Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș, ctitori de instituții bisericești, culturale și luptători pentru drepturile românilor trăitori în Imperiul Austro-Ungar

Castelul Mocioni de la Foeni a găzduit, cu câteva zile în urmă, simpozionul omagial-comemorativ consacrat împlinirii a 160 de ani de la întemeierea Academiei Române și 75 de ani de la înființarea Filialei Timişoara a acestui înalt for academic. Cu acest prilej, au fost omagiați bănățenii Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș, membri fondatori ai Academiei Române.

Manifestarea, de înaltă ținută științifică, a reunit academicieni, profesori universitari, istorici, cerce­­tă­tori, membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala „Valeriu Braniște” Timișoara și ­slujitori ai Bisericii, sala în care s-a derulat fiind plină până la refuz. Locul de desfășurare nu a fost ales în mod întâmplător, castelul familiei Mocioni de la Foeni, recent restaurat, fiind un așezământ cu profunde reverberații istorice și culturale.

Audiența a savurat comunicările susținute de Mircea Dumitru, vicepreședintele Academiei Române; Dan Dubină, președintele filialei locale a Academiei Române; Păun Ion Otiman, președintele de onoare al filialei timișorene, și prof. univ. ­emerit, dr. ing. Ionel Sabin, mode­rate de conf. univ. dr. Ioan David. Partici­panții au vizionat, de asemenea, filmul „Fondatorii”, realizat de cineastul Victor Popa.

Un moment aparte în cadrul manifestării a fost cel al lansării excepționalului volum „Castelul Mocioni de Foieni”, prezentat chiar de către autor, preotul paroh Nicolae Strizu. Bine documentat și bogat ilustrat, cu imagini de valoare isto­rică, volumul contribuie substanțial la punerea în lumină a familiei Mocioni, oameni credincioși, intelectuali, filantropi, luptători pentru drepturile românilor și pentru apărarea Bisericii Ortodoxe.

Comemorarea și, totodată, oma­gierea celor doi bănățeni, membri fondatori ai Academiei Române și ctitori ai multor instituții școlare și culturale, luptători pentru drepturile românilor din fosta monarhie austro-ungară, aduc în atenție continuitatea legăturilor istorice și culturale profunde existente între românii de dincolo și de dincoace de munți și împreună-lucrarea lor pentru împlinirea idealurilor naționale.

Andrei Mocioni și ceilalți membri ai familiei sale au merite incontestabile pe tărâmul vieții noastre spirituale, culturale, sociale și politice, dar la fel de important este rolul lor în viața bisericească a Banatului și Ardealului. Andrei Mocioni a făcut parte din Senatul imperial de la Viena, unde a militat pentru drepturile românilor și l-a sprijinit pe Episcopul, apoi Mitropolitul Sfânt Andrei Șaguna în eforturile sale de a separa Biserica noastră de ierarhia sârbă de la Carloviț.

Familia Mocioni a finanțat construirea și înzestrarea a numeroase biserici, inclusiv a Catedralei Mi­tropolitane din Sibiu și a multor școli confesionale românești, unde copiii românilor primeau educație în limba maternă, sub îndrumarea preoților. Mocioneștii au finanțat Preparandia (Institutul teologic) de la Arad și au acordat burse tinerilor ortodocși lipsiți de mijloace materiale, care ­studiau la Viena, Budapesta, Cer­nă­uți etc. Pe plan filantropic, au donat sume importante parohiilor sărace și spitalelor susținute de Biserică.

Andrei și Alexandru Mocioni au fost membri în Congresul național bisericesc (Consiliul) de la Sibiu, cali­tate în care au colaborat îndea­proa­pe cu Sfântul Andrei Șaguna la întocmirea Statutului organic al Bisericii Ortodoxe Române din Mitropolia Ardealului.

Vincențiu Babeș, absolvent al Teologiei la Carloviț, a sprijinit, la rândul său, separarea ierarhică de Biserica sârbă și restaurarea Mitro­poliei sibiene. Ca deputat al Congresului bisericesc de la Sibiu, a participat activ la elaborarea și adop­tarea Statutului organic. De asemenea, în calitate de deputat în Dieta de la Budapesta, a militat pentru apărarea Bisericii Ortodoxe și a combătut politicile de maghiarizare, prin școală și Biserică, promovate de guvernele dualiste.

Istoric, ziarist, om de cultură și credincios activ, Vincențiu Babeș a cercetat și trecutul Bisericii, însă lucrarea sa de istorie bisericească, rămasă în manuscris, s-a pierdut.

Intelectualii români din secolul al XIX-lea și cei din primele două decenii ale secolului XX au luptat și au reușit să transforme Biserica într-o instituție națională, prin care s-a păstrat identitatea românească. Ei au stat mereu alături de Biserică, s-au implicat direct în conducerea acesteia și, în ședințele Congreselor Naționale Bisericești (Consiliilor) de la Sibiu, Arad și Caransebeș, au abordat nu numai aspectele bisericești curente, ci și problemele spinoase ale românilor aflați sub stăpânire străină.

Sprijiniți cu fonduri de către Biserică, au ctitorit fundații, asociații și bănci pentru susținerea agricultorilor și a micilor meseriași, a elevilor și studenților, a școlilor confesionale și a autonomiei acestora. De asemenea, au colaborat cu articole la publicațiile bisericești („Telegraful român” de la Sibiu, „Biserica și Școala” de la Arad și „Foaia die­cezană” de la Caransebeș), au trimis memorii și petiții la Curtea vieneză și la Parlamentul de la Budapesta, prin care au cerut ca românilor să li se acorde drepturi egale cu celelalte etnii ale imperiului.

Admirabil este, însă, modul în care aceste elite românești și-au trăit credința în care au fost botezați. Legați de viața liturgică a parohiilor din care făceau parte, intelectualii bănățeni și ardeleni și-au manifestat credința prin fapte remarcabile: construirea de biserici, școli, spitale, acordarea de burse tinerilor și ajutoare financiare nevoiașilor.

Avocați, medici, profesori, învă­ță­tori, ingineri, ziariști, duminica treceau pragul bisericii, împreună cu preoții, cântau la strană, dirijau fanfarele, corurile parohiale și sătești, nu puțini fiind membri ai forurilor de conducere ale Bisericii.

Oameni credincioși, cu viață mo­rală exemplară și apărători ai valorilor morale, au săvârșit faptele filantropiei creștine nu pentru a avea mai multă vizibilitate ori pentru a deveni politicieni de succes, ci pentru a-și ajuta conaționalii vulnerabili din punct de vedere material. Con­vinși fiind de adevărul mesajului evanghe­lic, acești vrednici înaintași au privit slujirea neamului și a Bise­ricii ca pe o formă de slujire lui Dumnezeu. De aceea, ei au rămas în paginile istoriei și sunt pomeniți, cinstiți, respectați și omagiați ca stâlpi ai identității, culturii și spiritualității noastre.