Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar 93 de ani de la întronizarea primului Patriarh al României

93 de ani de la întronizarea primului Patriarh al României

Galerie foto (5) Documentar
Un articol de: Arhim. Policarp Chiţulescu - 01 Noi, 2018

Ziua de duminică, 1 noiem­brie 1925, i-a reunit la Bucu­rești pe toți ierarhii și demnitarii români, la care s-au alăturat oaspeții delegați ai Bisericii Ortodoxe surori. În seara zilei de 31 octombrie, în catedrala istorică a Mitropoliei Ungrovlahiei, s-a slujit Prive­gherea la care au asistat oaspeții din toate colțurile lumii, numeroși clerici și credincioși, toți având lumânări aprinse în mâini, parcă în așteptarea unei Învieri. Însă, solemnitatea învestiturii patriarhului avea să-și arate strălucirea abia a doua zi, la 1 noiembrie 1925, moment grandios sporit de sutele de mii de participanți.

Jertfa eroilor români să­vârșită în Primul Război Mondial a făcut posibilă unirea românilor sub un singur sceptru și într-un singur suflet. Trupul țării a fost întregit la 1 decembrie 1918 prin memorabilul act care consfințea pentru vecie unirea Transilvaniei și a celorlalte provincii din nord-vest cu România, în timp ce Basarabia și Bucovina deja făceau parte din România.

După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, etapa firească următoare era acum unificarea bisericească sub conducerea unui unic for superior: Sfântul Sinod. Biserica Ortodoxă Română avea nevoie ca misiunea și spiritualitatea creștină să îmbrace o altă haină, să își organizeze viața lăuntrică într-o mai mare inde­pen­dență față de Stat și, mai ales, să își eficientizeze organismele administrative interne de funcțio­nare. Aceasta pentru că în Biserica Ortodoxă din provinciile românești se resimțeau influențele nefaste, fie ale Curții imperiale din Viena (pentru Transilvania și Bucovina), fie ale absolutismului țarist (pentru Basarabia).

Unificarea bisericească a intrat, la doar câteva luni după Marea Unire, în atenția ierarhilor din Transilvania (întruniți în consfătuire la Sibiu, pe 23 aprilie 1919), apoi a Sfântului Sinod de la Bucu­rești (întrunit la Mănăstirea Sinaia, în prioada 12-25 iunie 1919). Cu acest prilej a fost evidențiată necesitatea introducerii în România Mare a unei organizări biseri­cești autonome pe baze consti­tuționale, cu chemarea ierarhilor din toate provinciile în Sfântul Sinod ca membri de drept istoric și canonic, hotărâre aprobată în unanimitate de ierarhii provinciilor istorice românești, la 30 decembrie 1919. În ziua următoare, la 31 decembrie 1919, Episcopul Caranse­be­șului, Miron Cristea, a fost ales Mitropolit Primat (în scaunul vacant încă de la 1 ianua­rie 1919) și învestit la 1 ianuarie 1920. El era un simbol al unirii fraților transilvăneni cu România, ca unul ce fusese un participant implicat direct în Adunarea de la Alba Iulia, desfășurată la 1 decembrie 1918.

După unificarea bisericească a provinciilor românești, între ierarhii, clerul și intelectualii români din România Mare, s-a născut ideea de a se face un necesar pas înainte, acela ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la rangul de Patriarhie.

Primul care a ridicat problema a fost preotul academician Gheor­ghe Ciuhandu († 1947), renumit istoric militant unionist, consilier eparhial la Arad, președinte al Asociației Clerului Andrei Șaguna din Transilvania. Lui i s-a alăturat savantul Nicolae Iorga, care arăta că, după Constituția din 1923, Biserica noastră Ortodoxă Română era dominantă, și pe temeiuri logice, istorice și canonice, aceasta putea și trebuia să fie înălțată la rangul de Patriarhiei autocefală. Inițiativa a fost adusă în plenul Sfântului Sinod de Mitropolitul Pimen al Moldovei și semnată de toți ierarhii provinciilor românești, la 4 decembrie 1924. Lucrările au continuat și în anul următor, astfel încât la 4 februarie 1925, având în vedere vechimea creștinismului românesc, numărul eparhiilor din țară, statutul lor istoric și canonic, noua situație a României Unite, când românii aveau propria suveranitate politică și bisericească, s-a considerat pe drept cuvânt că românii aveau dreptul să recunoască pe mitropolitul de la Bucu­rești cu titlul de Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României (actul de înființare a Patriarhiei Române - arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească, 1925, pp. 30-34). În aceeași ședință din 4 februarie 1925, Mitropolitul Primat Miron Cristea a luat cuvântul și a mulțumit, arătând că prestigiul trece asupra Sfântului Sinod și credincioșilor Bisericii, tot atunci, el ridicând problema înălțării unei mărețe Catedrale a Mântuirii Nea­mului (arhim. Tit Simedrea, Patriarhia Românească, pp. 39-41).

La 12 februarie 1925, Senatul și, la 17 februarie 1925, Camera Deputaților au votat Legea prin care se înființa Patriarhia României, iar regele Ferdinand a promulgat-o la 23 februarie același an, cu numele de Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei ca primat al României, la rangul de scaun patriarhal. Ca urmare a acestei recunoașteri, Mitropolitul Primat Miron Cristea a expediat scrisori prin care anunța Bisericile Ortodoxe surori asupra celor hotărâte în România. Bisericile surori au trimis scrisori irenice de felicitare și de recunoaștere a istoricului moment de înălțare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

Ceremonialul învestirii Mitropolitului Primat Miron Cristea ca Patriarh al României a fost fixat pentru data de 1 noiembrie 1925. A fost publicat un program cu toate momentele înălțătorului eveniment, așa cum se procedează la orice solemnitate de cel mai înalt rang.

Ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, i-a reunit la București pe toți ierarhii și demnitarii români, la care s-au alăturat oaspeții dele­gați ai Bisericii Ortodoxe surori.

Solemnitățile ceremoniei de învestitură

Programul acestui istoric moment preciza limpede locul și rostul fiecărui participant, fie că era vorba de invitați străini, de clerul autohton, de cântăreți sau de simpli cetățeni. În seara zilei de 31 octombrie, în catedrala istorică a Mitropoliei Ungrovlahiei, s-a slujit Privegherea la care au asistat oaspeții din toate colțurile lumii, numeroși clerici și credincioși, toți având lumânări aprinse în mâini, parcă în așteptarea unei Învieri. Cântarea s-a făcut nu numai în limba română, ci și în greacă (de către psaltul grec Adamide de la biserica greacă din Capitală, îmbrăcat cu rasă, după modelul Patriarhiilor răsăritene, un cunoscut editor și publicist) și în slavonă. Au înfrumusețat slujba cu măiestrie și maicile de la Mănăstirea Pasărea, cunoscătoare renumite ale Psaltichiei.

Însă, solemnitatea învestiturii patriarhului avea să-și arate strălucirea abia a doua zi, la 1 noiembrie 1925, moment grandios sporit de sutele de mii de participanți. Din acest motiv, Patriarhul Miron Cristea mărturisea în jurnalul său că a ales să parcurgă pe jos drumul de la Palatul Regal, după învestitură, ca să poată fi cât mai aproape de poporul atât de numeros prezent, fotografiile o arată, adaugă patriarhul (Elie Miron Cristea, Note Ascunse - însemnări personale, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 99). În realitate, așa și era, după cum se vede clar în imaginile de atunci. Puțini știu că fotograful care a surprins în clișee acest eveniment unic din viața Bisericii noastre și a României a fost celebrul Iosif Berman. Albumele sale cu reușite fotografii de la acest moment solemn nu s-au publicat niciodată. (Abia anul acesta 2018, din dorința Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, s-a alcătuit un album dedicat persona­­lității Patriarhului Miron Cristea și, prin urmare, excepționalele fotografii vor putea fi văzute și se vor alătura multora din realizările lui Berman care au apărut deja în albume.)

În data de 1 noiembrie 1925, duminică dimineața, după slujirea Sfintei Liturghii, la ora 10:00, s-a format în curtea Mitropoliei alaiul care urma să plece spre Palatul Regal. În fruntea caleștilor, se aflau două plutoane de cavalerie, trăsura Prefectului Poliției Capitalei, gen. Eraclie Nicoreanu, urmată de trăsura cu Patriarhul Miron și ministrul cultelor, apoi alte două trăsuri cu Mitropoliții Pimen al Moldovei, Nicolae al Ardealului, Nectarie al Bucovinei și Gurie al Basarabiei. Două plutoane de soldați călare închideau șirul trăsurilor. În acest răstimp, la Palatul Regal se aflau deja în Sala Tronului: miniștrii și ambasadorii români și străini, deputații, senatorii, consilierii Curții de Casație, rectorul Universității din Bucu­rești, decanii și profesorii facultă­ților, inclusiv cei de la Teologie, repre­zentanții Academiei Române și ai Armatei Române, primarul și prefectul Capitalei și multe alte oficialități. După ce alaiul de la Mitropolie a ajuns în Sala Tronului, a venit și Familia Regală: regele Ferdinand și regina Maria, principii Carol și Elena. Ministrul cultelor a citit Decretul regal de învestitură a Mitropolitului Miron Cristea ca Patriarh al României, apoi Mitropolitul Modovei Pimen Georgescu i-a dat regelui cârja, iar acesta i-a încredințat-o Patriarhului Miron cu cuvintele: Îți încredințez cârja patriarhală și îți urez să păstorești în pace pe toți credincioșii țării. A urmat cuvântarea noului patriarh, Miron Cristea, apoi cea a regelui Ferdinand. Patriarhul Miron subliniază în memoriile sale că regele și întreaga Familie Regală i-au sărutat mâna, ceea ce l-a emoționat profund (Elie Miron Cristea, Note ascunse... p. 100).

După aceste momente, s-a plecat în procesiune de la Palatul Regal la Patriarhie. Procesiunea era deschisă de elevii școlilor militare și teologice, studenții facultăților de teologie intonau Imnul patriarhal, urma trăsura gen. Nicoreanu, prefectul Poliției Capitalei, apoi ieromonahul Teofil Ionescu cu o cruce patriarhală mare, confecțio­nată din argint, monahii și monahiile, protoiereii și preoții, ierarhii, în urma cărora pășea Patriarhul Miron Cristea înveșmân­tat cu mantie și camilafcă, ținând cârja patriarhală în mâna stângă, iar cu mâna dreaptă binecuvântând poporul. Patriarhul era înconjurat de solii Bisericilor Ortodoxe: din partea Patriarhiei Ecumenice au participat Mitropoliții Ioachim al Calcedonului, Fotie al Dercosului și Gherman al Sardelor, împreună cu marele dragoman al Patriarhiei Ecumenice, Spiru Constantinide. Patriarhia Ierusalimului și cea a Alexandriei au fost reprezentate de Mitropolitul Dositei al Sevastei. Din partea Bisericii Greciei au venit Mitropolitul Policarp al Tricalei și protosinghelul cancelariei Arhiepiscopiei Atenei, Mihail Constantinide. Biserica Sârbă a delegat pe Mitropolitul Emilian al Timocului și pe arhimandritul Nicolici. Din partea Bisericii Bulgare au venit Mitropolitul Neofit al Vidinului, arhimandritul Sofronie și arhidiaconul Clement. Biserica Poloniei a fost reprezentată de Mitropolitul Dionisie al Varșoviei, care i-a dat Patriarhului Miron camilafca albă, și de câțiva protoierei. Mitropolitul Antonie, fost al Kievului, care trăia refugiat în Serbia, era un vestit ierarh care a reprezentat Biserica Rusă din exil. Patriarhul Miron evidențiază faptul că mulți dintre delegați erau prieteni ai Bisericii Române pe care o cunoșteau de la conferințele internaționale sau din sprijinul direct acordat de el însuși. De pildă, Biserica Bulgariei (care lua Sfântul și Marele Mir de la București) s-a împăcat cu Patriarhia Ecumenică prin mijlocirea directă a Patriarhului Miron, la fel fiind și situația Mitropolitului Varșoviei, care se organizase autonom față de Rusia, motiv pentru care episcopii din exil nu îl recu­noșteau ca atare. Mulțimea în haină de sărbătoare îl ovaționa pe noul patriarh strigând Vrednic este! La dreapta Patriarhului Miron îl observăm prezent în perma­nență pe arhimandritul Tit Simedrea, directorul Cancelariei Sfântului Sinod, unul dintre cei mai apropiați și apreciați colaboratori ai întâiului Patriarh al României.

Odată ajunși pe Dealul Mitropoliei, la catedrala acum devenită patriarhală, s-a oficiat slujba Te Deumului de către Episcopul Grigorie al Aradului, iar Mitropoliții Pimen al Moldovei și Nectarie al Bucovinei i-au înmânat întâiului Patriarh Miron Cristea: omoforul, mitra, crucea și engolpioanele. Apoi, s-a citit rugăciunea de întronizare de către Mitropolitul Pimen al Moldovei, după care patriarhul a fost condus de cei doi mitropoliți și așezat pe tronul patriarhal acoperit cu țesături albe, brodate cu fir argintiu. S-a cântat din nou Vrednic este! și s-a rostit Polihroniul. S-au rostit cuvântările oficiale, toată ceremonia încheindu-se la ora 14:00. Dineul care a urmat s-a ținut în holul central al Palatului Adunării Deputaților, azi Palatul Patriarhiei. Primul-ministru Ion I.C. Brătianu i-a adresat întâiului nostru patriarh cuvintele: Te-am văzut cu bucurie și cu mândrie Preasfințit, Primat al României și astăzi Îți zic Preafericit, pentru că mă gândesc la fericirea unui neam întreg.

La ora 17:00 a avut loc un concert festiv susținut de renumita corală Carmen condusă de prof. D.G. Kiriac, iar la ora 20:30, la Palatul Regal, regele Ferdinand le-a oferit patriarhului și oaspeților străini o cină festivă. La câteva zile, pe 4 noiembrie 1925, patriarhul s-a prezentat în plenul Senatului, alături de delegații care veniseră la întronizare, unde a cuvântat și a fost ovaționat în noua sa postură de întâistătător al Patriarhiei Române.

Reluarea discuţiilor privind Catedrala Mântuirii Neamului

Toate aceste luminoase festivi­tăți nu erau decât începutul unui drum greu, presărat cu multe încercări și probleme pe care trebuia să le rezolve acum o Biserică organizată în cel mai înalt mod, într-o lume plină de noi provocări. Patriarhul Miron Cristea și colaboratorii săi (în special ierarhii și consilierii) au luat totul de la capăt, inclusiv lupta pentru recu­noaș­terea statutului preoților în societate, a menținerii școlilor de teologie și a orelor de religie în învă­țământul românesc, contracararea prozelitismului sectar și a stilismului. Au urmat importante lucrări edilitare la Reședința și Catedrala Patriarhală, la numeroase biserici și mănăstiri, călătorii irenice, înființarea de noi eparhii în țară și în afara granițelor, s-a dezvoltat activitatea editorială și publicistică a Bisericii, s-a înființat Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă și multe altele.

Am văzut nenumărate proiecte de legi, regulamente, răspunsuri la diferite probleme adnotate, corectate sau completate de mâna Patriarhului Miron Cristea (prim-ministru și regent) și de a primului său vicar după înființarea Patriarhiei, vrednicul vlădică Tit Simedrea. O bogată corespondență a sa, câtă s-a păstrat, s-a publicat acum câteva decenii și o altă parte așteaptă încă să fie publicată, ca și teza sa de doctor în filologie despre Viața și opera lui Eminescu.

Acest moment solemn al învestirii ca întâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române de care Patriarhul Miron Cristea s-a învrednicit a fost urmat de un altul: reluarea imediată, într-o formă mai concretă, a discuțiilor privind ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, proiect încurajat de realizarea Marii Uniri din 1918 și de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

Patriarhul Miron Cristea a fost primul care a sfințit crucea pe un loc pe care se dorea ridicarea mult doritei Catedrale a Mântuirii Neamului.