Responsabilitățile, multele griji și mai ales provocările sistematice lansate de regimul comunist asupra Bisericii Ortodoxe Române au făcut ca sănătatea vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina să se șubrezească încă de timpuriu. Totuși, neputințele tot mai multe dobândite în timp nu l-au împiedicat să manifeste aceeași grijă față de Biserică, apărând-o până în ultimul ceas al vieții sale.
Având asociate mai multe afecțiuni, insuficiență cardiacă, diabet zaharat și Parkinson, Patriarhul Justinian a fost internat în luna februarie a anului 1977 la Spitalul Elias. Deși bolnav și suferind, încerca să nu îi împovăreze pe apropiați cu problemele sale de sănătate, întâmpinându-i mereu cu un zâmbet pe față, cu o vorbă bună, cu o povață.
Odată cu devastatorul cutremur din 4 martie 1977, încep și problemele Patriarhului. O aripă a Seminarului Teologic se prăbușește, prinzând patru elevi sub dărâmături, trei dintre aceștia fiind găsiți morți. Pe lângă această tragedie, regimul comunist căuta, sub pretextul avariilor provocate de cutremur, să dărâme unele biserici. Având în vedere starea de sănătate precară, medicii și apropiații au căutat să îl protejeze pe Patriarh, neinformându-l despre episodul dramatic prin care trecea România în acel moment.
„Vai, bisericile mele!”
Sâmbătă, 26 martie 1977, Patriarhul Justinian a fost externat din spital, fiul său Ovidiu Marina ducându-l cu un automobil la Reședința Patriarhală. Pe drum, a putut observa efectele devastatoare ale cutremurului, șocul său fiind augmentat în momentul în care a aflat vestea morții elevilor seminariști. Trecând pe bulevardul Magheru, a observat cum o bilă de beton lovea Biserica Enei, fapt care i-a provocat o emoție atât de puternică, încât a făcut infarct miocardic. În acel moment, conform relatărilor fiului său, Patriarhul Justinian a apucat să exclame: „Vai, bisericile mele!” Această relatare a medicului Ovidiu Marina, cu privire la ultimele cuvinte ale Patriarhului Justinian, a fost preluată de mai mulți contemporani, care au prezentat-o în propoziții mai ample sau mai scurte. În opinia mea, varianta cea mai apropiată de relatarea fiului Patriarhului pare să fie cea prezentată de Patriarhul Teoctist Arăpașu, ucenic al Patriarhului Justinian, care, în cuvintele sale rostite cu prilejul slujbelor de pomenire săvârșite la mormântul părintelui său duhovnicesc, deseori amintea faptul că ultimele cuvinte ale Patriarhului Justinian au fost în forma menționată mai sus. Acest lucru pare să fie verosimil și din perspectiva faptului că, în momentul producerii infarctului miocardic, omul, din cauza suferinței, nu mai are cum să formuleze fraze elaborate, tendința fiind să comunice cu cei de lângă el în propoziții cât mai scurte. În încercarea de a-l salva, fiul său a întors mașina înapoi la spital, însă medicii nu au mai putut decât să constate decesul.
Deși în epocă mulți l-au acuzat pe Patriarhul Justinian Marina că era omul comuniștilor, catalogându-l adesea „Patriarhul roșu”, felul în care s-a produs plecarea sa în veșnicie arată, pe lângă multe alte argumente prezente în diverse arhive documentare, exact contrariul. Patriarhul și-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Hristos îngrijorat de soarta bisericilor. Atât de mult își iubea Biserica pe care o păstorea, încât nu a putut suporta gândul distrugerii unor locașuri de cult.
Aşezarea pe catafalc, în Catedrala Patriarhală
În ziua de luni, 28 martie, trupul Patriarhului Justinian a fost îmbrăcat în veșminte arhierești, spre a putea fi dus la Catedrala Patriarhală. Această rânduială a fost săvârșită de Episcopul Roman Ialomițeanul, vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, împreună cu arhimandritul Bartolomeu Anania, directorul Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, și cu arhidiaconul Evghenie Dascălu, slujitor la Catedrala Patriarhală. După înveșmântare, Patriarhul Justinian urma să fie transportat la catedrală, însă, din păcate, autoritățile nu au permis acest lucru. Comuniștii au fost înspăimântați de gândul că în jurul Patriarhului se vor aduna mulțimi de oameni care vor realiza uriașe manifestări religioase, avea să noteze ierarhul Bartolomeu Anania după căderea regimului.
După îndelungi insistențe făcute către liderii comuniști, abia în după-amiaza zilei de marți, 29 martie 1977, trupul neînsuflețit al Patriarhului Justinian Marina a fost adus la Catedrala Patriarhală și așezat pe catafalc, în mijlocul bisericii. Vestea trecerii la cele veșnice a Patriarhului a adus multă durere în inimile credincioșilor. Mulți dintre aceștia au venit la catedrală să înalțe o rugăciune, sărutând mâna celui care a fost apărător al Ortodoxiei românești vreme de trei decenii.
Slujba de înmormântare
Slujba de înmormântare a Patriarhului Justinian, săvârșită joi, 31 martie, a adunat la București reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe surori și ai altor Biserici creștine, care alături de credincioșii prezenți au adus mărturie despre respectul și cinstea de care se bucura Patriarhul Justinian în toată lumea creștină. Din soborul de slujitori au făcut parte: Patriarhul Maxim al Bulgariei; Mitropolitul Meletie al Parisului, delegatul Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului; Mitropolitul Gherman, delegatul Patriarhului Benedict al Ierusalimului; Mitropolitul Alexei al Tallinnului și Estoniei, delegatul Patriarhului Pimen al Moscovei și al întregii Rusii; Mitropolitul Alexandru, delegatul Arhiepiscopului Serafim al Atenei și al întregii Elade, și Mitropolitul Dorotei de Praga și al întregii Cehoslovacii.
În sunetul clopotelor, slujitorii au ieșit din Reședința Patriarhală. Înaintea soborului mergea Crucea Patriarhală, purtată de părintele Ioan Gagiu, directorul Administrației Patriarhale, încadrat de doi diaconi care purtau ripidele. Mitra arhierească și omoforul erau ținute de arhimandriții Sofian Boghiu, Paulin Lecca și Gherontie Ghenoiu. Mergeau apoi consilierii patriarhali și ai Arhiepiscopiei Bucureștilor, care purtau pernele cu decorații, apoi slujitorii catedralei și ai paracliselor patriarhale, urmați de membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și ierarhii reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe surori.
Procesiune până la Mănăstirea Radu Vodă
Mulțimile de oameni veniți să participe la înmormântarea Patriarhului Justinian au surprins orice așteptare a autorităților, pelerinajul ce s-a creat pe străzile Bucureștiului cu această ocazie fiind o ultimă acțiune de forță pe care Patriarhul a făcut-o, o adevărată mărturisire de credință în plin regim comunist.
Trupul Patriarhului Justinian a fost dus la Mănăstirea Radu Vodă, în biserica pe care cu atâta dragoste a restaurat-o, pregătindu-și din timp mormântul în acest loc. Grija manifestată de Patriarhul Justinian pentru Mănăstirea Radu Vodă și dorința personală de a fi îngropat în vechea biserică voievodală arată faptul că, între numeroasele sale ctitorii, aceasta rămâne ctitoria de suflet a lui.
„Revarsă îndurarea și binecuvântarea Ta, Doamne”
Felul în care Patriarhul Justinian s-a pregătit pentru momentul trecerii sale din această viață face dovada unui discernământ duhovnicesc profund. Cugetarea la moarte și grija pentru felul în care ne găsește acest moment sunt gânduri care pe mulți i-au ajutat să se desăvârșească. Cu patru ani înaintea trecerii sale din această viață, Patriarhul Justinian a scris un testament duhovnicesc care reflectă starea sa sufletească și gândurile pe care le avea. El scria: „Binecuvântez din toată inima și din tot sufletul pe cei ce mă urăsc și m-au urât, pe cei ce m-au nedreptățit și pe cei ce mi-au făcut un rău văzut ori nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toți, după cum i-am iertat și eu. Din adâncul inimii strig către Domnul Dumnezeul nostru și al părinților noștri: Revarsă îndurarea și binecuvântarea Ta, Doamne, peste poporul dreptcredincios român, peste țara și Biserica noastră. (…) Milostive Doamne, auzi rugăciunea mea și nu întoarce fața Ta de la mine; întru îndurare, iartă-mi păcatele mele cele de voie și cele fără de voie, cele întru știință și cele întru neștiință, învrednicindu-mă și pe mine, nevrednicul, să laud și să măresc cu drepții numele Tău” (Patriarhul Justinian Marina, ediție îngrijită de pr. Mihail Spătărelu, Testamentul integral al Patriarhului Justinian Marina, Editura Papo, București, 2015, p. 53).
„Toți suntem familia Patriarhului”
Mulțimile de oameni veniți în procesiune pe străzile Bucureștiului de la Catedrala Patriarhală până la Mănăstirea Radu Vodă „se îmbulzeau (…) să pătrundă în curte, după sicriul de stejar; înalt, pe pat de flori, din care răsăreau, culcate, mitra bizantină și barba avraamică. S-au rupt cordoanele străjilor. A strigat cineva: «Vă rugăm, faceți loc să treacă familia Patriarhului!»
A răspuns o credincioasă: «Și noi suntem familia Patriarhului! Toți suntem familia Patriarhului!»” (Arhim. Bartolomeu Anania, „Justinian, Părintele nostru”, în revista Biserica Ortodoxă Română, anul XCV, nr. 4, aprilie, 1977, București, p. 234).
Numărul impresionant de credincioși, călugări și clerici prezenți la funeraliile Patriarhului arată dragostea și devotamentul românilor, greu încercați în perioada comunistă, care au găsit în Patriarhul Justinian un sprijin, un părinte, un apărător al Bisericii românești.
„M-am luptat lupta cea bună, credința am păzit”
Trupul Patriarhului Justinian a fost purtat în procesiune împrejurul bisericii Mănăstirii Radu Vodă, apoi a fost dus în naosul bisericii și pogorât în mormântul pe care și l-a pregătit din timp. Patriarhul Justinian a rânduit ca pe mormântul său să fie scris textul: „Aici odihnește în Domnul, așteptând învierea cea de apoi, Preafericitul Părinte Justinian, Patriarhul României (1948-1977), care unitatea Ortodoxiei străbune a făptuit, acest sfânt locaș și multe alte mănăstiri și biserici a ajutat și preînnoit, sprijinitor culturii religioase a fost și cârma Bisericii Ortodoxe Române timp de 30 de ani cu destoinicie a purtat. N. 22 II 1901 - D. 26 III 1977. Veșnica lui pomenire!” Pe marginea de jos a pietrei de mormânt se află scrise cuvintele: „Aștept învierea morților și viața cea veșnică ce va să fie. Domnul mă va izbăvi de orice păcat. Mă va mântui în Împărăția Sa Cerească. Lui fie slava în vecii vecilor. Amin. (II Timotei IV, 18)”. Iar pe cruce stă scrisă o mărturie peste timp despre eforturile făcute de Patriarh în vremea păstoririi sale ca întâistătător al Ortodoxiei românești: „M-am luptat lupta cea bună, credința am păzit: am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo mă așteaptă răsplata dreptății pe care îmi va da-o Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea”.
Sub presiunea celei mai dificile perioade a epocii comuniste din România, Patriarhul Justinian Marina a dat dovadă de discernământ, traversând cu pierderi minime o epocă de persecuție maximă. Chiar dacă a fost calomniat în decursul vieții, în timp, adevăratele sale intenții au fost dovedite prin fapte. Patriarhul Justinian rămâne o figură luminoasă în istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române, un ierarh care a luptat pentru Biserică, a iubit-o și a apărat-o. Patriarhul Justinian ne-a lăsat moștenire nouă, generațiilor de astăzi, o Biserică puternică, întărită de jertfele generației sale, o Biserică vie, cu slujitori devotați, o întreagă generație de mari duhovnici, pe care i-a ocrotit și prin rugăciunile cărora Patriarhul și poporul său au fost ocrotiți. Judecat de mulți pe nedrept, a dus cu demnitate chemarea primită de la Mântuitorul Hristos, aceea de a fi slujitor al tuturor, părinte și povățuitor.
