Încă din cele mai îndepărtate timpuri, factorul religios a avut o mare importanţă şi influenţă asupra construcţiei sociale a comunităţilor, precum şi în reglementarea diverselor instituţii de drept, printre care se numără şi adopţia. Fiind una dintre cele mai vechi instituţii de drept, adopţia este un fenomen social cunoscut încă din cele mai îndepărtate timpuri, iar o dezvoltare şi reglementare a acestuia în decursul secolelor a fost inevitabilă.
Această formă de protecţie socială pentru copiii abandonaţi - adopţia - a jucat un rol foarte important în Antichitate, îndeosebi în instituţiile asirienilor, ale grecilor, indienilor, evreilor şi romanilor, deoarece persoana adoptată era percepută ca fiind cea care avea să reprezinte perpetuarea intereselor religioase şi politice ale neamului, după ce persoanele care adoptau copii decedau. Spre exemplu, în Grecia, adopţia era recunoscută ca fiind o instituţie de drept public.
Făcând referire la poporul indian, formele, condiţiile şi efectele adopţiei erau reglementate de către legiuitorul lor, Manu. Acesta, vorbind despre adopţie, aminteşte că „acela căruia natura nu i-a dat fiu, poate adopta, pentru ca ceremoniile funebre să nu înceteze“, cel înfiat putând fi copilul fratelui. Adopţia la indieni, în Antichitate, avea un profund interes şi utilitate cultică, adică era foarte important ca neamul să nu se stingă, ci să rămână cineva în urmă care să aibă grijă de ceremoniile funebre şi de cultul domestic.
La vechii evrei, forma adopţiei era întâlnită prin considerarea copilului fratelui decedat ca propriu copil, în urma căsătoriei de levirat cu văduva fratelui decedat. De asemenea, în creştinism, Dreptul Iosif este considerat tatăl adoptiv al lui Iisus Hristos. Deşi nu a fost tatăl natural al lui Iisus Hristos, Acesta fiind zămislit în chip supranatural, Dreptul Iosif a luat în grija sa atât pe Fecioara Maria, cât şi pe Pruncul Iisus, pentru a nu fi desconsideraţi de comunitate. Putem consemna acesta ca fiind primul caz de adopţie în creştinism.
În legislaţia indiană şi ateniană, spre deosebire de cea romană, aveau voie să adopte doar persoanele care nu aveau copii. Gaius spune că cineva poate să aibă şi fii de la natură şi fii prin adopţiune. Însă, la romani, uneori, se făceau abuzuri cu adopţiile, astfel Cicerone combate adopţia lui Claudius de către o persoană care avea şi copii legitimi, printr-un discurs celebru din care amintim: „A adopta înseamnă a cere de la religie şi de la lege ceea ce nu ai putut obţine de la natură“.
Dintre ţările musulmane, doar Tunisia acceptă adopţia
Vorbind de popoarele primitive, putem consemna că la ei adopţia era însoţită de diverse ceremonii, care constau dintr-o naştere prefăcută, dintr-o scurgere la piept, la deget sau printr-o amestecare a sângelui adoptatorului cu al adoptatului, astfel încât dobândirea unui fiu să fie cât mai apropiată şi mai strânsă.
Regele ostrogoţilor, Teodoric, în epoca năvălirilor barbare, voind a adopta pe regele Herubilor, îi scria: „E un frumos obicei la noi acela de a adopta pe cineva, după meritul său de viteaz, pentru că oamenii viteji sunt singurii în stare să fie copiii noştri. Astfel, pentru că sunteţi un viteaz, noi vă adoptăm, trimiţându-vă aceste lănci, aceste spade şi aceşti cai“.
La musulmani, adopţia are un caracter cu totul particular, ţinând de tutela cu care aproape că se confundă. În Coran se zice: „Dumnezeu a dat omului o singură inimă; înapoiaţi pe fiii voştri adoptivi tatălui lor, căci aşa îi place lui Dumnezeu. Dacă nu cunoaşteţi pe autorii zilelor lor, religia vă îndeamnă să îi iubiţi ca pe fraţii, ca pe rudele voastre“.
În prezent, dintre ţările musulmane, doar Tunisia acceptă adopţia. Necesitatea adoptării unei legi care să reglementeze regimul juridic al adopţiei a apărut în urma unor evenimente tragice petrecute în această ţară, în iarna anilor 1955-1956, când numeroşi copii abandonaţi se aflau în situaţia de a muri de foame pe străzi, fără a li se putea găsi adăpost. Trebuie însă precizat faptul că în Dreptul musulman există unele instituţii care se apropie de adopţie, precum „Kafalah“, prin care un bărbat ia în în-grijire un copil, şi „Tranzil“, prin care copilul este „adoptat“ pentru a veni la moştenire în calitate de descendent, fără însă a se cere legături de rudenie, ceea ce apropie această instituţie mai mult de cea a legatului, decât de adopţia propriu-zisă.
Adopţia în Dreptul roman
În Dreptul roman, încheierea căsătoriei urmărea, în principal, să asigure capului de familie descendenţi care să-i perpetueze numele şi să-i continue, după moarte, administrarea bunurilor. În cazul în care capul familiei nu avea urmaşi, îi rămânea posibilitatea să-şi creeze unii „artificiali“, pe calea înfierii, care stabilea între el şi o persoană străină raporturi similare cu cele pe care căsătoria le producea între părinte şi descendenţii săi.
Esenţa înfiinţării instituţiei adopţiei în Dreptul roman au constituit-o interesele religioase şi politice. Pentru romani era foarte important ca neamul lor să fie dus mai departe astfel încât numele lor să nu se stingă niciodată. Dacă cineva murea fără să aibă copii de sex bărbătesc, cu el se stingea şi una dintre ramurile familiei sale - imaginea veneraţilor strămoşi, un nume glorios vor pieri exilate din sanctuarul lor, vor orna o casă străină, cetatea va număra un cult privat mai puţin sau acest cult trecea în mâinile unui erede care nu avea nici gândurile, nici sângele mortului. În asemenea situaţii, adopţia devenea singura alternativă pentru a se perpetua încă numele, familia şi cultul, astfel persoana lui fizică murea, dar personalitatea politică şi religioasă niciodată. A adopta însemna a veghea la perpetuarea religiei domestice, la continuarea ofrandelor funebre etc.
Cea mai înaltă magistratură era Consulatul, pe care nu o puteau dobândi decât patricienii. Prin adopţie se oferea şi plebeilor mijlocul de a ajunge la Consulat, dacă erau adoptaţi de patricieni, iar patricienii puteau deveni tribuni ai poporului dacă erau adoptaţi de plebei. Foarte important este faptul că adopţia garanta succesiunea la tronul ţării, când împăraţii nu aveau copii legitimi. De exemplu, Octavian, Nero, Traian, Iustinian etc. au fost fii adoptivi.
Reglementările referitoare la adopţie ale legislaţiei romane rămân cele mai reprezentative din epoca antică, meritând să fie cercetate mai aprofundat, deoarece au fost şi baza legislaţiei româneşti timpurii din domeniul adopţiei şi, alături de tradiţiile celorlalte societăţi antice, ar putea fi un exemplu bun de mai mare implicare şi însemnătate a religiosului în adopţia din ziua de azi.
▲
Adrogaţiune şi adopţiune
Adopţiunea, care era rezervată doar cetăţenilor romani, ca fiind singurii îndreptăţiţi să deţină puterea paternă în cuprinsul Imperiului Roman, era de două feluri: adrogaţiunea şi adopţiunea propriu-zisă.
Termenul de adrogaţiune vine de la ad şi rogare, după cele trei întrebări puse adrogantului, adrogatului şi poporului, prin care se valida adrogaţiunea. Prin adrogaţiune, noul membru intrat în familie împrumuta numele şi zeii familiei adoptatoare. La început, pentru înfăptuirea adrogaţiunii se cerea aprobarea Colegiului pontifical şi încuviinţarea poporului printr-o lege curiată. Adrogantul trebuia să aibă 60 de ani împliniţi. De asemenea, el trebuia sa fie de sex masculin, să fie un pater, să nu aibă copii şi nici speranţa de a avea, să fie sui juris (persoana sui juris, în accepţiunea romană, este persoana independentă, care nu este supusă nimănui şi stăpână pe sine) şi capabil.
Adopţiunea propriu-zisă era un act solemn prin care un cetăţean roman câştiga puterea părintească asupra unei persoane alieni juris (persoane supuse altora). Ea se realiza printr-o procedură complicată, consemnată în Legea celor XII Table, şi consta într-o întreită vânzare către un terţ, urmată de o in jure cessio în favoarea adoptatorului, ce se reducea, pe vremea lui Iustinian, la o simplă declaraţie făcută în faţa autorităţilor de către adoptator. De asemenea, nu era necesar consimţământul expres al copilului, era de ajuns să fie de faţă şi să nu se opună. Adoptatul dobândea drepturi succesorale în noua sa familie, dar continua să mai păstreze unele drepturi de moştenire şi în familia de origine.
