Aşezământul de la „Sfântul Gheorghe”-Nou, spaţiu sacru al lumii româneşti

În constelația așezămintelor creștin-ortodoxe românești, Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din București este și va rămâne pentru totdeauna o referință inconfundabilă grație voinței divine de a fi ctitoria și mai ales de a adăposti moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni.

Așezat cu grijă și în taină aici la 1720, redescoperit în 1914 și recunoscut pe deplin ca atare în urma cercetărilor istorice în 1932 și prin manifestările oficiale de la 1934, „mormântul ctitoricesc” și-a îmbogățit semnificațiile în perioada interbelică prin amenajarea în preajma edificiului creștin și într-o relație cu acesta a „pietrei miliare” menite să marcheze centrul geografic de referință al țării întregite, alături de cel spiritual în perspectivele structurării „spațiului sacru” al lumii românești. La 310 ani de la suprema mărturie de credință a Brâncovenilor, „locul de închinare și de pomenire” ridicat la 1707 cunoaște o nouă epocă de înflorire a devenirii sale, precum și chemarea de a-și descoperi și afirma pe deplin vocația sa cultural-spirituală. Iar aceasta nu dintr-o deșartă dorință de a fi în ritm cu vremurile, ci tocmai spre împlinirea destinului său fundamental.

1. „Nu există nici o cultură fără un mormânt; mormântul este, în cele din urmă, primul şi singurul simbol cultural”, scria René Girard în „Lucrurile ascunse de la întemeierea lumii”. Aproape de la sine, atunci când ne gândim la cultura română, un atare mormânt care ne răsare în faţa ochilor este cel al Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu din Biserica „Sfântul Gheor­ghe”-Nou din Bucureşti, şi aceasta nu doar datorită realizărilor brâncovenești pe tărâmul culturii înţelese stricto sensu, ci mai ales atunci când luăm în considerare - precum în cazul celebrei teorii sacrificiale dezvoltate de Girard - jertfa sa ca factor unificator al unei comunităţi, în cazul nostru chiar românitatea însăşi. Deşi canonizarea Sfinţilor Martiri Brâncoveni de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992 a contribuit mult la aprofundarea semnificaţiei acestei jertfe pentru istoria şi cultura românilor, dimensiunea ei politică şi mai ales actualitatea acesteia, pentru România prezentului şi cea a viitorului, ni se pare încă prea puţin pusă în lumină. Felul în care politicul şi sacrul se îmbină în mod indisolubil (chiar dacă nu tocmai comod pentru rutinele intelectuale astăzi încă dominante) în spaţiul definit prin ctitoria şi mormântul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu este indicat în mod lipsit de echivoc, pe cât de evident pentru orice trecător, pe atât de tainic în ordinea providenţei, de un monument profan încadrat începând din anul 1937 în acest spaţiu: aşa-numitul monument „Kilometrul zero” al României. Cum am avut privilegiul de a contribui ca jurist la reconstituirea definitivă a dreptului de proprietate al Bisericii asupra întregului parc, incluzând şi acest monument, în mod indestructibil atașat așeză­mântului spiritual, să-mi fie îngăduit să înfățișez, de această dată ca profesor de drept, mesajul pe care cred că monumentul ni-l transmite tuturor românilor care continuă să se identifice prin specificul combinației indisolubile dintre latinitatea lingvistică, romanitatea politică şi creștinismul ortodox.

2. Istoria acestui monument începe în anul 1937, atunci când, „având în vedere că numărătoarea kilometrică a șoselelor ce leagă Capitala cu toate provinciile ţării este socotită ca plecând de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou și că nu a existat un punct de plecare precizat care să simbolizeze scopul arătat mai sus, s-a hotărât prin Direcția Lucrărilor Noi executarea în grădina „Sf. Gheorghe”-Nou a unui monument numit „Piatra miliară”. Acest monument, aflăm mai departe dintr-un studiu istoric relativ recent, trebuia să constea, potrivit reprezentării iniţiale, într-un bazin circular având în centru „o roză a vânturilor” (una a drumurilor românilor în istorie) între razele căreia urmau să fie stemele provinciilor realizate în mozaic, cu numele oraşelor-capitală incrustate în marmură, iar în locul actualului glob terestru era prevăzută „o sferă de marmură neagră” susţinând statuia Sfântului Gheorghe omorând balaurul. De ce anume în grădina Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou? Ion Ionescu-Gion scrisese încă din 1897: „Cei bătrâni spun din bătrâni - ceea ce ne duce în secolul XVIII, că - «buricul Bucureştilor», adică centrul şi miezul oraşului era la Sf-tul Gheorghe-Noul. Acolo ar fi trebuit să se pună colona miliară a oraşului-capitală în vremile de demult, căci acolo era toiul târgului şi bătea mai cu putere inima oraşului”. După cum vedem, nici la vremea respectivă nu se făcea vreo menţiune referitoare la mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu, ceea ce atunci era de înțeles, având în vedere că abia în 1914 avea să fie descifrată inscripția candelei aşezate de Doamna Marica deasupra mormântului din pronaosul bisericii, și numai astfel aflându-se cine era înmormântat acolo. Însă Ionescu-Gion ne oferă totuşi două elemente preţioase pentru descifrarea semnificaţiei viitorului monument, anume echivalentul latin al denumirii şi caracterizarea vernaculară a localizării sale: „colona miliară” şi „buricul Bucureştilor”.

Faptul că în anul 1937 bucureștenii aveau în vedere construcţia unui monument similar unuia existent în Roma antică era destul de uşor de înţeles, dacă ținem cont că se împlineau 2.000 de ani de la naşterea lui Octavian, supranumit mai târziu Augustus, cel de al cărui nume este legată inaugurarea Principatului şi epoca de maximă înflorire a Imperiului Roman din Anti­chitate şi care, ca magistrat însărcinat cu administraţia drumurilor (curator viarum), ridicase în anul 20 î.Hr. coloana numită miliarium aureum, având de asemenea funcţia de a indica începutul, respectiv capătul drumurilor care legau Roma de celelalte oraşe ale Italiei şi pe care o găsim menţionată şi în Digestele lui Justinian într-un context legat de ceea ce am putea numi dreptul urbanismului: mille passus non a miliaro urbis, sed a continentibus aedificis numerandi sunt (D 50, 16, 154). Mai interesant încă este faptul că în imediata vecinătate a acestui monument, pe vremea lui Augustus, exista deja încă unul, a cărui denumire latină reda întocmai raportarea bucureştenilor la grădina Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou, anume „buricul târgului” (umbilicus urbis) având funcţiunea de a indica ceea ce aceiaşi bucureşteni, chiar dacă de cele mai multe ori în mod inconştient, numesc până astăzi „buricul pământului”. Şi la Roma exista un „buric al târgului” desemnând în acelaşi timp ceea ce vorbitorii de limbă română din întreg spaţiul românesc înţeleg prin „buricul pământului”, şi că acest „buric” era pe vremea lui Octavian Augustus clar distinct de miliarium aureum, iar Mircea Eliade explică semnificaţia acestor realităţi culturale prin faptul că „orice micro-cosmos, orice regiune locuită posedă ceea ce am putea numi un «Centru», adică un loc sacru prin excelenţă”, iar ceea ce caracterizează peste tot acest „spaţiu sacru” este faptul că „fiecare dintre aceste «Centre» este considerat și chiar numit textual «Centrul lumii»”.

3. Pentru bucureşteni, dacă am lua în considerare cu maximă seriozitate aserţiunile lui Eliade, potrivit cărora ori de câte ori ne raportăm la buricul târgului - buricul pământului ca Centru în sensul menţionat, „suntem în prezenţa unei geografii sacre şi mitice, singura efectiv reală, şi nu a unei geografii profane, «obiective», într-un fel abstracte şi neesențiale, construcţie teoretică a unui spaţiu şi a unei lumi pe care nu le locuim şi pe care deci nu le cunoaştem”, grădina Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Nou pare a fi tocmai acest Centru. Proiectul monumentului „Kilometrul zero” pare să fi dorit anume să exprime această realitate, dat fiind faptul - de multe ori omis din descrierile autorilor mai noi şi insuficient explorat în semnificaţia sa profundă - că viziunea iniţială a acestui monument cuprindea, aşezată în poziţie centrală, acea sferă de marmură neagră amintită mai sus, ceea ce trimite la mundus-ul roman - groapa sacrificială „circulară împărţită în patru, fiind în acelaşi timp imagine a Cosmosului şi model exemplar al locuinţei sau aşezării omeneşti... evident asimilat cu omphalos, buricul pământului” - a cărui localizare a fost legată mai târziu de sarcofagul de piatră neagră (lapis niger) despre care legenda spune că ar fi fost mormântul lui Romulus, întemeietorul Romei. Altfel decât Ionescu-Gion în 1897, cei care au gândit monumentul „Kilometrul zero” în 1937 nu puteau face abstracţie de prezenţa în „buricul târgului” a mormântului Sfântului Constantin Brâncoveanu, astfel că paralelismul dintre cele două morminte - unul legendar, iar celălalt cât se poate de real - reprezintă încă un element de care trebuie să ţinem seama în înţelegerea semnificațiilor grădinii Bisericii „Sfântul Gheor­ghe”-Nou ca veritabil spaţiu sacru. Mai mult, am putea considera că tocmai prezenţa acestui din urmă mormânt făcea de prisos trimiterea la cel dintâi - ca Sfânt Martir al Bisericii, Constantin Brâncoveanu aparţine unei alte dimensiuni a sacrului decât miticul întemeietor al Romei în universul religiei augurale păgâne - şi că elementul care continuă să rămână actual, până în zilele noastre, este simbolismul sferei reluat prin figura globului terestru: prin mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu, astfel mesajul monumentului, „buricul” Bucureştilor a devenit pentru români Centrul lumii.

Indisolubil legat astfel de Roma antică, spaţiul bucureştean de la „Sfântul Gheorghe”-Nou nu poate fi în nici un fel redus totuși numai la această legătură. Era însă realmente coloana miliară proiectată la Bucureşti în 1937 echivalentul provincial al miliarului aureu roman, ocazionat de bimilenarul augustan? Răspunsul nu poate fi în întregime pozitiv, aşa cum el nu este nici întrutotul negativ, ceea ce rezultă limpede și din coincidența unei alte aniversări: împlinirea a 1.600 de ani de la moartea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, de al cărui nume nu sunt legate numai edictul de la Milano şi Sinodul de la Niceea, de la care se vor împlini anul viitor 1.700 de ani, ci și mutarea capitalei Imperiului Roman de la Roma pe Bosfor, în oraşul care va purta până în 1453 nu numai propriul său nume, ci şi pe cel al vechii urbe ca Noua Romă. Aici, în Noua Romă a unui Imperiu Roman pe punctul de a deveni creştin, Sfântul Constantin cel Mare va ridica la rândul său, în piaţa centrală numită Augustaion, un nou „Kilometru zero” imperial destinat să-l înlocuiască pe cel din vechea Romă. Piatra numită acum milion devenea astfel originea şi punctul terminus al drumurilor Imperiului Roman, în vreme ce la Roma, vechiul miliarium aureum avea să se confunde cu umbilicus urbis „legat indisolubil de ideologia păgână a Antichităţii greco-romane”, ori, altfel spus, de la Sfântul Constantin cel Mare, „Romei îi era permis încă să fie un «buric al pământului (navel of the earth)» păgân nediferenţiat, însă toate drumurile duceau la Constantinopol”.

4. Pentru „Kilometrul zero” al capitalei României Mari, aflat în grădina unei biserici creştine ctitorite de un domn aşezat de cronicarul Radu Greceanu în descendenţa marelui împărat al Noii Rome, modelul imediat nu putea fi decât cel creştin constantinopolitan, ceea ce nu însemna însă nici pe departe condamnarea memorială a celui păgân roman. Dacă Greceanu îl aşeza pe Constantin Brâncoveanu în continuarea „împăraţilor pravoslavnici... care s-au nevoit a-şi împodobi viiaţa cu bunele fapte şi numele au câştigat mare, nu că doar împărăţiile lor au fost mai mari decât a celorlalţi împăraţi, ci faptele lor au fost mari, pentru aceia şi mari sau numit, cum marele Costandin şi marele Iustiniian şi alţii aemenea lor” şi aceasta nu în chip de laudă gratuită, atunci ceea ce rămâne actual pentru noi cei de astăzi este continuitatea fundamentală în care cei doi împăraţi creştini ai Noii Rome se situează în mod conştient şi programatic în raport cu moştenirea fundamentală a Vechii Rome a lui Romulus şi Octavian Augustus pe care ei înţeleg să o ducă mai departe, realizând de fiecare dată un act de refondare restitutivă a Romei: astfel res publica restituta legată de Octavian cu actul mitic al întemeierii de către Romulus şi manifestată în referinţa la religia augurală romană evocată prin numele de „Augustus” însuşi şi concretizată în conceptul tipic roman de auctoritas, astfel restauraţiile succesive ale lui Constantin şi Justinian ale aceleiaşi res publica aşezată de această dată pe temeliile unui creştinism în raport cu care fondarea Romei şi istoria romană de până atunci erau înţelese ca operă a Providenţei divine prin care se realiza planul lui Dumnezeu în istorie. Dreptul roman elaborat de mari jurisconsulţi păgâni precum Celsus, Ulpian sau Papinian - „o ştiinţă juridică plină de sens înrădăcinată în religia augurală şi în filosofiile elenistice” - a putut abia graţie faptelor Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi Justinian cel Mare să rodească în cultura creştină a Europei ca întruchipare definitorie a geniului roman prin excelenţă, întocmai precum filosofia greacă a păgânilor Platon şi Aristotel şi-a găsit continuarea în marea teologie patristică a Sfinţilor Părinţi capodocieni din secolul al IV-lea şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea. Şi aşa cum milionul de la Constantinopol era străjuit de statuia Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena având între ei Crucea lui Hristos, la fel şi coloana miliară de la Bucureşti a fost în cele din urmă însoţită de statuia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. Dar „buricul” Bucureştilor, şi anume în sensul acelui Centru sacru al oraşului şi al lumii despre care vorbea Mircea Eliade?

5. Neîndoielnic, şi statuia lui Constantin Brâncoveanu, şi monumentul miliar sunt opere profane care, oricât de inspirate ar fi spre a da mărturie despre sacralitatea unui spaţiu, nu pot fi considerate ele însele sacre. Nici chiar mormântul lui Constantin Brâncoveanu, Domn şi Martir al românilor, ipostaza creştină prin excelenţă a mormântului sacrificial ca origine şi temei ale comunităţii politice potrivit lui René Girard nu ar putea fi considerat în sine un loc sacru (pentru creştini: un loc sfânt) dacă el nu s-ar afla în biserica ctitorită de Brâncoveanu într-un „buric al târgului” resacralizat prin sfinţirea creştinească prin chiar această ctitorie. Orice închinare creştină la mormântul sfântului se realizează astfel în directă legătură cu întruchiparea Sfântului Mormânt care se regăseşte în Sfânta Sfintelor din această biserică, aşadar în Sfântul Altar, şi abia pornind din acest loc - în care se săvârşeşte Jertfa cea fără de Sânge la fiecare Sfântă Liturghie - se poate înţelege tot restul: de la semnificaţia jertfei propriului sânge de către toţi sfinţii martiri (ale căror moaşte se găsesc cusute în acoperământul Sfintei Mese din fiecare biserică), în general, şi semnificaţia martiriului Sfinţilor Brâncoveni, în special, la drumul imperial al istoriei de la Vechea la Noua Romă şi mai departe spre urmaşele româneşti mai mici ale acesteia, întreaga istorie a mântuirii, inclusiv în cultură. Şi astfel ajungem, iată, la ultimul element al ceea ce acum ne poate apărea cu adevărat ca spaţiu sacru al romanităţii creştine româneşti aflat la Kilometrul zero al României: aşezământul dedicat înţelegerii profunde a acestor lucruri şi prin aceasta rodirii lor în viaţa poporului român ca popor creştin în descendenţa imperială a Noii şi Vechii Rome. Chiar şi o lume profund secularizată, precum cea a Bucureştiului de astăzi, nu se poate dispensa de experienţa sacrului în forma sfinţeniei creştine, pe care Biserica trebuie să i-o împărtășească în forme care să îmbine armonios şi tainic rigoarea dogmatică, înțelepciunea apologetică şi deschiderea academică. Și poate că așezământul brâncovenesc aflat într-o nouă epocă de înflorire este chemat să își desăvârșească o altă definitorie menire a sa, rămasă până astăzi într-o stare latentă, embrionară mai degrabă, dar subînțeleasă. Desigur, în plan strict material ar fi vorba despre o dezvoltare corespunzătoare a așezământului parohial, spre a-și putea asuma noile rosturi, replicând într-o anumită măsură marelui complex ospitalier existent pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Și se cuvine a ne întreba apoi: ar fi putut domnul, printre ale cărui mari fapte se numără propagarea cărţii de învăţătură creştină în tot Răsăritul ortodox, înființa chiar în acele lăcaşuri Academia Domnească „Sf. Sava”? Poate că da, însă astăzi am fi avut în acel loc o Universitate şi un Colegiu Naţional complet secularizate. Atunci, ar putea lua naştere la așezământul de la „Sfântul Gheorghe”-Nou de astăzi o academie, un centru cultural-spiritual care să reia în termeni pereni și actuali pentru bucureşteni, români şi întreaga lume opera Sfântului Voievod Martir, desăvârșind astfel spaţiul sacru al lumii creştine româneşti? Nu ştim încă, dar cu siguranţă merită să ne gândim la acest lucru și să ne rugăm și pentru aceasta.