Se spune că, traversând un braţ al Nilului şi ajungând în deşertul Shihet (în graiul copţilor), Wadi-El-Natrun (în cel al arabilor), Mântuitorul Iisus a binecuvântat locul şi i-a spus mamei Sale aceste cuvinte: „O, Maica mea, să ştii că în acest deşert vor locui mulţi călugări, asceţi şi nevoitori, şi toţi aceştia Îi vor sluji Domnului, asemenea îngerilor!“.
Ne aflăm în deşertul din nord-vestul Egiptului, în Wadi-El-Natrun, una dintre cele trei zone ale faimosului pustiu, cuprinzând Kellia, Scitia şi Nitria, unde, pe la sfârşitul secolului al III-lea, au apărut simultan primele forme de viaţă monahală din lume. Tot aici au fost localizaţi Sfinţii Părinţi la care face referire „Patericul Egiptean“. În prezent, Wadi-El-Natrun este considerată a fi un fel de reşedinţă a Patriarhiei Ortodoxe Copte a Alexandriei şi Egiptului. Nitria a fost fondată ca zonă monastică de către Anba (abba) Amun (vieţuitor din secolul al III-lea) şi s-a păstrat datorită faptului că a fost mereu populată de călugări. Aglomeraţia din Nitria l-ar fi determinat pe Abba Amun să creeze o a doua zonă monastică aflată la doar 18 km, numita Kellia. Acesta este unul dintre cele mai importante locuri arheologice creştine din lume, unde au fost descoperite nu mai puţin de 1.600 de edificii construite pe o suprafaţă de 100 kilometri pătraţi, într-un răstimp de doar 300 de ani.
„Diamante“ de mult preţ
Mănăstirea coptă ortodoxă „Sf. Paisie cel Mare“ se află într-o zonă deosebit de frumoasă, cu un potenţial turistic imens, recunoscută la scară planetară. Această zonă este un tezaur ce adăposteşte „diamante“ de mult preţ pentru credincioşi. În Mănăstirea „Sfântul Macarie“ se află moaştele Sfântului Macarie Egipteanul, ale Sfântului Macarie Alexandrinul, ale Sfântului Macarie Cetăţeanul, mormântul şi o parte din moaştele Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. În Mănăstirea Sfântul „Paisie cel Mare“ se găsesc moaştele Sfântului Paisie cel Mare, în Mănăstirea Deir-El-Surian găsim copacul Sfântului Efrem Sirul şi părticele din mai multe moaşte de sfinţi, iar la Mănăstirea El Baramous se află moaştele Sfinţilor Maxim, Dometie, Moise Arapul sau cel Negru şi ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. De jur împrejur, totul este împânzit de nisip.
Ne aflăm în partea vestică a deşertului Sahara şi, cum era şi firesc, în astfel de condiţii vitrege, pentru oricare pelerin, mănăstirea pare mult mai aproape de miracol, decât de realitate. Pe bună dreptate, această mănăstire poate fi considerată o adevărată oază cu vestigii istorice şi culturale de mare importanţă, ce deschide un orizont în spiritualitatea creştină.
Numeroşi sunt cei care au păşit pragul acestei mănăstiri, cum la fel de sonore sunt numele unora dintre ei. Jean Coppin (1615-1690) a fost aici în 1638, Thevenot în 1657, Wansleben în 1672, Sicard în 1712. Granger a făcut o călătorie în 1730, Sonnini în 1778, Andreossy în 1799 şi Curzon în 1837. În 1839, Tattam făcea o evaluare a manuscriselor din arhiva mănăstirii, iar în 1843, Wilkinson descoperea doar 13 călugări în mănăstire şi locul cu „cea mai bună apă din lume“.
În 1875 însă, când faimosul Junkers a cerut permisiunea autorităţilor de a vizita mănăstirea, acest lucru i s-a refuzat, deoarece europenii dinaintea sa ar fi furat mai multe documente de valoare de aici.
Ales de Dumnezeu
Cuviosul Paisie cel Mare, a cărui pomenire se face la 19 iunie, potrivit calendarului ortodox, sau Anba (Abba) Bishoy (Pishoy) cum îi spun creştinii copţi, s-a născut pe 8 abib (15 iulie, după calendarul nostru), în jurul anului 320, după Hristos, într-un orăşel din Delta Nilului. Orăşelul în care a văzut lumina zilei se numea Shansa sau Shensa, din provincia Menoufeya, părinţii săi fiind „cinstitori de Dumnezeu, învăţaţi în credinţa lui Hristos, având multă bogăţie şi împodobiţi cu străluciri, care au învăţat cu silinţă şi pe fiii lor întru sporirile cele dumnezeieşti şi omeneşti“.
Întrucât tatăl a murit de tânăr, Paisie, alături de fraţii lui, a rămas în grija mamei sale, care era foarte tristă. Atunci, un înger i s-a arătat în vis acesteia, transmiţându-i un mesaj divin: „Domnul vrea să-i dăruieşti unul dintre copiii tăi, ca să-i servească Lui“. Plină de smerenie, dar şi de teamă, femeia i s-a adresat, rostind cuvintele: „Doamne, ia-l pe care vrei tu!“
Şi atunci, îngerul l-a luat de mână pe Sfântul Paisie, spunând: „Pe fiul tău, Paisie, l-a ales Domnul, ca să slăvească şi să laude sfânt numele Său cel lăudat în vecii vecilor; acesta este plăcut lui Dumnezeu“. Fiind mic şi foarte plăpând, mama sa i-a cerut îngerului să aleagă altul care să se poată achita de toate sarcinile pe care i le va da Domnul, însă „el este cel ales de Dumnezeu, iar puterea Sa în cei slabi se arată!“, a replicat îngerul.
3 ani nu s-a uitat în sus
Când a împlinit 20 de ani, Paisie a luat calea pustiului Sahara, locul său de nevoinţă fiind la început Mănăstirea Shiheet (sau Scete). Alături de un alt novice, cel care avea să devină Sfântul Ioan cel scund (Yehness, în graiul copţilor), tânărul Paisie a fost luat în ucenicie de Sfântul Pamvo (Anba Bamouyah sau Pambo ori Bemwah, prăznuit în calendarul nostru la 18 iulie).
Sfătuit de învăţătorul său să nu se uite la faţă de om, Paisie a petrecut trei ani neuitându-se în sus, ci ţinând întotdeauna capul plecat.
În perioada cât a stat aici, se spune că, Sfântul Paisie ar fi găsit manuscrisul original al Profetului Ieremia. Din acest motiv i s-a atribuit numele Paisie Ieremianul.
Când învăţătorul său a fost chemat la ceruri, Paisie a cerut Domnului să-l îndrume spre ce va face în continuare. Şi Domnul i-a trimis un înger care i-a îndreptat paşii către mănăstirea ce-i avea să-i poarte numele.
Zi şi noapte, Sfântul Paisie se îndeletnicea cu postul şi rugăciunea, meditând la Legea Domnului. Aşa se face că, ani buni, s-a dedicat organizării acestei mănăstiri, cu ajutorul călugărilor şi asceţior de aici. Bunul său renume avea să depăşească graniţele Egiptului, făcând ca el să fie vizitat de mulţi pelerini, printre care şi Sfântul Efrem Sirul, sosit aici tocmai din părţile Siriei.
Alături de Sfântul Ioan cel Scund, vrednicul de pomenire Paisie a gustat din experienţa unică a vieţuirii într-o peşteră săpată de mână omenească, undeva în subsolul bisericii mănăstirii vecine, Deir-El-Sourian.
Mai presus de trup
Tradiţia mai spune că, pe vremea când vieţuia în peştera din interiorul bisericii Mănăstirii Deir-El-Sourian, Sfântul Paisie cel Mare a fost vizitat de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Atunci, din preaplinul inimii sale, a făcut un gest mai puţin întâlnit în deşert, acela de a spăla picioarele musafirului său! Imediat ce a şters picioarele Domnului şi după ce a plecat, Paisie a băut cu mare poftă apa sfântă din ligheanul în care a spălat picioarele Sale… Şi tot tradiţia spune că de îndată s-a făcut începător al vieţuirii cele supraomeneşti, exact aşa cum suna profeţia pruncului Iisus când a trecut cu familia sfântă prin aceste locuri.
Acasă, în Wadi-El-Natroun
În anii 407-408, când triburile de berberi au invadat aceste locuri, Sfântul Paisie a părăsit zona, stabilindu-se în muntele Ansena. În Antinoopolis (o localitate situată lângă oraşul Mallawi, căruia astăzi arabii îi spun Deir-El-Barsha) el avea să-l întâlnească pe Sfântul Paul de Tammah (căruia i se mai spune Tamweh sau Tamwa). Cei doi stâlpi ai spiritualităţii din pustia egipteană aveau să locuiască împreună, şi buna lor frăţietate duhovnicească avea să facă astfel încât ei să rămână nedespărţiţi, Dumnezeu promiţând că vor rămâne pe veci alături.
Cuviosul Paisie s-a mutat la ceruri în anul 417. După persecuţii, creştinii de atunci au luat cele două trupuri şi le-au aşezat în Mănăstirea „Sfântul Paisie“.
Asemenea Mănăstirilor Sfântul Macarie cel Mare, Baramous (Romanilor) şi a Sfântului Ioan cel Scund, această sfântă mănăstire a avut de suferit de pe urma celor cinci atacuri ale berberilor. Conducătorul lor a ordonat distrugerea acestor mănăstiri pe vremea patriarhului Andronic (616-623). Când a luat sfârşit ofensiva berberilor, patriarhul Veniamin I (623-662) a reconstruit aceste sfinte mănăstiri. Practic, în secolele VIII-XI, majoritatea mănăstirilor din zona Wadi El Natroun au fost reconstruite sau restaurate. Moaştele celor doi „corifei“ ai creştinismului ortodox vor fi strămutate de la Alexandria în Wadi-El-Natroun, abia în secolul al IX-lea. Trupul intact al Sfântului Paisie se păstrează şi astăzi lângă moaştele Sfântului Paul de Tammah.
„Mare Părinte al deşertului“
Sfântul Paisie a trăit în vremurile de „aur“ ale creştinismului, între 320-417, după Hristos. A dus o viaţă ascetică deosebită, asemănătoare cu cea a îngerilor. A dat dovadă de dragoste faţă de semeni şi simplitate. A săvârşit mari minuni, atât în viaţă, cât şi după. Despre Sfântul Paisie se spune că a fost unul dintre acei puţini pentru care Dumnezeu ţinea lumea în timpul său, fiind supranumit „Marele Părinte al deşertului“. Este destul de greu de spus dacă Sfântul Paisie a ales acest spaţiu pentru nevoinţă sau deşertul l-a ales pe el. Cert este că a dat acestui spaţiu propria-i identitate.
