Arsenie Boca, pictorul de suflete

„Fiecare dintre noi este pictorul propriei vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm.” Aşa se exprimă Sfântul Grigorie de Nyssa într-una dintre scrierile sale. La fel, părintele Arsenie Boca a zugrăvit mai întâi în fiinţa sa icoana Domnului, pentru ca, mai apoi, să lucreze şi în inimile celor care doreau să fie aproape de Hristos.

Îndrumător de suflete în România secolului trecut, întipărit în inimile celor ce l-au cunoscut ca „un fenomen unic în istoria monahismului românesc”, Zian Boca (numele de mirean al părintelui) s-a născut în satul Vaţa de Sus, lângă Brad, într-o familie de ardeleni, Iosif şi Cristina, la finele lunii septembrie, a anului 1910.

Puiul de moţ, oţelit de copil în ţancurile de piatră ale Zarandului, după ce a urmat primele patru clase primare în satul natal, s-a îndreptat spre Liceul Ortodox „Avram Iancu” din Brad, ctitorie a vrednicului de pomenire mitropolit al Ardealului Andrei Şaguna, pe care îl va absolvi ca şef de promoţie.

Voinţă extraordinară, memorie formidabilă

Preotul Petru Boldor, coleg de bancă al lui Zian, îşi amintea de el ca de un om „excepţional de înzestrat, cu o voinţă extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă şi o tenacitate ieşite din comun”. Cu aceste aprecieri se înscrie la fosta Academie de Teologie Andreiană din Sibiu (1929-1933), unde este extrem de sârguincios şi studios, având între colegi aureola unui „sfânt”.

Printre profesorii remarcabili de aici, îi întâlneşte pe părintele Dumitru Stăniloae şi pe viitorul episcop al Oradiei, Nicolae Popovici.

Zian Boca era devotat nu numai studiului propriu-zis al teologiei, ci era şi un fidel iubitor al artelor. I-a plăcut de mic desenul, sculptura şi mai ales pictura. Toate acestea erau dovezi care ne ajută să întrevedem în el pictorul şi duhovnicul de mai târziu, care căuta să redea în compoziţii clare şi în analize psihologice adâncurile sufletului omenesc. Pentru aceasta, Nicolae Bălan îl trimite cu bursă de studiu la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti, unde urmează şi cursuri de medicină, fiind nelipsit şi de la pasionantele prelegeri de mistică ale lui Nichifor Crainic.

Ctitorul „iubirii de frumos”

Preocupat să facă din Mănăstirea Sâmbăta un centru monahal cu călugări de excepţie, mitropolitul Nicolae Bălan va porni cu „trei oameni mari”, aşa cum îşi aminteşte părintele Teofil Părăian - părintele Arsenie Boca, părintele Nicolae Mladin şi părintele Serafim Popescu. Pentru cunoaşterea mai bună a rânduielii monahale, tânărul Arsenie Boca a mers în Sfântul Munte al Athosului să se pregătească duhovniceşte.

Deşi a stat doar trei luni, această călătorie a fost una providenţială. La reîntoarcerea în ţară, va aduce cu sine câteva copii ale unor manuscrise ale Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Dumitru Stăniloae, cu care se consulta pe linia isihasmului athonit. Părintele profesor le va traduce, ajutat de părintele Arsenie. Deşi părintele Serafim Popescu de la Sâmbăta, spunea că „părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul ortodox pe pământul românesc”, nu trebuie uitat faptul că şi părintele Arsenie Boca a avut un rol deosebit de important.

Remarcăm o serie de contribuţii personale în realizarea acestei colecţii de cărţi duhovniceşti, adunate sub titlul de Filocalia, ce se tâlcuieşte „iubirea de frumos”: binevoieşte să scrie după dictarea părintelui Stăniloae cea mai mare parte din traducere, realizează coperta şi, mai mult, va alimenta în mod considerabil curajul acestuia de a realiza lucrarea, prin stăruinţa sa necontenită. Pe bună dreptate, părintele Stăniloae îi recunoaşte meritele şi îl numeşte „ctitor de frunte al Filocaliei româneşti”.

„Zugravul de suflete”

Călugăria tânărului diacon celib Zian Boca era un fapt aşteptat. Aşa cum consacră şi „Revista Teologică”, editată la Sibiu, în data de 3 mai 1940 s-a săvârşit impresionanta slujbă a tunderii în monahism a unuia dintre „luminaţii absolvenţi ai Academiei Andreiene”, a tânărului ierodiacon Arsenie Boca. Caracter integru şi monah de înaltă ţinută duhovnicească, în Vinerea Izvorului Tămăduirii din 1942, părintele Arsenie a fost hirotonit preot. De acum sunt mult mai evidente înzestrarea spirituală şi trimiterea sa spre a împlini un rost al lui Dumnezeu între oameni. Pe parcursul anilor cât a fost duhovnic la Sâmbăta sau la Prislop, va reuşi să descopere fiilor săi duhovniceşti voia lui Dumnezeu, sădindu-le în minte în primul rând conştiinţa luptei împotriva păcatului, prin trezirea gândului la prezenţa vie a lui Hristos, Cel ce este „sensul vieţii şi al istoriei, reazemul ei în ispitele şi furtunile timpului”.

„Zugravul de suflete” Arsenie, aşa cum îl numea Nichifor Crainic, este conştient de misiunea sa de a întoarce mintea oamenilor de la umblarea în pustie şi de a o face scaun al lui Hristos-Dumnezeu: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu - transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă, toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.

Trimis de Securitate la Canal

La scurt timp după instaurarea regimului comunist, ce încerca să stingă flacăra credinţei din sufletele oamenilor şi să îi depărteze de altarele lui Hristos, părintele Arsenie intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948, pentru că i-ar fi ajutat pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale în creştere printre credincioşii creştini, este anchetat de Securitate. Luând atitudine în faţa comunismului, părintele Arsenie a fost alungat de la Sâmbăta, condamnat la închisoare şi trimis la Canal, fiind pentru toţi un exemplu de demnitate şi un sprijin pentru fraţii săi de suferinţă.

Strămutat forţat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop în anul 1948, devine acolo stareţ, iar după ce aceasta s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea şi părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliu forţat la Bucureşti. Aici este angajat la Biserica „Sfântul Elefterie” ca pictor secund, iar în 1961 a fost angajat la atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor.

Pictorul de la Biserica Drăgănescu

După ce iese la pensie, în anul 1968, începe pictura bisericii din Dragănescu, la care a lucrat vreme de 15 ani.

„E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Măntuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura sfinţiei tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.” Sunt cuvintele lui Nichifor Crainic, fascinat de pictura transfigurată de la Drăgănescu. Ea nu este una obişnuită, părintele Arsenie nelimitându-se strict la canoanele iconografice clasice. Deşi i s-a interzis să predice, acum o făcea într-un alt chip - cu ajutorul penelului şi al culorilor. Pictura de la Drăgănescu ne prezintă, pe lângă altele, momente din viaţa şi patimile Cuviosului Ştefan cel Nou, de pe vremea împăratului iconoclast Constantin Copronimul, sfânt care a primit mucenicia în ziua de 28 noiembrie. Astfel se accentuează latura profetică a personalităţii părintelui Arsenie, remarcând asemănările dintre cele două vieţi, a Cuviosului Ştefan cel Nou şi a sa, amândoi săvârşindu-se din viaţă în aceeaşi zi.

La nici un an de la finalizarea picturii bisericii de la Drăgănescu, părintele Arsenie Boca va trece la Domnul la Mănăstirea Sinaia, locul unde unde obişnuia să se retragă tot mai des. Prohodit de o mulţime impresionată de credincioşi, părintele Arsenie a fost înmormântat aşa cum şi-a dorit, în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie.

Părintele Arsenie dă mărturie prin trăirea sa duhovnicească, prin nestrămutata iubire pentru Hristos de însemnătatea misiunii cu care a fost încredinţat. Pe lângă preotul şi slujitorul sfântului altar, în persoana lui putem zări şi un adevărat mărturisitor al Evangheliei, un profet al neamului şi un luptător pentru apărarea dreptei credinţei. Ca şi dreptul din vechiul Testament, deşi prigonit şi întemniţat, părintele ne cheamă pe toţi cei din neamul „creştinesc şi iubitor de Dumnezeu” să gustăm din Lumina lui Hristos.

„Dacă tu nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă”

„De obicei, oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii, de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, Preamilostivul, ne îmbie cu iubire, încă din dimineaţa vieţii, la Taina Sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşelile.

Mare este Taina Pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace împace cu Sine. În Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti, de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu, să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toate, după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă tu nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi, din toată inima.” (Cărarea Împăraţiei, ieromonah Arsenie Boca)

Pictura părintelui Arsenie „atârnă de marginea veşniciei”

Localitatea Drăgănescu e aşezată faţă de Mihăileşti la extremitatea opusă a lacului de acumulare. Biserica, deşi mică, se zăreşte de departe între copacii care o înconjoară.

Numele comunei vine de la un boier, Fotache Ştirbei Drăgănescu, fiul vornicului Badea Ştirbei, unul din cei 15 boieri care nu au plecat din Bucureşti la Braşov în timpul Revoluţiei de la 1821, ci au rămas pe loc, deşi Tudor Vladimirescu intrase în capitala Munteniei. Pământul pe care se află construită biserica aparţinea moşiei Prisicenii de Jos, numită şi Drăgănescu, de la proprietarul care o cumpărase la mezat cu 2.500 de taleri. Ea fusese dăruită Bisericii „Sfântul Ilie” - Rahova, ctitorie a aceloraşi boieri Dragănescu.

Lăcaşul care se vede astăzi a fost ridicat în anul 1870, după o revărsare puternică a Argeşului din 1866, care distrusese cimitirul şi biserica de lemn din apropiere. Paroh în timpul în care a fost pictată biserica de la Drăgănescu de către ieromonahul Arsenie Boca era părintele Savian Bunescu. El a slujit aici începând cu anul 1937. După anii de puşcărie s-a întors însă la biserica lui, unde şi-a continuat misiunea până în 2004.

Pictorul necunoscut de la Drăgănescu era căutat de multă lume

Părintele Arsenie a pictat mai mult de 15 ani în bisericuţa de la Drăgănescu. Părintele Savian Bunescu spunea că au existat scene biblice la care părintele Boca lucra şi noaptea. Dar cum a ajuns părintele Arsenie Boca să locuiască şi să lucreze la Drăgănescu? Stareţa de la Prislop, maica Zamfira, era sora preotesei Ligia, soţia preotului Savian. Prin intermediul lor a reuşit părintele să poposească aici. Satul nu ştia pe cine găzduieşte. Arsenie era doar pictorul trimis de la Patriarhie. Nu cunoşteau că era preot, nici călugăr.

Cât timp a rămas la Drăgănescu, pictorul bisericii locuia în casa parohială, împreună cu familia preotului. Deşi nu slujea, oamenii care îl ştiau de la Sâmbăta, mai ales ardelenii, îl căutau şi aici, la marginea Bucureştiului, îi dădeau pomelnice, îi cereau sfatul.

„Mai ştii Tatăl nostru?”

„Pe părintele Arsenie l-am cunoscut în 1986, povesteşte părintele Răzvan Petcu, actualul paroh al bisericii din localitate. Am venit la Drăgănescu mai mult adus de Daniela, cea care a devenit soţia mea, pe atunci doar colegă la Facultatea de Fizică atomică de la Măgurele. L-am văzut şi am vorbit de două ori cu sfinţia sa. Avea un har şi o putere deosebite. Era ceva cutremurător. La prima întâlnire mi-a fost teamă. Lucrările de pictură se încheiaseră. Părintele Arsenie monta un policandru în pronaos, şi când am ajuns în uşa bisericii, s-a întors către mine şi m-a întrebat: «Mai ştii Tatăl nostru?». Când eram mic mă rugam foarte mult. Dar când am ajuns la liceu m-am răcit şi am ajuns să nu mai ştiu nici Tatăl nostru în întregime. Părintele a cunoscut aceasta şi m-a întrebat uşor mustrător, pentru a mă face conştient de starea în care mă aflam. Apoi am mai avut o discuţie cu el.

Nu impunea prin calităţile sale omeneşti. Simţeai la el ceva în plus. Nu puteai să îl priveşti în ochi. Aveai senzaţia reală că te cunoaşte foarte bine. Că îţi ştie şi părţile tale nevăzute. Poate de aici şi frica ce te cuprindea în apropierea lui. Nu folosea cuvinte dure, lipsea de la el o autoritate fabricată. Era firesc, spontan şi nepământesc.”

Frescele de la Drăgănescu sunt o cateheză desfăşurată pe pereţii bisericii

Legat de pictura de la Drăgănescu s-au făcut mai multe aprecieri. Stilul părintelui Arsenie este unul inedit, personal. Ce uimeşte este modul unic în care surprinde evenimentele cele mai importante din istoria Noului Testament. Te mai surprinde lumina care te pătrunde la vederea acestei picturi. Privind-o, eşti învăluit de pace. Nichifor Crainic spunea despre registrul iconografic de la Drăgănescu că „atârnă de marginea veşniciei.” Profesorul de teologie care gustase din plin teroarea puşcăriilor comuniste a venit aici după 1970 şi a fost impresionat de ceea ce a văzut. Pictura este foarte duhovnicească, pedagogică. Este o cateheză care se întinde pe pereţii bisericii.

Pictura este una profund dogmatică şi biblică. Atunci când părintele Savian, după evenimentele din 1989 catehiza enoriaşii, le punea de multe ori întrebări la care nu întotdeauna cei aflaţi în faţa lui erau capabili să răspundă. Atunci el le spunea: „Priviţi pereţii bisericii şi vedeţi Scriptura. Părintele Arsenie «a scris» pictând toate momentele importante din viaţa Mântuitorului.”

Fiecare registru iconografic are ca explicaţie unul sau mai multe versete din Scriptură.

Apocalipsa, în spatele Învierii lui Hristos

O scenă impresionantă este cea reprezentată pe peretele de miazănoapte al naosului, Învierea Mântuitorului din mormânt. Hristos are un trup transfigurat, diafan, care trece prin piatra dreptunghiulară a mormântului, figurată în plan orizontal. Privind-o, descoperi puterea Domnului înviat, pentru care materia nu mai înseamnă graniţă de netrecut. Mandorla este una de culoare deschisă, ea merge de la roşu spre galben, iar Mântuitorul este înfăţişat în alb. Este singura frescă în care Iisus este figurat cu părul de culoare deschisă.

Scena Învierii are în fundal, de o parte şi de alta a lui Hristos, lumea în flăcări. Asocierea ridicării din morţi cu Apocalipsa, cu a doua venire a Domnului pe pământ este una profund teologică. Soarele întunecat, norii de praf şi de fum, blocurile zgârie-nori cuprinse de văpaia de foc sunt schiţate în roşu aprins şi portocaliu de zugravul inspirat. Care ar putea fi mesajul acestei reprezentări? De ce Apocalipsa în spatele Învierii? Părintele Răzvan Petcu ne explică: „Lumea care nu crede în înviere va arde. Învierea este temeiul Judecăţii de Apoi”.

Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului

O altă frescă inedită pe care nu o poţi regăsi în altă biserică din România se află pe peretele de nord al pronaosului, aproape de intrare. Sunt pictate stând alături Sfânta Sofia din Constantinopol, ctitoria împăratului bizantin Justinian şi Basilica „San Pietro” din Roma. Prima este înfăţişată în prim-plan, pe un fond deschis, cea de a două, puţin în spate, este figurată cu o nuanţă de gri. Interesant este că ambele biserici se află sub acelaşi arc de lumină şi har. Sub această imagine este citatul Sfântului Ciprian al Cartaginei: Extra ecclesia nulla salus! (În afara Bisericii nu există mântuire!). Părintele Arsenie spunea adesea că nu trebuie să ne certăm cu celelalte confesiuni, ci să încercăm să trăim autentic învăţătura pe care Biserica noastră o propovăduieşte.