Astăzi se naşte Maria, rodul cel mai curat al umanităţii

Naşterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie. În această primă lună, serbăm, prin naşterea Fecioarei, rechemarea şi replăsmuirea noastră în har, schimbarea celor trecătoare ale Legii cu cele dăinuitoare, înlocuirea literei cu Duhul şi a umbrei cu realitatea. Cântările acestei sărbători vestesc bucuria că „iată, cămara Luminii şi Cartea Cuvântului vieţii din pântece sterp a ieşit şi ceea ce s-a născut uşă către Răsărit aşteaptă intrarea Preotului celui Mare“.

După cum spunea un teolog român contemporan, cu excepţia lui Hristos, doar două persoane din istoria Noului Testament au biografia trasată înainte de naşterea lor. Acestea sunt: Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul. Proorociile cu privire la viaţa, la misiunea lor, preced cu mult timp apariţia acestora în istoria mântuirii omenirii. În Vechiul Testament, majoritatea profeţiilor mesianice sunt în mod direct sau indirect proorocii care vorbesc şi despre Fecioara Maria.

Prefigurările Fecioarei din Legea Veche

Întâia profeţie mesianică din Vechiul Legământ, care conţine în sine prima anunţare a mântuirii, mărturisind atât despre „sămânţa femeii“, adică Fiul Omului, cât şi despre femeia a cărei sămânţă (Hristos) va birui pe cel rău, este din cartea Facerii 3, 15. Acesta este textul pe baza căruia Sfinţii Părinţi vor dezvolta o paralelă între prima Evă, prin care a venit ispita căderii, şi a doua Evă, Maica Domnului, prin care a venit Răscumpărătorul neamului omenesc.

Un alt simbol care vorbeşte despre persoana Maicii Domnului este „scara lui Iacov“, întâlnită în Facerea 28, 12: „Şi a visat, parcă era o scară sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. În ce sens poate fi legată persoana Maicii Domnului de imaginea scării? Ar fi două simbolisme. Pe de o parte, coborârea lui Dumnezeu pe pământ la oameni, adică naşterea lui Hristos se înfăptuieşte prin intermediul Fecioarei, iar pe de altă parte, prin Maria cunoaştem destinul omenirii, acela de a-L purta pe Dumnezeu în suflet prin credinţă, dar şi în trup, prin Euharistie.

Primul între proorocii mari, Isaia, vorbeşte în cartea sa, la capitolul 11, versetul 1, de „toiagul din rădăcina lui Iesei“, din care va răsări o floare. Acest toiag simbolizează, conform Sfinţilor Părinţi, persoana Fecioarei Maria. Ea este „toiagul“ prin care Marele Păstor duce turma cuvântătoare la păşuni veşnice, „toiagul“ de care, rezemată fiind firea noastră, leapădă vechimea şi bătrâneţea neputincioasă, păşind uşor spre cer.

Tâlcuirea numelui Mariei

Preacinstitul nume al Mariei în chip armonios s-a dat Născătoarei de Dumnezeu, Pururea Fecioarei, după cum zice şi Fericitul Ieronim, potrivit cu preştiinţa şi sfatul lui Dumnezeu, după cum era mai înainte hotărât să se nască Maica Lui. Numele Maria, care a fost menit să slujească tainei Întrupării iconomice a lui Dumnezeu Cuvântul, adună în sine atotputernicia, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Provenind din ebraicul „Aia“, Maria se tâlcuieşte „Doamna“, fiindcă ea domneşte şi stăpâneşte peste toate zidirile cereşti şi pământeşti, ca Maică a lui Dumnezeu, având desăvârşită putere. În al doilea rând, cuvântul Maria se tâlcuieşte „luminare“, după Sfântul Grigorie al Neocezareii, care zice: „Căci Maria, cea aleasă, se tâlcuieşte luminare“, de vreme ce etimologia îşi are izvorul în lumina cea curată şi este, precum zice Împăratul Solomon, „strălucirea luminii veşnice“, ca desăvârşire a înţelepciunii. În ultimul rând, Maria înseamnă şi „mare“, conform interpretării pe care o face Sfântul Ambrozie.

Maria este simbolul bunătăţii şi al harului lui Dumnezeu, pe care le posedă Născătoarea de Dumnezeu. Astfel, Maria a primit puterea de la Tatăl, ca fiică a Lui, ca să săvârşească pe pământ ca Maică ceea ce Dumnezeu săvârşeşte în cer ca Tată; a luat înţelepciunea de la Fiul, ca Maică a Lui, ca să găsească calea de a împăca cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul. A luat şi bunătatea şi harul de la Duhul Sfânt, ca mireasă a Lui, ca să împartă tuturor creaturilor, cereşti şi pământeşti, darurile şi harurile ei duhovniceşti.

Naşterea din părinţi sterpi

„De ce Fecioara s-a născut dintr-o femeie stearpă, se întreabă, în cuvântul său, Sfântul Ioan Damaschin? Fiindcă trebuia ca singurul lucru nou sub soare, începătura minunilor, să fie preîntâmpinat de minuni şi încet-încet, din cele mai smerite să se nască cele mai mari. Dar ar mai fi un lucru. Prin naşterea Mariei, firea s-a biruit prin har şi a rămas supusă, necutezând să o ia înainte. Pentru că, de vreme ce Fecioara urma să se nască din Ana, firea n-a îndrăznit să mai ia înainte vlăstarul harului, ci a aşteptat neroditoare, până când harul a înflorit rodul.“

Ioachim, tatăl Sfintei Fecioare, provenea din casa lui David, şi Ana, din cea a lui Aaron, aşadar erau de spiţă împărătească şi din neam preoţesc. Cu toate acestea, lipsa copiilor îi supunea ocărilor venite din partea oamenilor, pentru că, în societatea iudaică, familiile sterpe erau socotite a nu avea binecuvântarea dumnezeiască. După rugăciuni îndelungi, celor doi drepţi li s-a dăruit o pruncă, care, după cuvântul îngerului adresat Anei, „va fi vestitoarea bucuriei, prin ea făcându-se mântuirea lumii întregi. De ce păreau iudeii Ioachim şi Ana a fi vrednici de reproş potrivit Legii? Fiindcă nu era dată încă nădejdea nemuririi, spune Sfântul Nicolae Cabasila, adică Hristos, Mesia, nu venise. Poporul ales aştepta cu nerăbdare naşterea celui proorocit şi orice familie care nu avea încă copii întârzia ivirea Izbăvitorului. Odată cu naşterea Mariei, care, prin zămislirea ei întru feciorie, a dăruit lumii Veşnicia, obligaţia de a aduce pe lume copii şi oprobiul adus celor care nu procreau s-au ridicat.

Ioachim şi Ana, mai presus de Moise şi Avraam

În lucrarea „Maica Domnului în teologia secolului al XX-lea şi în spiritualitatea isihastă a secolului al XIV-lea“, părintele Ioan Ică Jr. trece în revistă predicile rostite la marile praznice închinate Sfintei Maria de trei dintre marii teologi ai Bisericii Răsăritene: Sfinţii Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Teofan al Niceii. Analizând panegiricul închinat Maicii Domnului la sărbătoarea naşterii ei, Nicolae Cabasila elogiază părinţii Fecioarei, Ioachim şi Ana. Pe aceştia îi numeşte „fericita pereche“ şi îi înalţă mai presus de toţi drepţii Vechiului Testament, Noe, Moise, Iosua sau Avraam, fiindcă au devenit colaboratori ai lui Dumnezeu în realizarea tainei unirii cerului cu pământul. Superioritatea lor vine din rodul pe care această familie l-a dăruit lui Dumnezeu şi omenirii întregi. Fecioara Maria nu este doar rodirea naturii biologice epuizate în cazul celor doi, ci pârga suprafirească a rugăciunii şi a dreptăţii lor. Aducând-o pe lume pe cea care va fi sălaşul fizic, trupesc al Fiului lui Dumnezeu, Hristos, Dătătorul Legii, ei fac dovada păzirii dreptăţii şi a virtuţii extraordinare, superioare simplei păziri a rânduielii vechi. Părinţii Fecioarei sunt mai mari decât Moise, pentru că, dacă ultimul a primit prin post şi rugăciune Legea care avea să înceteze, ei au primit-o pe cea din al cărui sânge S-a plămădit Cel ce avea să fie Noul Legământ veşnic al lui Dumnezeu cu oamenii. Prunca Maria este atât opera rugăciunii sfinte şi curate a părinţilor ei, cât şi darul lui Dumnezeu către aceştia şi către lumea întreagă.

Fecioara este primul om care prin viaţa ei a arătat ce este de fapt natura umană veritabilă. Cum? Ştim că ceea ce ne face şi ne arată oameni este iubirea de Dumnezeu şi viaţa în conformitate cu raţiunea. Viaţa Sfintei Maria a fost una de dăruire totală Împăratului ceresc. Deşi născută cu păcatul strămoşeşc, Maica Domnului stă, de la începutul vieţii şi până la finalul ei, împotriva răului şi a păcatului, păstrându-se curată şi redând lui Dumnezeu firea umană în frumuseţea ei neîntinată cu păcate personale. Numai aşa a putut Logosul divin să ia trup în pântecele ei.

Maria, jertfa de curăţire a umanităţii înainte de răstignirea lui Hristos

Opera Întrupării Cuvântului este nu doar lucrarea Sfintei Treimi, ci şi rodul voinţei şi credinţei Mariei. Superioritatea Mariei în plan uman este reclamată de faptul că Fiul lui Dumnezeu nu-Şi putea alege drept mamă decât pe cel mai bun dintre toţi oamenii, cel în care să se vadă scopul pentru care a creat Dumnezeu natura umană, anume ca să existe un om capabil să slujească gândului dumnezeiesc, acela de a face posibilă Întruparea.

Pentru ca Dumnezeu să poată mântui omenirea era nevoie de o persoană în care dreptatea şi curăţia să fie prezente la un nivel care să permită Întruparea. Dumnezeu, ca şi îngerul, nu vine unde este răutate, unde este păcat sau necredinţă. Pe toate Fecioara le-a adunat în sine, făcându-se pentru noi ispăşire şi sfinţire şi curăţie. Copila Maria este jertfa de curăţire a umanităţii înainte ca marea jertfă a lui Hristos pe Cruce să ne împace desăvârşit cu Tatăl.

De aceea, se cuvine să-i aducem Mamei lui Dumnezeu ca dar de naşterea ei lucrarea virtuţilor. Să nu fim sterpi la suflet şi neroditori la inimă, ci să imităm fapta celeia ce s-a născut, care a primit în sine pe Hristos, Cuvântul.