În cartierul Bucureştii Noi, în mijlocul unui parc liniştit sălăşluieşte frumoasa Biserică „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta Ecaterina”, monument construit în urmă cu peste o sută de ani, „într-o perioadă în care nu exista nici o vietate în împrejurimi, pe kilometri întregi”, după cum spune părintele paroh Gheorghe Barbu. Ctitorită de profesorul Nicolae Basilescu, proprietarul moşiei pe care a fost amenajat lăcaşul, construcţia bisericii a determinat apariţia cartierului Bucureştii Noi, care există şi astăzi.
Lăcaşul a fost construit într-o perioadă în care nu exista nici o vietate în împrejurimi, pe kilometri întregi. Cu toate acestea, boierul Nicolae Basilescu a dorit să ridice această biserică pentru a sfinţi totul în jur. Profesorul Basilescu a lăsat, nu doar urmaşilor săi, ci şi credincioşilor, care şi-au găsit aici, cu timpul, alinarea, liniştea şi pacea sufletelor, un monument de mare lucrare, după cum ne-a spus părintele paroh Gheorghe Barbu.
Din actele juridice legate de parcelarea terenului moşiei Măicaneşti-Grefoaicele şi din condiţiile prevăzute în actele de vânzare-cumpărare, intervenite între proprietarul moşiei, profesorul Nicolae Basilescu, şi diferiţi cumpărători, reiese că „terenurile rezervate pentru străzi şi pieţe, precum şi terenul rezervat pentru biserică şi parcul ei, rămâneau proprietatea exclusivă a acestuia”.
Astfel, Biserica „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta Ecaterina”, construită de proprietar pe terenul rezervat în planul parcelar, a devenit proprietatea familiei Basilescu. Transformarea ei în biserica parohială a necesitat foarte multe intervenţii care s-au extins pe parcursul a zece ani.
De la proprietate privată la parohie
Întrucât la data zidirii bisericii, pe teritoriul viitorului cartier Bucureştii Noi nu existau locuitori (în actul de fundaţie se precizează destinaţia ei, şi anume pentru nevoile cultice ale locuitorilor), Biserica „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta Ecaterina” nu a fost sfinţită. Motivul: a fost considerată proprietate particulară şi capelă, un loc de înhumare a membrilor familiei ctitorilor. În anul 1900 a fost înmormântată, în cavoul special amenajat în subsolul bisericii, soţia profesorului Nicolae Basilescu şi ctitoră a bisericii - Ecaterina Basilescu.
Încă din anul 1934, ctitorul Nicolae Basilescu a intenţionat ca biserica să devină parohie şi a solicitat organelor în drept înfiinţarea în anumite condiţii a unei parohii în Bucureştii Noi.
Greutăţile de întreţinere a bisericii, a casei de locuit şi a parcului şi asigurarea pazei, precum şi neînţelegerea dintre moştenitorii ctitorului au făcut ca situaţia bisericii să impună ieşirea din această stare.
După moartea lui Nicolae Basilescu, în martie 1938, în perioada de la 1941 până în 1943, Biserica „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta Ecaterina”, devenită parohia „Basilescu” din Bucurestii Noi, încadrată în bugetul Statului, a traversat una dintre cele mai critice perioade din istoria ei. Cauzele au fost determinate atât de neînţelegerile între moştenitorii ctitorului, cât şi de situaţia incertă cauzată de aspectele ei de proprietate particulară cu cel de lăcaş de cult în folosinţa enoriaşilor unei parohii.
Perioade de grea încercare
De la 1943, până în prezent, istoria Bisericii Basilescu din Bucureştii Noi nu a mai cunoscut perioade grele ca în trecut, odată ce a intrat sub grija credincioşilor, care în trecut erau împiedicaţi sub aspect juridic să intervină în susţinerea monumentului şi a parcului din jur.
Starea în care se afla biserica în momentul în care a intrat sub ocrotirea credincioşilor necesita măsuri urgente de reparaţie a construcţiei, de restaurare a picturii şi de îngrjire a parcului. Stăruinţa organelor parohiale pentru pregătirea în vederea efectuării reparaţiilor, precum şi întreaga activitate parohială transpare în procesele verbale ale organelor parohiale, care încep din anul 1941, cu primul proces-verbal al consiliului parohial şi în procesele-verbale de inspecţie.
Înfăţişarea actuală a lăcaşului de cult
Biserica „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta Ecaterina” din Bucureştii Noi este aşezată în mijlocul parcului bisericii. O alee largă, străjuită de o parte şi de alta de ziduri de copaci înalţi, duce din bulevard până la intrarea în biserică. Privită din faţă are oarecare asemănare cu biserica Mănăstirii Sinaia. Biserica a fost construită de arhitectul George Mandrea şi arhitectul constructor E. Kasparovski, după cum arată plăcile încadrate în zidul bisericii lângă intrare. Este zidită în formă de cruce, din cărămidă aparentă, care, combinată cu albul din jurul ferestrelor şi al firidelor de deasupra unui brâu de centură aşezat cam la un metru deasupra ferestrelor, dă un aspect deosebit de plăcut.
În interior biserica are următoarele spaţii: tinda despărţită de pronaos printr-un zid străpuns de uşa de intrare; pronaos dreptunghiular nedespărţit prin zid de naosul lărgit prin spaţiul creat de absidele laterale; altarul este despărţit de naos prin catapeteasma de lemn, în faţa căreia pardoseala se înalţă cu o treaptă, formând obişnuita solee.
Din tindă, printr-o uşă în partea dreaptă, se pătrunde în cancelaria parohială, iar printr-o altă uşă se poate urca pe scară în turla clopotniţei, unde se află cele două clopote.
Pictura bisericii din Bucureştii Noi a fost executată între 1899-1900 de pictorul danez Exner, în aceeaşi tehnică şi în acelaşi stil ca şi biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi şi biserica Mănăstirii Sinaia. Pictura iniţială a fost total degradată în timpul Primului Război Mondial. Pictura nouă, restaurată sau total refăcută în anii de după război, era terminată în 1922, când biserica a fost sfinţită. Autorul noii picturi nu a fost încă identificat. La exterior, zidurile prezintă mai multe icoane.
După cum ne-a spus părintele paroh Barbu, pe lângă Biserica „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta Ecaterina” se va construi în curând un aşezământ care va fi destinat în principal clericilor, dar şi altor categorii de credincioşi.
„Dinastia Basilescu”
Numele familiei Basilescu apare în multe locuri din cartierul Bucureştii Noi. Primul descendent despre care există vagi informaţii a fost profesorul de liceu Nicolae Basilescu, poet şi traducător, autor a numeroase piese de teatru, diferite articole şi recenzii în revistele „Convorbiri Literare” şi „Romania Jună”. Intelectual de marcă, Basilescu s-a remarcat printr-o activitate publicistică intensă.
Fiul lui Nicolae a fost Aristide, născut în Bucureşti, la 18 martie 1892. După studii liceale la „Sf. Sava” şi juridice la Facultatea de Drept din Capitală, pe care o absolvă în 1914, se înscrie în Baroul Ilfov. Devine doctor în drept şi apoi în ştiinţele economice la Paris, precum tatăl său. Devine pe rând profesor titular de „Istoria doctrinelor economice” şi, din 1932, profesor de „Economie politică”. De asemenea, s-a remarcat ca autor de cărţi în limba franceză şi română, pe o tematică diversă.
Bucureştii Noi, la 1989
În jurul oraşului Bucureşti au început, cu vremea, să apară sate pe moşiile învecinate oraşului, sate care s-au dezvoltat neorganizat, încât, atunci când oraşul s-a dezvoltat şi le-a încorporat, multe dintre ele subordonându-se sectoarelor Capitalei şi devenind mahalale sau cartiere periferice, au lăsat urme în înfăţişarea oraşului, datorită păstrării uliţelor strâmte şi cotite, cu case aşezate.
În trecut au existat pe aria oraşului Bucureşti două sate cu numele Măicaneşti, „unul în partea de miazănoapte a oraşului, „pe Colentina”, şi altul în partea de sud-est. În ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, ca urmare a întinderii fireşti a oraşului Bucureşti, în lungul arterei principale de cale ferată spre nord-vest, a apărut iniţiativa organizării unui cartier urban în latura de nord-vest a Capitalei, cartier care se constituie o unitate aparte, înzestrată cu parcuri, încât, deşi avea să adăpostească multe fabrici şi uzine, să rămână şi pentru viitor un bazin de aer curat pentru Capitala ţării.
„La periferie, oraşul Bucureşti s-a dezvoltat în special de-a lungul arterelor de penetraţie... Astfel, în 1898 se înfiinţează în nord-vestul Bucureştilor, pe moşia Măicaneşti-Grefoaicele a profesorului universitar Nicolae Basilescu şi prin iniţiativa lui, o nouă aşezare numită Bucureştii Noi. Lumea nevoiaşă cumpără loturi şi începe a-şi face case. Până în 1913 se achiziţionaseră loturi de către 1.423 de cetăţeni, reprezentând o suprafaţă de aproape 144 de hectare.” (Constantin C. Giurescu)
