despărţit de chipul celor dragi. Există o corespondenţă între zâmbetul peisajului românesc şi zâmbetul feţei româneşti, unul s-a imprimat în celălalt”, mai nota părintele Stăniloae în aceeaşi lucrare.

Nu s-a desprins niciodată de valorile satului

Ancorat în realitatea satului, părintele îi cunoştea pe săteni, ţinea la ei, avea rude şi colegi printre ei. Aceştia veneau seara şi stăteau de vorbă îndelung. Uneori, îi cereau sfat sau ajutor în problemele pe care le aveau. Era prieten cu ei şi aprecia judecata lor corectă şi bunul simţ în a privi lucrurile. Chiar dacă fizic era plecat de mulţi ani din Vlădeni, sufleteşte nu s-a desprins niciodată de valorile satului, căci pentru el acasă a rămas pentru totdeauna locul naşterii sale din Vlădeni. Ca profesor spunea studenţilor săi, adesea, că destinul omenirii stă în această pătură de oameni care îşi păstraseră onestitatea, cinstea şi nădejdea în Dumnezeu.
În satul natal, părintele Dumitru Stăniloae nu discuta teologie înaltă cu oamenii, vorbea ­despre modul cum Dumnezeu îi ajută. Era şi o muncă de pastoraţie, în afară de faptul că venea în vacanţă să se odihnească şi să prindă puteri. Nu era un sat de oameni bogaţi, căci pământul nu era prea productiv. Cultivau cartofi, ceva orz şi restul era fâneţe. Făceau fân şi îl vindeau. Sau vara, deasupra satului unde erau nişte varniţe, se fierbea varul şi, pe urmă, îl încărcau în căruţe şi plecau în ţară pentru a-l vinde. Nu trăiau uşor, însă erau modeşti şi se mulţumeau cu ce aveau. Părintele Stăniloae a fost impresionat de modul cum aceşti oameni modeşti au ridicat biserica din sat cu dărnicia şi generozitatea oamenilor. De aceea el preţuia foarte mult credinţa sătenilor şi sentimentul apropierii de Dumnezeu . „Uită-te la toţi oamenii din sat. Nu vezi unul neîngrijit. Un popor care poartă haine albe e un popor de oameni curaţi. Şi ce judecată dreaptă şi ce minte limpede au, nepervertite de cultura modernă. Oamenii aceştia cred în ceva şi au jaloane clare de existenţă. Nu-s bătuţi de toate vânturile, în toate direcţiile”, povestea, în 2013, regretata Lidia Stăniloae despre întâlnirea părintelui Stăniloae cu sătenii din Vlădeni. Toate aceste repere ale satului le regăsim însuşite în viaţa părintelui şi inserate în scrierile sale. Despre limbajul acestor oameni, care se apropie într-un mod cald şi firesc de Dumnezeu, el a scris în lucrarea Ortodoxie şi românism. „Dumnezeu drăguţul” sau „Măicuţa Domnului” sunt termeni care exprimă nu doar familiaritatea, ci o întreagă teologie şi o credinţă puternică. Aceşti oameni făceau binele nu pentru a fi răsplătiţi, ci pentru că aşa trebuie şi aşa „se cuvine”.
Ca toţi copiii satului, şi părintele Dumitru Stăniloae a mers la şcoală în Vlădeni. Peste ani, avea să povestească despre învăţătoarea lui, doamna Lucreţia Roşu. Cu un real talent pedagogic, dăscăliţa se ocupa de fiecare copil pe rând, căci elevii nu erau despărţiţi pe clase. Inteligenţa neobişnuită a copilului i-a atras atenţia învăţătoarei, care a insistat mult pe lângă tatăl, Irimie Stăniloae, să îşi trimită mezinul mai departe la şcoli. Ceea ce nu era deloc simplu, căci în acea perioadă puţini copii mergeau la liceul din Braşov. Tatăl părintelui nu era bogat şi şcoala presupunea bani pentru cărţi, îmbrăcăminte şi gazdă în oraş. Dar mama, dorind să-şi vadă feciorul preot, a insistat cu încăpăţânare, astfel că soarta lui Dumitru a fost pecetluită. Fiind ea însăşi din familie de preoţi, a ţinut morţiş ca băiatul mai mic, pentru care avea o slăbiciune deosebită, să slujească la Altar.

Frumuseţea lucrurilor simple

În această atmosferă patriarhală din satul natal, părintele Dumitru Stăniloae a meditat la frumuseţea şi veşnicia lucrurilor simple. Clipele petrecute în mijlocul naturii de la Vlădeni au rămas unice şi pentru fiica sa, care le-a rememorat cu emoţie. „Vara mergeam la fân. Tata ştia să cosească şi să încarce un car plin cu fân. Seara veneau pe şosea care cu fân, unul după altul. Noi stăteam tolăniţi în fân şi ne uitam la cerul înstelat. Şi tata spunea: Aşa trebuie să fie veşnicia. Sentimentul acesta îl avem şi în veşnicie. Şi aşa era. Aveam clară noţiunea de veşnicie, pe care, de fapt, nu prea poţi să o ai, căci nici limbajul nu ne prea ajută. Atunci aveam sentimentul că dăinuim veşnic, că nu se mai întrerupe, că nu se mai opreşte nimic. Cred că nicăieri nu se poate simţi aşa de bine veşnicia decât privind cerul de noapte înstelat, în mijlocul naturii.”

Fiorul trăit într-un car cu fân sau ascultând iarba cum creşte în curtea de la Vlădeni îl vom regăsi presărat în meditaţii profunde în textele scrise de părintele Stăniloae. „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oamenii ce se iubesc şi se doresc. Persistând în peisajul lui, persistă în cadrul liturgic rânduit lui, în cadrul liturgic românesc, care înseamnă încadrarea firească a fiinţei umane româneşti în ordinea superioară, persistând şi în comuniunea spirituală cu cei dragi, vii şi morţi. Căci intâlnirea cu natura implică pentru român şi întâlnirea în duh cu persoanele dragi. El nu face o separaţie netă între peisajul şi persoanele pe care obişnuieşte să le întâlnească în cadrul lui. El se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui. Peisajul este pentru el profund personalizat”, nota părintele profesor în Reflexii despre spiritualitatea poporului român. „Peisajul românesc e îmbrăcat într-un har cuceritor, strălucitor, inefabil, un har care ­înal­ţă sufletul românesc într-o zo­nă mai presus de simpla natură, simpla natură obiect al anali­zei ştiinţifice. O asemenea natură îl îndeamnă pe român să se îm­bra­ce într-un costum cu mare gust artistic”, completa părintele Dumitru Stăniloae în aceeaşi lu­cra­re. Din aceste câteva aspecte sur­prinse sumar vedem că echili­brul rămâne o dimensiune generală a spiritului ţăranului român.