▲ Capitala Moldovei de odinioară avea un profund caracter multinaţional ▲ Dezvoltarea sa economică şi mai ales comercială, aşezarea la drumurile ce legau estul cu vestul şi nordul cu sudul Europei au atras meseriaşi şi comercianţi din toate părţile continentului
▲ la Iaşi au trăit negustori armeni, greci, ruşi, francezi, polonezi, germani, austrieci, elveţieni şi mulţi evrei ▲ În anii 1900, jumătate din locuitorii Iaşului erau evrei ▲ Toţi ieşenii ştiau când sunt sărbătorile evreieşti, pentru că atunci toate prăvăliile erau închise ▲
Deşi sunt pomeniţi încă de pe la 1700, un mare număr de evrei au venit în Moldova, în anii 1800-1830, din sudul Poloniei, iar apoi din Rusia, unii fiind refugiaţi economici, alţii fiind aduşi de diferiţi boieri pentru a întemeia ateliere şi târguşoare producătoare de venituri pe moşiile lor.
Astfel, Iaşul, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, avea un mare număr de locuitori mozaici, reprezentând uneori jumătate din populaţie. Organizaţi în comunităţi puternice, aveau şcoli cu învăţătură la toate nivelurile (începând cu copii de 4 ani), baie publică rituală (obligatorie, măcar săptămânal), asistenţă medicală gratuită pe lângă comunitate, cantine, aziluri. Dezvoltau activităţi productiv-economice, prăvălii, ateliere, fabrici, bănci, urmau cuvântul Torei (Vechiul Testament), aplicat prin intermediul Talmudului (cu învăţături necesare vieţii, în toate domeniile) şi formau o populaţie prolifică şi dinamică.
Aceasta se observa din „mişcarea populaţiei“, reflectată în rapoartele anuale ale Primăriei Iaşi, cum este actul semnat de primarul Vasile Pogor, pentru anii 1889-1890, care spunea că în oraş se născuseră 2.437 de copii vii, dintre care 1.034 cu părinţi creştini şi 1.403 cu părinţi israeliţi. Morţii fiind în număr de 2.249 de oameni, 1.376 erau creştini şi 1073 israeliţi.
În anul 1890-1891, diferenţele erau şi mai mari. Din cei 2.340 de copii ai oraşului, 853 erau creştini şi 1.487 israeliţi, morţii fiind în număr de 2.181, dintre care 1.342 creştini şi 839 israeliţi, deşi numărul căsniciilor încheiate era aproximativ acelaşi: 289 creştine şi 233 israelite.
Marele Dicţionar Geografic al României din anul 1901 consemna existenţa, la Iaşi, a 59.427 de suflete, dintre care 24.087 ortodoxe, 31.814 mozaice şi restul de alte religii. Ca populaţie, Iaşul avea 24.780 de români, 31.829 de israeliţi, 188 de poloni, 728 de ruşi, 1.533 de germani, 111 greci, 33 de lipoveni, 77 de francezi, 1 belgian, 8 olandezi, 50 de unguri, 6 americani, 10 turci, 1 spaniol, 9 bulgari.
Ultimele proporţii aveau să se menţină, cu unele variaţii, şi în anii următori, spre, „disperarea“ unor politicieni şi gazetari, care făceau prea puţin pentru crearea locurilor de muncă, instruirea tuturor copiilor şi asigurarea sănătăţii locuitorilor, mulţi neştiutori de carte.
Sărbătorile lor erau cunoscute de toţi ieşenii
Având alte sărbători decât creştinii, datorită numărului mare de credincioşi mozaici, acestea erau cunoscute de toţi ieşenii, mai ales că se reflectau în viaţa economică a oraşului, atelierele şi magazinele lor fiind închise în asemenea zile. Iar toamna era perioada câtorva sărbători de mare importanţă.
Astfel, potrivit calendarului iudaic, la 1 Tishri, în septembrie, se sărbătorea, ca şi acum, Rosh Hashanah, Capul Anului, Ziua Creaţiei, Ziua facerii lumii şi a omului de Dumnezeu. Fiind ziua începerii calendarul evreiesc sau Anul Nou evreiesc, este sărbătoare principală, Rosh Hashanah reprezentând momentul judecăţii fiecărui individ, când Atotputernicul cercetează faptele tuturor oamenilor, le cântăreşte şi le hotărăşte viitorul, trecându-i în Cartea Vieţii sau în Cartea Morţii.
În Iaşul de odinioară, cele zece zile ale sărbătorii se considerau „Zilele înfricoşătoare“ ale cercetării conştiinţei, în care evreul dă socoteală de cele săvârşite în viaţă. De aceea, credincioşii evrei mergeau pioşi, la sinagogi sau case de rugăciuni - vreo 100 în Iaşi - îmbrăcau kittl, halatul alb al ultimului lor drum, pentru a-şi aminti că sunt muritori, ascultau fragmente din Torah, scotoceau în adâncul sufletului faptele săvârşite de-a lungul anului şi se rugau Creatorului să-i treacă în Cartea Vieţii şi pentru anul viitor. Apropierea judecăţii o vestea, cu sunete grave, şofarul - instrument străvechi, făcut dintr-un corn de berbec, ce anunţa strămoşilor marile evenimente, chema bărbaţii Ierusalimului la luptă pentru apărarea de duşmani şi îndemna credincioşii să-şi cerceteze conştiinţa. Cu gândurile la judecata Celui de Sus, după rugăciunile de seară, participanţii se întorceau acasă, spunându-şi urarea strămoşească: „Să fii înscris pentru un an bun!“ - aşa cum creştinii, peste câteva luni, la sărbătoarea lor de Anul Nou, din 31 decembrie, aveau să-şi ureze „La mulţi ani!“.
Urmau mese dulci, cu miere de albine şi felii de măr, menite să amintească zilele strămoşilor hrăniţi cu fructele deşertului şi să sădească în suflete încrederea că anul următor va fi mai bun, mai darnic, mai dulce. Sărbătoarea era dominată de nostalgia toamnei, ce aşterne în sufletul tuturor oamenilor un pic de romantism prin tristeţea frunzelor ce cad, fluturând, din pomi şi foşnesc pe aleile parcurilor şi grădinilor, ca într-un ultim taifas al lor.
Tradiţia spunea că, de Rosh Hashanah, sentinţa Creatorului era şi scrisă, urmând pecetluirea, peste 10 zile, la Yom Kippur, ziua Ispăşirii, a pocăinţei, a iertării. Aceasta începea în seara precedentă şi ţinea, cu post total, până în seara următoare, la aprinderea primelor trei stele - semnul începerii zilei.
Pregătirea acestei sărbători cerea momente de reculegere, iertare, împăcare cu cei supăraţi, cu fapte bune şi ajutorarea celor nevoiaşi. Pentru a fi mai cutremurătoare şi purificatoare, rugăciunile acelor zile se săvârşeau de la miezul nopţii până în zori sau între orele 2 şi 4 dimineaţa, cerându-se îndurare Creatorului pentru iertarea păcatelor (Slihot sau Slichot).
Fiindcă pe la 1890 nu toţi locuitorii din Târgu Cucului aveau ceasornic deşteptător, ceauşii (îngrijitorii) sinagogilor, se trezeau cu un ceas mai înainte şi, îmbrăcaţi în hainele tradiţionale - caftan, încins cu brâu lung de mătase, cu „iarmulki“ (un fes de catifea pus sub pălăria de castor) -, mergeau pe la casele membrilor sinagogii lor şi, bătând la ferestre, strigau în idiş - limba germană cu ebraică -: „Şteht auf Slichis!“ - „Sculaţi-vă, pentru rugăciunea Slichot (sau Slihot)!“.
Apoi, alergau mai departe, să scoale cele câteva sute de credincioşi, care dormeau fără grijă, ştiind că vor fi treziţi la vreme. Se sculau, se spălau şi porneau la rugăciune.
cei care locuiau mai departe ori cei ai sinagogilor fără ceauş aduceau cocoşul în casă când îl aveau sau cumpărau unul anume pentru deşteptarea de la miezul nopţii, motiv pentru care, povesteau străbunii, prin Târgu Cucului - centrul principal evreiesc până prin 1948 -, la vremea aceea se auzeau adevărate tarafuri cocoşeşti. Cei săraci îşi încropeau o clepsidră-ceas cu nisip din două sticle legate gură la gură, printr-un dop găurit, folosind la nevoie şi apă. Alţii făceau noapte albă, dormind pe apucate sau stând pe scaune, ca s-audă goarna cocoşească din mahala, cum procedau şi vecinii lor creştini, în noaptea sfântă a Învierii lui Iisus Hristos, ca să fie prezenţi la slujba de la miezul nopţii.
Către sfârşitul secolului, pe la 1880, dezvoltându-se straşnic tehnica cutiilor şi a automatelor muzicale, căpătau mare utilizare pendulele cu cuc. La orele fixe, o pasăre metalică ieşea din cuşcă, strigând de câteva ori „Cucu! Cucu!“. Ceasul acesta făcea pe mulţi străini să justifice numele cartierului, căci după apariţie, se lăfăia în vitrine şi cânta prin mai toate dughenele şi multe case din Târgu Cucului.
Yom Kippur înviora gândul întoarcerii în ţara străbunilor
Ziua Yom Kippur se petrecea, de asemenea, în rugăciuni din zori şi până noaptea, la aprinderea stelelor, când şofarul da semnalul terminării postului. Sinagoga era plină de credincioşi, care se rugau şi îşi mărturiseau, în cor, greşelile citite, rostind: „Uşamnu Bogadnu!“ - „Am păcătuit! Am stăruit în păcat!“. Unii şi le spuneau încet, alţii le strigau în gura mare, lovindu-se şi-n piept, dar toţi, la despărţire, îşi urau, rostind duios, străvechiul crez patriotic: „La anul, la Ierusalim!“. Yom Kippur înviora gândul întoarcerii în ţara străbunilor.
În preajma sărbătorii de teama căruia şi „peştele din apă tremură“ - considerau dânşii -, prin unele case mai înstărite şi bigote, bărbatul lua un cocoş, iar femeia o găină şi, învârtindu-le de trei ori în jurul capului, ziceau: „Aceasta este răscumpărarea mea, aceasta este ispăşirea mea!“ sau „Mie viaţa şi ţie toate păcatele!“.
Pasărea aceasta „din cap şi până în picioare“ trebuia dată nevoiaşilor. Folclorul evreiesc, fiind plin de snoave, unele mustrătoare, povestea că, uneori, câte o cucoană de pe Copoul celor bogaţi, mai zgârcită şi doritoare să scape iute de păcatele trecute şi cele viitoare, pornea spre Târgu Cucului, plin de sărăcime, să facă fapta cea bună. Ducea pasărea într-o taşcă şi se uita pe la ferestrele subsolurilor. Când vedea vre-un bătrân cu ochii înceţoşaţi, privind prin sticla groasă a ochelarilor defilarea încălţărilor pe trotuare, îi spunea cu duioşie: „Iaca, ţi-am adus o pasăre. S-o mănânci!“. Fiindcă pasărea i se părea prea mare pentru un biet moşneag, îi întindea doar capul şi labele, socotind că împlineşte porunca „din cap până în picioare“. Restul, neprevăzut în prescripţie, îl lua înapoi acasă, pentru o friptură garnisită cu salată de varză roşie, piper, foi de dafin şi nişte vinişor roşu, numai bun de un păcat.
Ştia prea bine vorba bogaţilor nesătui că „averea nu se face cu pomeni şi nici filantropie scoţând din buzunar. Ci, găsind pe altcineva, care să dea din partea ta, pentru a-ţi creşte fala.“ Alţii scăpau de păcate mergând pe malul Calcainei sau al Bahluiului scuturându-şi buzunarele pentru a le arunca în apă.
Prin anul 1839, doi scoţieni vizitau Iaşul
Prin toamna anului 1839, participau la aceste sărbători doi clerici scoţieni, Andreew A. Bonar şi Robert Mc Kheyne (Cheyne), trimişi în principate de un comitet din Edinburg pentru convertirea evreilor la credinţa anglicană - aducerea lor în staulul dreptei credinţe. „La Galaţi găseau vreo 500 de credincioşi mozaici“, după spusele rabinului, „ce purtau îmbrăcăminte poloneză. La Bucureşti, erau între 5.000-7.000, iar la Focşani vreo 60 de familii. Oraşul avea o sinagogă plină de credincioşi, zgomotoşi şi zeloşi în devoţiunea lor... Chiar şi copiii se legănau încoace şi încolo cetind rugăciunile cu glas tare“.
La Bârlad trăiau vreo 130, originari din Rusia, Austria şi Germania, „fără să sufere vreo persecuţe.“
La Vaslui, sosind în ajunul sărbătorii de Yom Kippur, aveau ocazia să vadă ceremonia ispăşirii păcatelor prin intermediul unui cocoş, pentru bărbat, şi al unei găini, pentru femeie. „În timp ce se repetă anumite rugăciuni, ei învârtesc pasărea vie de trei ori în jurul capului, apoi pun mâna peste ea ca pe o jertfă şi după aceea o dau să fie tăiată de socket“.
Urmărindu-i activitatea, l-au văzut pe acesta mergând din casă în casă, deşteptând pe evrei şi dându-le lumina de la fanarul său, „ca să aducă afară ispăşirea: «cocoşul şi găina».“
Ajungând şi la Iaşi, asistau la rugăciunea de Yom Kippur (probabil la Marea Sinagogă din Târgu Cucu). „Trei rabini îmbrăcaţi în alb, absolvind pe toţi cei de faţă de păcatele din anul trecut. Năduşeala curgea şiroaie pe feţele credincioşilor devotaţi, a căror fervoare religioasă se auzea de departe. Dădeau din mâini, sărutându-le şi frângându-le, loveau în cartea de rugăciune, se băteau în piept şi-şi legănau trupurile încoace şi încolo ca şi evreii din Tiberiada. Stau astfel în rugăciuni toată noaptea şi a doua zi până seara, când apar stelele“.
Li se spusese că populaţia mozaică număra vreo 16.000 de suflete, fiind cea mai mare din Moldova, şi plătea impozitele prin Comunitate. Sinagogile, în număr de 200 - din care 30 mai mari -, erau pictate cu diferite scene. Ei vizitaseră vreo 12. Se vorbea „jargon“ (idiş). Erau mulţi meseriaşi, croitori, cizmari, tâmplari, ceasornicari, în oraş existând şi şcoli frecventate „numai de copiii săraci“. Cei bogaţi aveau profesori particulari.
Misionarii socoteau că Moldova era un loc potrivit pentru activitatea lor de convertire, spunând „Câmpurile sunt gata pentru seceriş“ („Hasmonaea“, iunie 1935). Plecau însă deziluzionaţi, căci nu reuşeau să strângă nici un „snop“ din aşteptata recoltă. Evreii care îşi schimbau credinţa o îmbrăţişau pe a localniciilor, ortodoxă, făcându-se căsătorii mixte şi botezuri.
Pe la începutul lunii octombrie, Iaşul era plin de colibe
Cum pentru a se păstra unitatea şi tradiţia vie a strămoşilor, majoritatea sărbătorilor iudaice reprezintă retrăirea unor evenimente semnificative din istoria poporului evreu, ori unde s-ar afla, astfel este şi Ziua Corturilor - Sucot (Succot), prăznuită după Yom Kippur, pe la sfârşitul lui septembrie sau începutul lunii octombrie. Aminteşte de viaţa grea dusă de israeliţi în colibe şi corturi vreme de vreo 40 de ani, după ieşirea din Egipt, rătăcind prin pustiu, până ce, din foştii sclavi umili şi supuşi, a crescut o generaţie de urmaşi căliţi în privaţiunile deşertului înainte de a ajunge în ţara Făgăduinţei - Canaan, aşa cum spunea Moise: „În frunzare i-am aşezat pe fiii lui Israel, când i-am scos din Egipt“.
De aici şi numele Sucot, tradus „frunzare“. Cuvintele sale deveneau lege: „Şapte zile să locuiţi în corturi, pentru ca urmaşii noştri să ştie că i-am făcut pe fiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului“.
Cam pe vremea aceasta, Iaşii era plini de colibe. Acei care aveau loc, întâmpinau sărbătoarea înălţând câte un cort încăpător, unde timp de 7 zile, aveau să ia masa, să se odihnească, să se roage, pentru a-şi aminti viaţa străbunilor, bărbaţii să studieze Torah, iar femeile cartea „Tzena Ureena“, cu învăţături scrise anume pentru înţelegerea lor. Prin ogrăzile mai mari se înălţa, cu dichis şi fără grabă, o suca - o colibă din scânduri şi leaţuri -, împodobită cu covoare, flori şi fructe, dar acoperită numai cu frunzare, trestie sau crengi rare de salcie.
Sărbătoarea avea şi semnificaţie de zi agricolă, reprezentând bucuria strângerii recoltei, a fructelor şi a strugurilor, cum era prăznuită în Iudeea antică. Oamenii purtau ramuri de palmier, mirt, salcie şi chitră cu fructe.
Suca se acoperea cu frunzare, ca să se vadă nemărginirea cerului protector al strămoşilor din pustiu şi al agricultorilor de pe ţarine şi, potrivit credinţei, sosirea lui Mesia.
Acei care n-aveau curte, înjghebau un cort mic, fie şi pe balcon, iar sinagogile şi şcolile, câte unul mare pentru toţi credincioşii şi şcolarii, cortul semnificând încă o dată egalitate în faţa lui Dumnezeu, ca şi pâinea sărăciei - azima, mâncată de Paşti - şi giulgiul înmormântării, acelaşi pentru toţi, indiferent de bogăţie (fără sicrie luxoase).
Copiii mai poznaşi şi îndrăzneţi şi lipsiţi de ogrăzi din celălalt veac, în seara de ajun, umpleau trotuarele şi chiar uliţele din Târgu Cucului cu puzderie de colibe şi corturi, printre care, a doua zi, târgoveţii treceau cotind, unii râzând, alţii boscorodind pe seama „obiceiurilor evreieşti“ şi ameninţând cu poliţia, căci se împiedica circulaţia.
Până la urmă, însă, zâmbeau cu toţii, căci la intrarea unora mai bogate, erau întâmpinaţi de micii locatari, băieţi şi fetiţe , cu o tabla sau fructieră învârfonată de nuci, poamă, mere, portocale şi cu pofteala să guste „căci astăzi e Ziua Corturilor, în care au trăit şi strămoşii lui Iisus Hristos“.
Chiar şi cei mai bigoţi nu mai aveau ce zice decât „Bogdaproste!“ şi intrau şi ei în cort, sărutând emoţionaţi pe micii apostoli ai tradiţiilor strămoşeşti marcaţi de asperităţile vieţii în Galuth (diasporă).
Sărbătoarea bucura pe toţi credincioşii mozaici şi chiar pe unii creştini, deveniţi negustori de frunzări ori de trestie, cărată din stuhăriile Ciricului şi Bahluiului. Urmărind calendarul mozaic, în preajma sărbătorii se prindeau la această afacere şi ţăranii, aducând care încărcate cu trestie sau frunzări la Podul de Fier, Podul Bucşinescu sau la Podu Roş şi pretutindeni unde se înălţau case de sărbători cu acoperişul de stuh, chiar şi lângă un palat pompos din Copou - treabă nu prea pricepută de săteni, căci la ţară, acestea erau locuinţele celor nevoiaşi. De ziua moşilor de vară, tot ei aduceau care cu ramuri de tei pentru împodobirea caselor creştineşti de întâmpinarea Duminicii Mari a Pogorârii Duhului Sfânt asupra apostolilor.
▲ După 1946, Târgu Cucului s-a pustiit
După anul 1946, începând emigraţia masivă a evreilor spre Israel, numărul lor s-a împuţinat, astăzi mai locuind la Iaşi doar câteva sute, majoritatea vârstnici. Se adună în sala Cantinei Comunităţii, căci Sinagoga Mare din Târgu Cucului este în reparaţii, ca şi Sinagoga Merarilor, de alături. Acolo au sărbătorit joi, 13 septembrie, Rosh Hashana, Anul Nou 5768 de la Facerea lumii, sâmbătă, 22 septembrie - Yom Kippur, iar joi, 27 septembrie, Sucot, făcându-şi o colibă din strujeni în spatele cantinei (foto), în care păşesc cu pioşenie, după tradiţie, părinţii şi bunicii rămaşi fără copii şi nepoţi - plecaţi peste mări şi oceane.
