Arhitectura bizantină, maturitatea unei viziuni pline de Duh

Supravieţuitor legitim în Orient al Romei imperiale, Imperiul Bizantin a posedat în cursul istoriei sale milenare o puternică şcoală artistică, a cărei strălucire i-a depăşit graniţele. Arta bizantină este oglinda cea mai fidelă a sintezei ce constituie civilizaţia Imperiului creştin răsăritean. Ea este mai înainte de toate o artă religioasă, este fructul epocii în care a triumfat creştinismul.

Sfântul Constantin cel Mare (306-337) a construit multe biserici în Imperiu, în Antiohia, Nicomedia, în nordul Africii, precum și în peninsula italică. De asemenea, noua Capitală, Constantinopolul, inaugurată în 330, și suburbiile ei au fost înfrumu­sețate cu noi biserici, precum Biserica Sfinților Apostoli și Biserica „Sfânta Irina”. Tot acum s-a pus temelia viitoarei Catedrale „Sfânta Sofia”, finisată de Constanțius, succesorul său și desăvârșită de împăratul Iustinian. La rândul ei, arhitectura bizantină s-a manifestat în general prin construirea unor edificii religioase. Cele mai multe modificări în domeniul arhitecturii au avut loc în timpul domniei împăratului Iustinian (527-565).

Împăratul bizantin și evoluția arhitecturii sacre

O primă inovație a fost modificarea planului bisericilor din cruce latină (cu brațele inegale) în cruce greacă (cu brațele egale). O altă inovație a survenit din necesitatea de a avea biserici mult mai spațioase și mai luminoase. Astfel, arhitecții bizantini din epoca lui Iustinian au inventat tipul bazilicii cu cupolă folosind un sistem elaborat de pandantive și contraforturi care să mențină structura. O altă caracteristică a bisericilor din acea perioadă este prezența încăperilor secundare, a ferestrelor multiple, a mozaicurilor bogate și a picturilor ce încarcă pereții din interior. Primele astfel de edificii au fost Bazilica „San Vitale” din Ravenna, Bazilica „Sfântul Serghie și Vah” și „Sfânta Irina” din Constantinopol. Tot în această perioadă a fost construită și cea mai mare capodoperă a arhitecturii bizantine, „Sfânta Sofia” din Constantinopol, catedrală a Patriarhiei și cea mai mare biserică din lume la acel moment, sau biserica Mănăstirii Chora, întemeiată în secolele V-VI și rezidită de mai multe ori până astăzi.

Limbajul tainic al unei biserici-simbol

Catedrala Capitalei adăuga planului bazilical roman o cupolă care reprezenta, deasupra credin­cioșilor, bolta cerească a Împă­răției lui Dumnezeu. Când credincioșii părăseau piața cea mare închinată Sfintei Împărătese Elena, numită Augusteon, pentru a intra în curtea catedralei, erau impresionați de dimensiunea clădirii. După ce treceau prin pronaos și ajungeau în naos, privirea era îndreptată spre cupolă și spre chipul Mântuitorului Iisus Hristos reprezentat pe ea. În asemenea momente, fiecare credincios oscila între un sentiment de strivire în fața măreției dumnezeiești și de înălțare a sufletului spre bolta cerească evidențiată de jocul de lumini ce pătrundeau prin ferestrele catedralei. Lumina care inunda interiorul catedralei era vederea nevăzutului din adâncul unui suflet care a cunoscut schimbarea propriei feţe. Marea biserică devine astfel un spaţiu al luminii; ea este luminoasă, pentru că înfăţişează Faţa lui Hristos în comuniunea treimică şi faţa sfinţilor în comuniune cu Hristos. Localizarea spaţială a Catedralei „Sfânta Sofia”, modul în care este distribuită pictura pe suprafaţa pereţilor exprimau o rânduială, cea a ierarhiei sau ordinii ideale ce domneşte în cosmos. Ceea ce formele arhitecturale exprimau simbolic este precizat şi subliniat de picturi, lucru valabil pentru toate locașurile de închinare bizantine. Bizantinii considerau cuvântul şi icoana ca pe două mijloace echivalente de limbaj, menite să exprime un mesaj unic. Pictura era privită, din această perspectivă, ca un text fără cuvinte, ca un discurs mut: pictura mută care vorbeşte de pe pereţi. Motivul acestei viziuni se explică prin identitatea condiţiei celor două modalităţi de limbaj. Suntem legaţi de simţuri și nu putem ajunge la cele inteligibile decât prin mijlocirea simbolurilor sensibile: fie prin meditarea cărţii, fie prin reprezentarea iconografică, amândouă explicându-se reciproc.

Manifestările publice ale unei sacre cooperări

La rândul său, împăratul bizantin parcurgea Capitala în ritmul principalelor sărbători civile şi religioase sau al principalelor evenimente din viaţa sa, adevărate procesiuni care se opreau în diverse spaţii publice sau sacre ce căpătau o semantică importantă; erau itinerarii imperiale diversificate în timp, care aminteau de victorii în lupta cu duşmanul, de panteonul împăraţilor bizantini (Biserica Sfinţilor Apostoli), sau de Maica Domnului, ocrotitoarea oraşului. Oraşul căpăta coerenţă în timpul manifestărilor publice ale Bisericii şi puterii imperiale, între care redevenea oarecum enigmatic. Planul urbanistic constantinopolitan era original: palatul imperial, piaţa cea mare, hipodromul şi catedrala simbolizau dublul fundament al statului bizantin. Ceremoniile în care împăratul venea din palat în Catedrala „Sfânta Sofia” aminteau mereu de puterea imperială, traducând o mişcare cu gesturi ce subliniau caracterul absolut. Împăratul nu era însă nimic dacă nu este totul şi mai ales intermediarul providenţial dintre poporul său şi Dumnezeu. Tot acest demers avea însă limite: apoteoza imperială corespundea unei interogaţii sau unui refuz. Poţi fi împărat, dar pentru un timp eşti împăratul David, însă, după legea cea veche, care este moartă, poţi intra în biserică, dar fără coroană, intri în Altar numai după ce ţi-ai cerut iertare de păcate de la preoţi, care au în mod exclusiv puterea de a lega şi dezlega. Bizanţul, cu civilizaţia şi memoria sa, devine prin ceremonial un mijloc de evocare a trecutului şi de fixare a prezentului: spaţii încărcate de memorie. Împăratul Iustinian, lipsit de smerenie, ajunge să se compare cu Solomon, iar marea cupolă a „Sfintei Sofia” s-a dărâmat la cutremur; Leon al VI-lea (886-912), cel căsătorit de patru ori, vrea să forțeze intrarea în aceeași catedrală, dar se închină şi plânge; Ioan Tzimiskes (969-976) este respins să intre în același spațiu sacru, pentru că avea mâinile pline de sânge, prin asasinarea predecesorului Nichifor al II-lea Focas (963-969).

Arhitectură și iconografie în slujba mântuirii

În ansamblu, biserica reproduce, în mic, icoana Împărăției cerești. Linia arhitectonică, iconografia se integrau tainei liturgice, în afara căreia ele devin nesemnificative, fără sens. Într-o evoluţie lentă şi organică, ele au ştiut să ordoneze şi să dezvolte legi şi viziuni proprii, creându-şi un mesaj capabil să exprime inexprimabilul. Haina împodobită a unei catedrale, precum „Sfânta Sofia”, contribuie la simplificarea perceperii de către credincioşi a spaţiului sacru ca destinat să-i transfigureze. Măreția interioară și exterioară a catedralei bizantine este accentuată prin materialitate: mozaicul, care atinge somp­tuozitatea cerută, iar fresca și miniaturile se folosesc pe fond de aur. Scopul era de a face sensibilă prezența dumnezeirii, a evocării, a iluminării, a stabilirii unor legături tainice.

Vocația Capitalei unui imperiu

Constantinopolul, cu arhitectura unui oraş al antichităţii târzii, îşi manifesta, prin monumentele sale și catedrala Capitalei, vocaţia statutului de oraş principal, unic și unitar, centrul puterii. Apelând la artă, Imperiul Bizantin creştin şi-a răspândit credinţa. Este cunoscută reacţia solilor ruşi care au intrat în „Sfânta Sofia”. Arta eclezială, construirea de biserici sau catedrale, a însemnat pentru Bizanţ și un important factor de cultură, care a ajutat într-o anumită măsură la o unificare a diferitelor naționalități ce coexistau în Imperiu, iar Capitala era locul unde se cristalizau noile tendinţe. Specificul arhitectural, completat de cel iconografic, stă în faptul că văzut şi nevăzut, timp şi veşnicie, simbol şi realitate sunt depăşite şi în ele este exprimată unitatea trainică, trăită între amândouă. Bisericile în Bizanț erau o manifestare a lui Dumnezeu. Arhitectura lor și prezenţa permanentă a imaginilor sfinte prelungeau nelimitat teofania lui Dumnezeu în lumea concretă.