Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Trup și suflet în lucrarea rugăciunii la Sfântul Grigorie Palama

Trup și suflet în lucrarea rugăciunii la Sfântul Grigorie Palama

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: † Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului - 24 Iul, 2022

Sfântul Grigorie Palama, interpret fidel al tradiţiei biblice şi patristice, vede că există şi pătimiri comune sufletului şi trupului, care nu întinează nici mintea şi ajută şi trupului să urce împreună cu sufletul spre Dumnezeu: „Căci precum e comună trupului şi sufletului dumnezeirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, îndumnezeind trupul prin mijlocirea sufletului, încât se săvârşesc prin trup fapte ale lui Dumnezeu, aşa la bărbaţii duhovniceşti harul Duhului, trecând prin mijlocirea sufletului la trup, îi dă şi acestuia să pătimească cele dumnezeieşti şi să pătimească în chip fericit împreună cu sufletul, care pătimeşte cele dumnezeieşti şi care, odată ce pătimeşte cele dumnezeieşti, are şi ceva pătimitor, lăudabil şi dumnezeiesc. Mai bine zis, latura pătimitoare din noi fiind una, se face tot ea şi lăudabilă, şi dumnezeiască”.

Simbioza trupului cu sufletul presupune transformarea, prefacerea duhovnicească a celui dintâi: „Într-adevăr, ca şi cei care se dedau plăcerilor sensibile şi coruptibile epuizează întreaga dorinţă a sufletului lor prin carne, devenind astfel în ­întregime «carne» şi, conform Scripturii, Duhul lui Dumnezeu nu poate locui în ei, astfel, cei care şi-au ridicat duhul la Dumnezeu şi şi-au exaltat sufletul prin pasiunea pentru Dumnezeu văd carnea lor că se transformă, se ridică, primesc dumnezeiasca comuniune, devine şi ea un domeniu şi o casă a lui Dumnezeu, căci ea nu mai este sediul duşmăniei faţă de Dumnezeu şi nu mai posedă dorinţe contrare ­Duhului”.

Rugăciunea e un dialog, dar la final ea se transformă în extaz

Dar nu numai că trupul nu este separat de suflet odată cu înaintarea omului spre Dumnezeu, ci darurile primite prin şi în rugăciune se manifestă prin trup. Sfântul Grigorie Palama evocă faptele săvârşite de Sfântul Apostol Pavel ca dovadă că în vremea rugăciunii minţii în trup şi prin trup se produc stări şi fapte curate, străbătute de harul dumnezeiesc: „Că cele mai multe dintre darurile Duhului, şi aproape toate, se ivesc în cei vrednici în vremea rugăciunii, ştie sigur oricine cugetă drept. Căci zice Domnul: «Cereţi şi vi se va da vouă» (Matei VII, 7). Deci, nu numai răpirea, şi aceasta până la al treilea cer, ci fiecare dintre darurile Duhului. Iar că unele dintre ele se lucrează şi prin trup o arată felurile limbilor şi tălmăcirile lor, care, de asemenea, se primesc prin şi în rugăciune, cum spune Pavel: «Cel ce grăieşte în limbi să se roage ca să le tălmăcească» (I Corinteni XIV, 13). Dar nu numai acestea, ci şi cuvântul învăţăturii, şi darurile tămăduirilor, şi faptele puterilor, şi punerile mâinilor lui Pavel (II Corinteni I, 6), prin care se dădea Duhul Sfânt. E drept că cuvântul învăţăturii, harul şi tălmăcirea limbilor, deşi se nasc prin rugăciune, lucrează poate şi în lipsa rugăciunii din suflet. Dar tămăduirile şi puterile n-ar putea ajunge la lucrare, nerugându-se sufletul celui ce o lucrează pe fiecare, în primul rând cu mintea, dar participând şi trupul. Dar împărtăşirea Duhului se lucrează nu numai când e prezentă rugăciunea în suflet - şi anume rugăciunea care înfăptuieşte tainic unirea celui ce se roagă cu izvorul nesecat al acestui mare dar -, deci nu numai când e prezentă rugăciunea ce se lucrează cu mintea; ­fiindcă nu se poate spune ce grăiau cu acest prilej Apostolii cu gura (Faptele Apostolilor XVIII, 1); împărtăşirea aceea se lucrează nu numai când sufletul se roagă cu mintea, ci şi când lucrează, totodată, şi trupul prin mâinile care împărtăşesc pe Duhul, prin atingerea celui ce se află sub el. Ce sunt darurile acestea? Nu sunt daruri ale Duhului şi nu s-au dat celor care cer şi se roagă spre bine, pentru motivul că cei răpiţi până la al treilea cer trebuie să uite de toate cele ce se săvârşesc prin trup?”

Isihasmul și lumina preadulce a Duhului Sfânt

Elementul pozitiv al spiritualităţii Sfântului Grigorie Palama, dobândirea harului şi vieţii în Iisus Hristos se sprijină pe „rugăciunea monologică” şi „neîntreruptă”. Această rugăciune este „amintirea de Dumnezeu”, nu este o stare pasivă, cum afirma Varlaam, ci o activitate conştientă a fiinţei umane.

Sfântul Grigorie Palama socoteşte că rugăciunea continuă este, în mod egal, o acţiune de mulţumire, o comuniune a omului conştientă cu un Dumnezeu personal. Acest caracter conştient şi activ al rugăciunii după Palama arată că spiritualitatea isihastă era departe de a adopta o rugăciune mecanică. Însăşi formula „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, cuprinde rugăciunea monologică. Varlaam îi reproşa Sfântului Grigorie Palama că această formulă nu cuprinde o mărturisire a divinităţii lui Hristos. Dar Sfântul Grigorie Palama ştia, de asemenea, practica mai veche şi mai simplă a lui Kyrie Eleison şi considera că însăşi rugăciunea vameşului (Luca XVIII, 13) era o formă a unei „cereri monologice”.

Învăţătura Sfântului Grigorie Palama asupra rugăciunii îşi dobândeşte totuşi adevărata semnificaţie atunci când el intră în polemică cu filosoful calabrez. Ideii platoniste după care „rugăciunea intelectuală” ar fi o dezincarnare a sufletului, el opune cu putere o concepţie monistă asupra omului. „Ia aminte la tine însuţi, scrie Palama, referindu-se la Deuteronom XV, 9, adică la tine în întregime, nu la o parte din tine însuţi, neglijând restul. Cum? Prin minte, evident, căci prin nici un alt organ nu este posibil să iei aminte la întreaga ta personalitate. Pune, deci, această pază asupra sufletului şi trupului tău: ea te va scăpa uşor de patimile rele ale trupului şi sufletului.” Părintele Cyprian Kern a consacrat un capitol întreg din lucrarea sa Antropologia Sfântului Grigorie Palama învăţăturii Sfântului Grigorie asupra superiorităţii omului în raport cu îngerii: această superioritate este bazată, după el, asupra corporalităţii fiinţei umane care îi permite să-şi manifeste stăpânirea asupra universului.

Înomenirea Fiului lui Dumnezeu restabilește echilibrul în umanitate

Acest aspect particular, dar foarte caracteristic, al gândirii palamite se integrează foarte bine în soteriologia şi hristologia sa. În urma păcatului originar, omul a pierdut şi existenţa sa supraangelică, deoarece nu mai este rege al universului şi se lasă dominat de forţele cosmice, sufletul lui a ajuns supus legilor trupului, şi pentru că a devenit muritor, el care era hărăzit a fi nemuritor. Tocmai pentru a restabili echilibrul pierdut şi pentru a-i reda înapoi faptul de a fi împărat al creaţiei, S-a înomenit Cuvântul lui Dumnezeu:

„Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca să arate la ce înălţime ne-a ridicat pe noi, astfel încât să nu ne trufim că am fi biruit căderea luptându-ne noi singuri, ci că El este Adevăratul Mijlocitor, având două firi şi desă­vârşit potrivindu-le întreolaltă.  De asemenea, S-a făcut om ca să dezlege legătura păcatului; să curăţească întinăciunea cea după trup; să vădească dragostea lui Dumnezeu pentru noi; să arate până la ce adâncime ne-am înfundat în prăpastia relelor, încât a fost nevoie de întruparea lui Dumnezeu; să Se facă nouă pildă a smereniei care cuprinde trupul şi pătimirea lui şi care este leac semeţiei; să arate că este bună firea noastră zidită de Dumnezeu; să Se facă începător şi chezaş al învierii şi al vieţii celei veşnice, risipind deznădejdea noastră, făcându-Se Fiu al Omului şi luând apoi în schimb moartea, spre a-i face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la nemurirea cea dumnezeiască; să arate cum firea omenească, osebit de toate făpturile zidite, a fost creată după chipul lui Dumnezeu. Prin aceasta, înrudirea ei cu Dumnezeu a ajuns atât de mare, încât ea a putut să se unească cu El într-un ipostas unic, pentru ca El să dea cinstire trupului şi înseşi firii muritoare, astfel încât duhurile cele cereşti să nu se creadă mai de cinste decât omul şi să nu se socotească dumnezeieşti din pricina lipsei lor de trup şi a părelnicei lor nemuriri […]. Însă şi Adam a avut parte de această strălucire şi lumină dumnezeiască înainte de călcarea poruncii, căci, gol ­fiind, era îmbrăcat în veşmânt de slavă şi nu se ruşina de goliciunea lui, ci era el cu mult mai frumos împodobit decât aceia care poartă acum diademe de aur şi pietre preţioase. Iar Cuvântul lui Dumnezeu, milostivindu-Se de firea noastră dezgolită şi lipsită de acea dumnezeiască strălucire dintâi, din pricina călcării poruncii, a luat-o asupra Sa şi a arătat-o El încă mai minunat înveşmântată pe Muntele Taborului ucenicilor pe care îi alesese, vădindu-le tuturora ce eram odinioară şi ce vom fi prin El în veacul viitor, noi, cei ce credem şi cei ce vom dobândi desăvârşirea deplină întru El”.