Academicienii consăteni din Şurăneştii Vasluiului

▲ Trecând într-o zi pe strada Păcurari cu gândul la locatarii de odinioară, am privit îndelung bătrâna casă cu arcade, coloane şi intrare uitată la trotuarul umbrit de unul dintre cei şapte tei centenari ai fostei şosele mihăilene ▲ Casa este la începutul străzii, are numărul 17, fost 25, şi a aparţinut junimistului Gheorghe Racoviţă (1839-1913) ▲ Locuia aici prin 1898, la vremea când feciorul său, tânărul cercetător Emil Racoviţă (1868-1947), naviga cutezător prin pustiul de gheaţă al Polului Sud ▲

Privind casa din Păcurari mă gândeam cât de uitată este şi că într-o zi ar putea dispărea, aşa cum a fost făcută una cu pământul casa de peste drum, din fostul colţ al străzii Buzdugan, unde a locuit eruditul profesor şi om de cultură, scriitorul Grigore T. Popa. Ştiindu-i pe amândoi din satul Şurăneşti, comuna Dăneşti-Vaslui, mi-a trecut prin minte întrebarea: oare ce-o mai fi prin locurile copilăriei lor? Le mai păstrează cineva amintirea?

Pe urmele savantului Emil Racoviţă

Prins de aceste gânduri şi muncit de febra gazetărească, pe la sfârşitul lui septembrie am hotărât să pornesc pe meleagurile Vasluiului, urcat într-un microbuz. Am trecut pe lângă fostele vii strămoşeşti ale Buciumului, cumplit hărtănite şi nimicite, lăsate după 1990 fără nici o ocrotire, la voia acareturilor ce împânzesc dealurile şi potopesc bogăţia verde şi roditoare a oraşului. În viteză, am parcurs pădurea Bârnova, şi ea tot mai strâmtorată şi rărită de feluriţi doritori să se înavuţească pe seama oxigenului necesar vieţii, şi în puţină vreme, mă aflam la benzinăria de pe şleaul cel mare al Vasluiului, unde se desprinde un drumeag către Codăeşti.

Câteva minute mai târziu treceam prin fostul târguşor, cândva sediu de prefectură şi apoi de raion, ajuns acum aşezare modestă, în care se mai adună sâmbăta dimineaţa sătenii satelor megieşe la iarmarocul tradiţional. Ca şi în urmă cu sute de ani, sătenii vând prisosul de grâne, animale, păsări, zarzavaturi, brânzeturi lemnării, pometuri, alimente, cumpărând în schimb unelte, sape, seceri, coase, potcoave, caiele şi bolovani de sare pentru animale. Au uitat dar gazul (petrolul lampant), hogeagurile şi fitilurile pentru lămpile de altădată, bărbaţii dorind becuri electrice şi lanterne cu dinam drept lampioane, iar tinerele gospodine, nemaiştiind de bumbac, boiele, fluturaşi aurii, mărgele şi jurubiţe de mătase pentru ţesutul cămăşilor, iilor şi catrinţelor, târguiesc straie „de gata“ din maşinile-dugheană ale noilor negustori, pline de hăineturi noi sau „second hand“.

Popas la Casa Memorială „Emil Racoviţă“, din satul cu acelaşi nume

Meditând la cursul vremii în veşnică primeneală, am trecut pe lângă şiragul de coşare pustii ale fostului centru de achiziţii, ce erau pline odinioară de ştiuleţii adunaţi de pe lanurile acum arse de secetă, şi am ajuns pe creasta satului Şurăneşti, numit de vreo 40 de ani „Emil Racoviţă“.

Spre amintirea profesorului, biologului, speologului, academicianului care a copilărit pe zarea însorită, iar - după localnici şi ghidurile vasluiene - chiar s-ar fi născut, casa cu ograda largă, arbori centenari, livadă bogată şi împrejmuită cu zid de cetate, porţi grele cu foişor şi ceasornic deasupra, ale căror bătăi se auzeau peste dealuri şi în acele vecine - cum îşi aminteşte învăţătorul nonagenar Ştefan Ciudin din Tăcuta, se păstrează aproape neschimbată, cu odăile înşirate de-a lungul cerdacului-geamlâc.

Trecut şi el prin vremuri grele şi prădăciune, bătrânul conac a fost reparat de stat prin anii 1962-1964, când s-a deschis ca muzeu, cu prilejul apropiatei sărbătoriri a savantului de către UNESCO.

Acum, Casa memorială „Emil Racoviţă“ adăposteşte relicve şi obiecte legate de copilăria şi viaţa profesorului, din expediţia efectuată la Polul Sud, cât şi din activitatea de cercetător şi speolog.

Născut la 15 noiembrie 1868, aici sau în casa de pe strada ieşeană Lascăr Catargi (cum pretinde o placă de pe zidul acesteia), a urmat Şcoala primară cu institutorul Ion Creangă şi a frecventat Institutele Unite din Sărărie (azi Liceul „Mihai Eminescu“), unde a avut între profesori pe Gr. Cobălcescu, cel care i-a sădit în suflet dragostea pentru ştiinţele naturii, cât şi pe A. D. Xenopol care i-a insuflat simţământul patriotic.

A studiat apoi, la Paris, Dreptul, potrivit dorinţei părinteşti, dar şi Ştiinţele Naturii. Luând licenţa în Drept în 1889, şi apoi doctoratul în Ştiinţe la Sorbona (1891), după terminarea studiilor a lucrat la Laboratorul de biologie marină din Franţa.

Expediţia

Tânăr optimist şi curajos, a fost recomandat să participe la îndrăzneaţa expediţie în Antartica, organizată de belgianul Adrien de Gerlache, împreună cu temerarul navigator norvegian Roald Amundsen.

Fiecare participant, dintre cei vreo 18, a avut multiple sarcini, iar tânărul naturalist ieşean a luat în primire cel mai de seamă compartiment, laboratorul fotografic realizat de specialistul vremii, Auguste Lumière, părintele cinematografului, şi a folosit pentru fotografiere plăci din sticlă (de 13x18 cm).

Lipsind un vas special, belgianul a cumpărat o corabie de aproape 250 de tone, „Patria“, lungă de vreo 30 metri şi lată de numai 6,5, folosită pentru vânarea animalelor polare, pe care a adaptat-o necesităţilor expediţiei botezând-o „Belgica“. Apoi a aprovizionat-o cu aproape 200 de tone de cărbune, vreo 40 de alimente (ceai, cafea biscuiţi, zahăr, ulei, orez, sare), echipamente şi felurite ustensile.

Astfel, s-a ajuns în dimineaţa zilei de 16 august 1897, când „Belgica“ a plecat din portul Anveres, condusă de fanfare şi o mulţime de locuitori fâlfâind pădure de basmale.

A traversat Atlanticul ajungând în sudul Americii, la Punta Arenas, unde a dat ultimele semne de existenţă şi în 14 ianuarie 1898 a dispărut în nemărginirea oceanului şi în zbuciumul furtunilor cu valuri uriaşe care i-a răpit de pe punte un tânăr matelot de numai 20 de ani.

La destinaţie au efectuat observaţii asupra mediului şi faunei, urmărind viaţa balenelor, a focilor şi a pinguinilor, despre care Emil Racoviţă scria cu umor: „De îndată ce un pinguin păşea pe teritoriul vecinului, proprietarul protesta cu vehemenţă şi din vorbă în vorbă ajungeau să se sfădească de-a binelea.“

În mai 1898, începând noaptea polară, cercetările au început să se desfăşoare în condiţii extrem de grele. Împuţinându-se alimentele, hrana zilnică consta doar dintr-o „chiflă, un biscuit, 150 g margarină, 150 g zahăr şi ceai.“ Au fost loviţi de crude încercări, a apărut anemia şi scorbutul, un coleg a murit, iar gheţurile au încleştat nava ameninţând-o cu sfărâmarea. Pentru salvare, au tăiat cu ferestrăul şi târnăcoapele un canal lung de vreo 700 de metri, pe care o banchiză îl închidea şi-i silea să-l sape din nou cu ultimele puteri.

La 14 martie 1899, după aproape 15 luni de izolare, au reuşit să iasă în larg, iar peste două săptămâni, la 28 martie 1899, „Belgica“ a ajuns în portul Punta Arenas, stârnind senzaţie, deoarece era considerată de mult pierdută. După alte vreo şapte luni, la 18 noiembrie, echipa a sosit la Bruxelles, primită cu entuziasm şi onoruri regale.

Speologul cu convingeri socialiste

În acest timp, la Iaşi, părintele Gheorghe Racoviţă, de felul lui om vesel, se perpelea muncit de gândurile negre ale lipsei de veşti despre expediţie şi fecior. A trăit şi durerea vinderii la mezat a casei sale din strada Română (Lascăr Catargi), colţ cu strada Palade, cumpărată în 1866, deoarece datora vreo 47.000 de lei, împrumutaţi în 1877.

Întors cu o bogată colecţie de materiale biologice, Emil a redactat neostenit vreo 60 de volume despre activităţile expediţiei, devenind director-adjunct al Laboratorului Oceanologic din Banyuls-sur-Mer, Franţa, cu activităţi la Sorbona.

Atras de tainele speologiei, între anii 1905-1922 a cercetat vreo 1.400 de peşteri, colectând mii de vietăţi prezentate în lucrarea „Problemele biospeologiei“, prin care punea bazele teoretice ale acestei noi ştiinţe.

Luptător pe tărâmul vieţii sociale în grupările socialiste pariziene, a semnat, alături de Engels, manifestul de proclamare a zilei de 1 mai ca Sărbătoare a Muncii, la Congresul socialist din 1889, şi a hotărât să împartă ţăranilor pământul moştenit, oprindu-şi doar casa copilăriei, acum muzeu.

După marea Unire din 1918, pasionatul speolog s-a stabilit la Cluj, ca profesor de Biologie la Facultatea de Ştiinţe (1920-1940), înfiinţând Institutul Naţional de Speologie, primul institut de acest gen din lume (1920), căruia i-a donat uriaşa sa colecţie de materiale biologice şi lucrări.

Membru al mai multor societăţi ştiinţifice internaţionale şi al Academiei Române, a condus-o între anii 1926-1929.

Părintele speologiei şi remarcabilul biolog al României a trăit durerea refugiului la Timişoara, în timpul ocupaţiei Clujului (1940-1944) şi s-a pierdut la 17 noiembrie 1947. În amintirea sa, mai multe şcoli, între care liceee din Vaslui şi Iaşi, îi poartă cu mândrie numele, iar clujenii i-au dedicat Muzeul Speologiei - centru ştiinţific important al României şi Europei.

La Şurăneşti a trăit şi istoricul Emil Condurachi

Casa memorială din Şurăneşti, reorganizată prin 1988, se consolidează acum sub patronajul Muzeului „Ştefan cel Mare“ din Vaslui, îngrijitorul comorilor istorice de pe plaiurile judeţului.

Pe lângă materialele privitoare la viaţa locatarului conacului, păstrează şi altele, legate de activitatea academicianului Emil Condurachi (1912-1987), istoric şi arheolog, numismat, cât şi mărturii despre truda profesorului Grigore T. Popa (1892-1948), reprezentant al şcolii naţionale de anatomie şi scriitor, ambii consăteni ai mai vârstnicului lor înaintaş.

Profesorul Emil Condurachi, membru titular al Academiei, din anul 1955, şi membru al mai multor comitete şi instituţii istorice şi arheologice internaţionale, s-a născut în satul Scânteia, unde tatăl său, Andrei Condurachi, era notar.

Tatăl său mutându-se la Primăria din Şurăneşti, Emil a copilărit aici, a învăţat, studiind apoi la Liceul Naţional din Iaşi şi urmând cursurile facultăţii de Litere şi filozofie la universitatea ieşeană, unde a devenit asistent, la catedra de Arheologie.

Continuând învăţătura ca bursier la Roma (1936-1937) şi în Franţa (1938-1939), a luat doctoratul în istorie şi s-a stabilit la Bucureşti (1940), unde avea să fie profesor de istorie universală antică şi arheologie la universitate. Membru al Academiei din anul 1955, s-a implicat fără rezerve în viaţa culturală a ţării, sprijinind-o cu destoinicie. A murit lăsând în urmă fiica, profesoara Zoe Petre, cu aceleaşi pasiuni.

▲Aici s-a născut şi a copilărit profesorul Grigore T. Popa

Vrând să găsesc şi locurile unde au trăit şi cei doi academicieni care au dat fală Şurăneştilor şi i-au purtat numele peste graniţe, am întrebat pe câţiva trecători despre ele.

Casa profesorului Emil Condurachi mi s-a spus că nu mai există, dar pe dealul vecin cu muzeul am găsit casa naşterii profesorului Grigore T. Popa. Întâlnind un bătrânel, i-am dat bineţele cuvenite şi întrebând-l despre casa familiei lui Teodor Popa, tatăl profesorului Grigore T. Popa, mi-a arătat-o lângă biserică, pe vârful dealului. Împreună, am prins a urca drumul povârnit, mărginit ca şi în urmă cu vreo sută de ani, cu garduri de nuiele, cături, tufe de cătină, case humuite cu prispele împestriţate de niscaiva ştiuleţi de porumb.

Încet, încet, am ajuns la biserica zveltă, luminoasă, bine întreţinută, construită şi înzestrată de Gh. Racoviţă în 1877, care veghează de sus întinderea bătrânului sat, risipit pe culmi, văi şi povârnişuri.

În faţă se află un monument de marmură albă cu un lung pomelnic al familiei lui Gh. Racoviţă, stăpânul moşiei, decedat în februarie 1913. În spatele bisericii am găsit şi cavou cu uşile grele de fier, sigilate de tufe groase de iarbă, semn că n-au mai fost de demult deschise.

Ceva mai sus am văzut o casă veche, moldovenească, cu pereţii viu coloraţi şi gospodăreşte întreţinută. Arătând-o, vecinul mi-a spus că aceasta e casa familiei lui Toader Popa. Nu o locuieşte nimeni, doar din când în când, vine cineva dintre nepoţii de la Iaşi s-o îngrijească.

Priveam cerdacul cu portiţa deschisă şi, aşezat pe o piatră, mă gândeam: Doamne, câte amintiri au aceste scânduri, tăcute în muţenia lor centenară.

Grigoriţă era fiul din prima căsătorie a tatălui său, notarul Toader Enache Popa (1865-1942), cu Maria lui Iancu Gore, din satul vecin, Dăneşti.

S-a născut în ziua armindenului, 1 mai, din anul 1892, dar la 5 ani a rămas fără mamă. Înainte de a se pierde, dânsa i-a cerut soţului, cu limbă de moarte, să dea feciorul la învăţătură. A urmat şcoala primară din sat, dornic de carte. Fiindcă tatăl său se recăsătorise cu Eufrosina Condurachi şi născându-se încă şase copii, „nu puţin zbuciumată i-a fost copilăria şi îndeosebi darea la învăţătură“, aveau să afle doctorii Al. Ianculescu, şi E. Şerbanescu, autorii lucrării „Profesorul Gr. T. Popa (1892-1948)“.

Din lipsa banilor, cu mari sacrificii, a urmat Liceul Naţional (1903-1911). Învăţat să citească orice carte care îi cădea în mână încă de la şcoala primară, iar la liceu îşi petrecea tot timpul în bibliotecă sau repetitor, citind.

Terminând liceul, s-a înscris la facultatea de Ştiinţe Naturale, dar lipsindu-i mijloacele pentru întreţinere, la sfatul profesorului Paul Bujor, s-a mutat la Medicină unde câştiga o bursă de 100 de lei. În martie 1920, obţinând doctoratul în medicină şi chirurgie, s-a angajat la Institutul de Anatomie din Bucureşti, unde a obţinut o bursă şi a plecat pentru specializare la Universitatea din Chicago (1925-1926). Cu altă bursă a studiat şi la Universitatea din Londra (1927-1928). În octombrie 1928 a revenit la Iaşi profesor la catedra de Anatomie, unde a creat o scoală de anatomişti. Chemat în locul eruditului profesorului Rainer, pensionat, în anul 1942, s-a mutat la Bucureşti.

La iniţiativa sa, împreună cu Mihai Sadoveanu şi George Topârceanu, adresându-se tuturor intelectualilor, indiferent de convingeri şi credinţe, a înfiinţat revista „Însemnări ieşene“ la 1 ianuarie 1936, pentru a înlocui revista „Viaţa Românească“, plecată la Bucureşti din lipsa mijloacelor financiare.

Spirit luminat, potrivnic dictaturilor, a militat pentru libertatea cuvântului şi largă democraţie, fapt pentru care, în 1947, după conferinţa „Morala creştină şi timpurile actuale“, ţinută la Ateneu, în care condamna adepţii forţei, pomenind şi pe Lenin, şi-a atras asupra sa persecuţiile. A fost suspendat de la Academie, din decanatul Universităţii, de la catedră, iar la 18 iulie 1948, în vârstă doar de 56 de ani, a murit. Recunoscătoare, Universitatea de Medicină din Iaşi îi poartă, din 1992, numele.

Discutând cu moşul despre sat şi marii săi fii, m-a prins înserarea. Vântul amurgului înăsprit clătina pâlcul de gutui cu ramurile grele de fructe mari şi arămite, care aşteptau înfrigurate stăpânul să le culeagă, să le ducă în casă şi să le aşeze pe poliţe, pe dulapuri sau pe prichiciul ferestrelor. Multe căzuseră şi se rostogoliseră ca nişte mingi sau bulgări de lumină pe pământul rece.

Întrebând de ce nu le culege nimeni, am înţeles că urmaşii lui Toader Popa, între care primul - academician şi cinci - învăţători, sunt plecaţi pe drumul fără întoarcere. Ultimul a fost Neculai, rămas de caraulă la casa bătrânească. Gutuii parcă îi aşteaptă, stând aşa, în fiecare an, ca într-un tablou viu. Portiţa casei este neîncuiată. În ograda pustie, dar îngrijită, poate intra oricine. Privind fascinat tabloul pomilor împovăraţi de roade, ce luminau parca faţada casei cuprinsă în umbrele înserării, m-am despărţit de ghidul meu, vecinul casei, şi am plecat către Codăeşti. Iau autobuzul să mă întorc la Iaşi.