Biserica exilului românesc din Paris s-a întors acasă

Pentru toţi românii stabiliţi în capitala franceză, din trecut sau din prezent, era nevoie de un loc în care să se simtă acasă, în care să-şi păstreze identitatea religioasă şi naţională neştirbite. El se identifică cu Catedrala „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”, iar toţi românii care fac parte din această parohie sunt uniţi în acelaşi gând cu marele Eugen Ionescu: „Viaţa unui popor se fondează şi este perpetuată prin spiritualitatea sa. Când libertatea acestui popor este ameninţată, când însăşi existenţa sa este ameninţată, el subzistă şi supravieţuieşte prin spiritualitatea sa. Biserica «Sfinţii Arhangheli» este, pentru România, nu departe de Notre-Dame, acest loc spiritual, un gardian al vieţii împotriva tuturor vicisitudinilor istorice şi personale, care aici se transformă în speranţă”.

Înainte de a fi atribuită cultului ortodox român, Catedrala mitropolitană din Paris, situată în inima Cartierului Latin, pe strada Jean de Beauvais, nr. 9, ridicată în secolul al XIV-lea pentru a servi drept capelă studenţilor care urmau cursurile cu acelaşi nume, a avut o lungă şi glorioasă istorie. În cadrul vizitei pe care o va efectua în luna iulie anul acesta, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, va sluji în acest lăcaş de închinare reprezentativ pentru românii din capitala Franţei.

Cel care a pus bazele Colegiului „Jean de Beauvais” este cardinalul Jean II de Dormans, în secolul al XIV-lea, cu scopul de a instrui tinerii săraci din ţinuturile sale de origine. La data de 12 iulie 1359 el ajunge episcop de Beauvais, devenind astfel „Jean de Beauvais”, aşa cum atestă până în zilele noastre şi numele străzii pe care se ridică biserica colegiului său parizian. În acest scop el cumpără, într-o zi de duminică, la data de 29 iunie 1365, „Casa Imaginilor”, strada Clos Bruneau, şi apoi, pe 11 iulie, casa numită Gago. Cinci ani mai târziu, la 8 mai 1370, va promulga documentul fondării colegiului.

După moartea lui Jean de Beauvais (1373), regele Carol V, având o recunoştinţă fidelă pentru cancelarul pe care-l numea „prietenul său”, ia asupra sa protecţia colegiului. Astfel, pentru a arăta acest lucru, vine el însuşi şi pune piatra de temelie la capela colegiului, la data de 30 ianuarie 1374. O altă atenţie delicată pe care Carol V i-o arată este oferirea propriului său arhitect, Raymond de Temple, pentru construcţia capelei, cel care lucrase deja la construcţia Louvre-lui şi a Catedralei Notre-Dame, ajutat la construcţie de cei mai buni meşteri şi artişti în domeniu. Biserica este terminată în anul 1380 şi este sfinţită într-o zi de duminică, la data de 29 aprilie 1380, şi închinată Sfântului Evanghelist Ioan, numit şi Teologul. Începând cu această dată colegiul începe să funcţioneze ca un aşezământ dedicat spaţiului educaţional, în special cel teologic, vreme de câteva secole trecând pe aici multe dintre figurile marcante ale catolicismului francez (Sfântul François Xavier, apostolul Indiei si al Japoniei, Ignaţiu de Loyola), până în anul 1865, când devine mănăstire de ordin dominican, rămânând aşa doar vreme de 13 ani şi jumătate, perioadă scurtă, dar în care cunoaşte o importantă restaurare din partea călugărilor dominicani: biserica este restaurată, vitraliile schimbate, clădirile din împrejur renovate etc.

Arhimandritul Iosafat şi prima biserică ortodoxă română din Paris

Cel care a fondat prima biserică ortodoxă română la Paris este arhimandritul Iosafat, egumenul Mănăstirii Snagov (1797-1872). Se pare că în 1821 a participat la răscoală alături de Tudor Vladimirescu împotriva dominaţiei fanariote în Principatele Române. În 1829 este hirotonit preot de episcopul Cezarie al Buzăului, iar după ce îşi pierde soţia şi copiii, în urma marii epidemii de holeră din 1832, devine călugăr sub numele de Iosafat, apoi, câţiva ani mai târziu, stareţ al Mănăstirii Snagov. Revoluţia din 1848 îl va înflăcăra şi îl va aduce la Bucureşti, unde, după abdicarea prinţului George Bibescu, este însărcinat să se ocupe de eliberarea ţiganilor sclavi. După o perioadă în care trece în Transilvania, la Braşov, apoi în Dobrogea, unde slujeşte într-o parohie încredinţată lui de mitropolitul Denis, cu economiile agonisite şi cu titlul de arhimandrit, pe care tocmai îl primise, pleacă la Constantinopol, cerând binecuvântarea patriarhului ecumenic Gherman pentru proiectul său de a fonda la Paris o parohie ortodoxă română pentru toţi românii exilaţi şi toţi studenţii români atraşi de prestigioasa Universitate Sorbona. Astfel, în iunie 1853 ajunge la Paris. Încă din 1839 se constituise în capitala franceză o „Societate a Studenţilor români din Paris” al cărui sediu era la nr. 3, Place de la Sorbonne.

Capela românilor, într-un apartament cumpărat din fonduri proprii

În 1853, guvernul francez acordă arhimandritului Iosafat autorizaţia deschiderii unei capele române şi aceasta îşi deschide porţile pe 22 noiembrie, într-un apartament cumpărat din fonduri proprii, situat pe strada Racine, nr. 22. Înainte de fondarea acestei capele românii nu puteau participa la slujbe decât la capela rusă. Mai târziu, în 1855, prinţul Grigore Ghica va fixa o subvenţie de 7.000 de franci pe an pentru ajutorarea capelei.

Un alt rol important l-a avut arhimandritul Iosafat la înfăptuirea unirii statelor româneşti, atunci când, împreună cu Nicolae Golescu, Ioan Filipescu, George Cantacuzino şi Pericle Ghica semnează un memorandum şi îl înmânează lui Napoleon al III-lea, implorându-l să intervină pentru a reunii toţi românii într-un singur stat. Acest lucru este înfăptuit în anul 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca principe unic al Moldovei şi al Ţării Româneşti. În februarie 1862, cu ocazia primului Ansamblu naţional al Valahiei şi al Moldovei, arhimandritul va ţine un energic discurs patriotic, propunând ca data de 24 ianuarie/5 februarie să devină sărbătoare naţională.

În 1860 episcopul Melchisedec al Romanului trimite la cerere la Paris un preot şi un diacon, iar în octombrie acelaşi an Iosafat merge la Bucureşti şi plasează parohia sa sub jurisdicţia mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei. Pe perioada sejurului în România, lansează şi un apel prin care cere crearea la Paris a unei biserici mult mai mari decât capela iniţială, susţinându-şi cererea pe baza numărului mare de studenţi români care frecventau capela (aproximativ 400-500), dar şi de alte naţionalităţi, ca greci, bulgari etc. (circa 200-300). Acest lucru va fi împlinit în anul 1882 prin cumpărarea capelei de pe strada Jean de Beauvais de către regele Carol I al României, dar arhimandritul Iosafat nu va apuca să vadă această realizare, căci trece la Domnul la data de 3/15 noiembrie 1872, în vârstă de 75 de ani.

Catedrala „Sfinţii Arhangheli” de pe strada Jean de Beauvais

În România, lucrurile începeau să se complice odată cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, la data de 23 februarie 1866, dar se clarifică odată cu venirea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1867, cel care devine apoi, în 1881, primul rege al României independente. El va cumpăra în anul 1882 vechea capelă a colegiului Dormans-Beauvais şi va transfera aici parohia ortodoxă română din strada Racine. Astfel, una dintre cele mai prestigioase biserici ale Cartierului Latin, care văzuse înflorind gândirea franceză şi a atras atâţia studenţi români, devine sanctuarul naţional al românilor din Franţa şi din Europa Occidentală. Capela, de acum catedrală română, intră într-o lungă perioadă de reamenajare conform cu exigenţele cultului ortodox. Aceste lucrări durează din 1883 până în 1891, de ele ocupându-se preotul Ioan Severin, ajutat de arhitectul guvernului francez şi inspector general al monumentelor istorice, P. Selmersheim. Sub indicaţiile părintelui Ioan, arhitectul va desena planurile viitorului mobilier liturgic.

Un iconostas de lemn, purtând patru mari icoane îmbrăcate în argint, este donat parohiei de către marile familii române din Paris. Jos, lângă solee, un pupitru poartă icoana Sfântului Ioan Teologul, amintind de vechiul ocrotitor al bisericii, apoi o icoană a Sfinţilor Arhangheli, ocrotitorii actuali ai acesteia. Un amvon şi strane de lemn acoperă zidurile naosului, împodobit de o cruce mare şi de o frumoasă icoană a Sfintei Parascheva.

Duminică, 2 februarie 1892, preotul Ioan Severin a efectuat o primă binecuvântare a bisericii, ca apoi, pe 31 mai, să aibă loc sfinţirea solemnă efectuată de Preasfinţitul Inochentie Ploieşteanu (Moisiu), vicarul mitropolitului primat Iosif Gheorghian.

Clerul român al parohiei

Încă de la înfiinţarea ei (începând cu arhimandritul Iosafat), parohia ortodoxă română din Paris a avut parte de preoţi educaţi, cunoscători ai mai multor limbi străine, licenţiaţi în teologie, câteodată dublu licenţiaţi sau doctori în teologie (ca Vasile Radu, Petre Vintilescu - renumit liturgist român, episcopul Teofil Ionescu etc.) sau filosofie, ca Vartolomeu Stănescu.

În timpul studiilor sale la Sorbona (1857-1858), Iosif Gheorghian, viitorul mitropolit primat al României, a fost diacon aici. El este primul, dar nu singurul de acest fel, căci mulţi dintre clericii de aici vor deveni episcopi. Dintr-un număr de douăzeci şi cinci de preoţi superiori, şapte vor deveni episcopi, plus încă doi proveniţi dintre diaconi.

Un număr semnificativ din preoţii de aici au dus o asiduă muncă ştiinţifică, încununată cu publicarea multora dintre operele lor. Pe lângă editarea de cărţi şi manuale, ei au fost implicaţi şi în proiecte de traducere, fie a cărţilor vechi de teologie, fie a Bibliei, aşa cum este cazul părintelui Vasile Radu, care a colaborat cu părintele Gala Galaction la traducerea Bibliei publicată în anul 1936.

Constantin Brâncuşi a cântat la strana catedralei din strada Jean de Beauvais

Multe nume importante au slujit la această biserică. Unul dintre ele este cel al preotului Petrescu, cel care a avut o vastă activitate în domeniul muzicii bisericeşti. Între 1905-1909 a fost diacon aici Vartolomeu Stănescu, viitor episcop de Râmnic, care studiază la Sorbona, luându-şi doctoratul în sociologie şi avându-l ca profesor pe renumitul sociolog Emil Durkheim. Preotul Virgil Gheorghiu este cunoscut pentru frumoasa sa operă literară, în special La Vingt-cinquième heure (1949). Preotul Vasile Boldeanu (1902-1992) reacţionează cu vigoare împotriva comunismului român prezent la Paris prin intermediul ambasadei. El este figura emblematică a acestei biserici, care devine un centru de rezistenţă anticomunist şi unde toţi refugiaţii s-au adunat. Preotul Vasile Boldeanu este cel care, prin activitatea sa, a dat catedralei caracterul şi numele de „Biserica exilului”. A fost ales episcop din partea comunităţii, dar nu a fost sfinţit din considerente politice şi este pomenit de credincioşi cu o profundă cinste.

În prezent, în Catedrala mitropolitană slujesc: preotul stavrofor Constantin Târziu - preot paroh, preotul Iulian Nistea, preotul Jean Boboc, ierodiaconul Iosif şi diaconul Viorel Nedelcu.

De asemenea, trebuie menţionate aici şi nume româneşti de prestigiu, care, chiar dacă nu făceau parte din cler, au participat la slujbe aici sau şi-au adus aportul în măsura posibilă fiecăruia. George Enescu (1881-1955) a frecventat această biserică în timpul studiilor sale la Paris, slujba Înmormântării sale fiind săvârşită tot în această biserică. Mircea Eliade (1907-1986) este, între 1952-1955, un membru activ al Consiliului parohial. Filosoful Emil Cioran vizita regulat acest edificiu. Marele Eugen Ionescu (1912-1994) era un membru activ al acestei biserici, iar la moartea sa, în 1994, slujba Înmormântării este săvârşită aici în prezenţa regelui Mihai I şi a familiei regale. Tot aici este săvârşită ultima slujbă pentru actriţa Elvira Popescu. Prinţesa Marta Bibescu venea aici la biserica, iar prinţul Constantin Moruzi se va căsători în această biserică cu nepoata cardinalului de Belloy. Inginerul Henri Coandă participa regulat la slujbe. Constantin Brâncuşi (1876-1957), ajuns la Paris, se va ataşa de această biserică, unde îi va fi atribuită şi funcţia de cântăreţ la strană.

Mitropolitul Visarion Puiu

Una dintre figurile româneşti de seamă din perioada interbelică, dar şi postbelică, este mitropolitul Visarion Puiu (1879-1964), ajuns în Paris în 1949, unde va fonda dieceza românească a Europei Occidentale, fără nici o legătură cu Patriarhia Română de Bucureşti. La data de 21 februarie 1946, dată după care pleacă în străinătate, el este condamnat la moarte de către Tribunalul Popular de la Bucureşti din cauza refuzului său de a servi regimul comunist, iar la 28 februarie 1950, din cauza presiunilor politice, patriarhul Justinian îl va depune din funcţie în cursul sedinţei plenare a Sfântului Sinod, întrunit cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la data înfiinţării Patriarhiei Române.

Odată cu venirea la putere a lui Gheorghiu-Dej, prin intermediul ambasadei sale la Paris, guvernul comunist va încerca să obţină proprietatea bisericii şi dreptul de a numi preoţii de aici, ba chiar va încerca să transforme edificiul într-un simplu muzeu de cultură română. În ciuda rezistenţei credincioşilor, biserica va rămâne închisă timp de doi ani, timp în care ea se rupe de sub jurisdicţia Patriarhiei Române şi doar intervenţia autorităţilor franceze şi a Consiliului parohial va face ca în ea să se oficieze slujbe din nou. Totuşi, comunitatea (în frunte cu preoţii parohiei), nemaidepinzând de patriarhat, rămâne fără episcop, în ciuda canoanelor bisericeşti.

Părintele Boldeanu se va adresa mai multor episcopi. Aceştia sunt episcopul grec Mihail al Americii, care nu se va pronunţa în această problemă, şi apoi doi dintre cei mai renumiţi episcopi ai Bisericii Ruse din afara frontierelor, Natanael de Cartagina şi Ioan Maximovici de Bruxelles (canonizat în 1994), care asigurau pe părintele Boldeanu de sprijinul lor, dar totuşi şi ei menţionează faptul că o biserică, „pentru a fi canonică şi legală, trebuie să fie neapărat supusă unui episcop canonic”. Or, mitropolitul Visarion era singurul episcop român rămas liber în Europa Occidentală, iar odată cu festivităţile celebrării a 100 de ani de la înfiinţare (1854-1954), el este propus şi acceptat în unanimitate.

La data de 26 decembrie 1954, Sfântul Arhiepiscop Ioan Maximovici de Bruxelles, episcopul Natanael al Cartaginei şi al Tunisiei şi Mitropolitul Visarion, cu acordul Mitropolitului Primat Anastasie al diasporei ruse, se vor reuni în Biserica rusă „Sfântul Nicolae” de la Versailles pentru a sfinţi ca episcop pe arhimandritul Teofil Ionescu (1896-1975). După sfinţirea sa ca episcop, Teofil va ocupa un timp scaunul din Detroit, până ce va succeda mitropolitului Visarion.

Istoria postcomunistă

După 1998, comunitatea a cerut să treacă sub jurisdicţia PS Natanael de Detroit al Arhiepiscopiei Române din America. Această soluţie românească a salvat biserica de diferitele tendinţe ighemonice. IPS Natanael a acceptat această iconomie sub condiţia ca biserica şi comunitatea de aici să se gândească pe viitor la o soluţie canonică acceptabilă.

Între 15-19 aprilie 2004 are loc în această biserică întâlnirea tuturor episcopilor români din diaspora, iar pe 7 mai 2005 se oficiază aici slujba de sfinţire la înalta treaptă a arhieriei a PS Marc, Episcop-Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, de către PF Patriarh Daniel, pe atunci Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, IPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, IPS Nathaniel, Arhiepiscop de Detroit şi al Episcopiei Ortodoxe Române din America, PS Sofian, Episcop-Vicar al Mitropoliei Germaniei şi Europei Centrale şi de Nord, PS Siluan al Italiei, pe atunci Episcop-Vicar al Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale, PS Ioachim, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului.

Pe data simbolică de 10 mai 2009, comunitatea Bisericii „Sfinţii Arhangheli” din Paris, într-o Adunare Generală Extraordinară, a votat în unanimitate (o singură abţinere) unirea cu „Biserica mamă” prin Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale, sub jurisdicţia IPS Iosif, iar biserica devine catedrala acestei mitropolii.