Aşa cum muzica lui Bach transcende contextul său istoric, tot astfel muzica lui Bruckner, deşi reflectă tendinţele estetice ale vremii sale, continuă să ne încânte într-o manieră inspirată şi originală. Anton Bruckner s-a născut în Ansfelden, Austria Superioară, la 4 septembrie 1824. A studiat într-o localitate apropiată, la St. Florian, devenind în scurt timp maestru de cor şi organist al Fundaţiei, un aşezământ patronat de călugării augustini. În 1856 s-a stabilit la Linz, dar nu s-a despărţit de climatul spiritual care l-a caracterizat încă din prima parte a vieţii, devenind organist al bisericii din localitate.
Smerenia şi simplitatea au fost trăsăturile esenţiale ale omului Anton Bruckner. Nu a fost văzut certându-se cu cineva, având pasiuni politice sau participând la întrunirile zgomotoase ce caracterizau viaţa intelectuală din Austria acelor vremuri. Era un om simplu, surprinzător de rustic; unii îl considerau chiar naiv. Nedând importanţă aspectului exterior, se rădea în cap, purta haine de postav care nu i se potriveau, vorbea în dialect. Se dedica trup şi suflet muzicii.
„Omul trebuie să facă totul întru slava lui Dumnezeu“
Credincios şi iubitor al slujbelor bisericeşti, considera că tot ceea ce face omul trebuie să facă întru slava lui Dumnezeu. Odată, în timpul unei discuţii cu faimosul compozitor Gustav Mahler, i-a spus acestuia: „Da, dragul meu, acum trebuie să lucrez foarte mult... Altfel nu voi putea să mă înfăţişez în faţa lui Dumnezeu, pe Care am să-L văd curând. Căci mă va întreba: «De ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu ca să mă glorifici pe mine? Dar ai realizat mult prea puţin»“. În pofida talentului său uriaş, părea un adevărat copil al naturii, lipsit de instruire şi de tact.
Dovadă a simplităţii sale în duh, mărturiseşte faptul că era mereu pătruns de admiraţie pentru oamenii din oraşele mari care ştiau aşa de mult despre tot ceea ce făcea el.
Cu ajutorul lui Johann Herbeck, dirijorul Curţii de la Viena, Bruckner a fost detaşat în 1868 la catedra de orgă şi teorie a Conservatorului din Viena, devenind şi profesor trei ani mai târziu. Ulterior a îndeplinit şi funcţia de organist al capelei de la Curte şi cea de profesor de teorie la Universtatea din Viena. Cu toate că mai mulţi dirjori renumiţi au devenit intersaţi de muzica lui, iar publicul vienez venea în număr mare la concertele sale, viaţa sa la Viena nu a fost plăcută; într-o scrisoare, afirma că a fost nevoit să împrumute bani ca să nu moară de foame. Într-un târziu, a reuşit să obţină o pensie din partea împăratului şi s-a retras de la catedră, dăruindu-se în totalitate harului creaţiei. La 11 octombrie 1896, Viena era în doliu; murise un compozitor de geniu, dar mai ales un creştin care îşi trăise viaţa pentru Hristos.
Se ruga în genunchi în faţa a sute de auditori
Din cauza smereniei sale, Anton Bruckner a trebuit să îndure multe şicane şi răutăţi din partea contemporanilor, dar cei care zăboveau mai mult în preajma lui şi ajungeau să-l cunoască îl priveau cu alţi ochi. Se spune că în faţa care vedeau dincolo de aparenţe, Bruckner impunea respect şi se putea citi în manifestările sale discrete, dar stângace, devotament şi dăruire. Cel mai important critic muzical al vremii, Max Graf, a dorit să asiste la prelegerile sale universitare, nădăjduind că se va distra pe seama profesorului. Însă, cu surtucul lui larg din Austria Superioară, cu capul mare şi faţa ridată, absorbit în expunerile sale, Bruckner capta întreaga atenţie a studenţilor. Când la biserica din apropiere se cânta Angelus (răsăriteanul Bucură-te, Marie cea plină de Dar...), Bruckner îşi întrerupea prelegerea, se aşeza în genunchi şi se ruga... După aceea îşi continua cursul. Un profesor universitar din Viena imperială, un geniu al muzicii simfonice, se ruga în genunchi în faţa a sute de auditori - în marea lor majoritate tineri, în veacul care a născut evoluţionismul şi filosofia nietzcheană a supraomului...
În muzica lui se observă evlavie faţă de Maica Domnului
În Liturghia compusă de el, urmând hotarele muzicale liturgice, observăm un Anton Bruckner deplin conştient de precaritatea existenţei umane, de faptul că omenirea se află înlănţuită de veacul secular şi de lipsa de evlavie, de respect faţă de realitatea harului. Cât de frumos îşi exprimă această convingere într-un vers din libretul Liturghiei sale : „O, Tu, Cel ce ridici păcatele lumii, ai milă de noi“ („Gloria-Slavă întru cei de sus...“)! De asemenea, în muzica lui Bruckner se observă şi o puternică evlavie faţă de Preasfânta Fecioară Maria. Apogeul liric al Liturghiei este atins în momentul Crezului la articolul „Et incarnates est“ (şi S-a întrupat...). În acest moment, compozitorul încredinţează rolul de a exprima dialogul interior al Fecioarei Maria tenorului principal, acompaniat de o singură vioară obbligato, artificiu de compoziţie menit să descrie linia descendere a Duhului Sfânt peste Maica Domnului.
Referitor la simfonii, în viziunea compozitorului austriac, compoziţia simfonică se îmbogăţeşte cu înţelesuri profunde. Deşi se inspiră din Hayden, Beethoven sau Schubert, Bruckner introduce în formatul simfonic o semnificaţie religioasă care îi este proprie. Prin harul şi geniul lui Anton Bruckner, simfonia devine o naraţie ascendentă, debutând în adâncuri de taină, înaintând prin reflecţii despre contrastul dintre frumuseţea lumii şi suferinţă, zâmbind dar şi suspinând, trepte necesare pentru un final glorios. Principala contribuţie a lui Bruckner se poate observa mai ales în acele adagio prezente în simfoniile sale, ele fiind considerate de critici mici bijuterii compozistice.
Muzica lui exprimă un ideal religios care antrenează întreaga natură
Întreaga creaţie bruckneriană se bazează pe o teorie muzicală ce permite atingerea, prin armonioasa împletire a notelor muzicale, unor înalte trăiri spirituale: teoria başilor fundamentali (doctrina lui Simon Sechter). Criticul Max Graf afirmă într-o lucrare dedicată lui Anton Bruckner: „Bruckner manifesta un respect deosebit pentru teoria «başilor fundamentali», o lume a spiritelor din başi care însoţeau armoniile ca nişte umbre din adâncuri, ca şi pentru teoria «armoniilor naturale», care reprezintă legea oricărei frumuseţi şi a progresului armonic. Peste tot domneau ordinea şi legea, ba chiar o atmosferă de sfinţenie. Paşii fundamentali ai basului pe care Bruckner îi nota în mod invariabil pe partiturile lui sub ultima linie aveau o importanţă cosmică. În felul acesta înţelegem măreţia şi uneori chiar rigiditatea şi solemnitatea armoniilor lui Bruckner. Bruckner, elevul lui Sechter, care era un fel de arhitect al armoniilor, medita la acorduri şi la asociaţii de acorduri asemenea arhitecţilor medievali cufundaţi în contemplarea formelor originare ale catedralei gotice. Acestea reprezentau drumul lui spre împărăţia Domnului“.
Muzica lui Bruckner exprimă un ideal religios care antrenează întreaga natură. Religiozitatea celor nouă simfonii bruckneriene (ca şi a messelor şi compoziţiilor corale religioase) sugerează admiratorilor săi un gen de mesaj care îi duce cu gândul la străpugerea infinitului. Chiar şi necredincioşii se simt transfiguraţi de convingerile lui ferme şi simple. Bruckner nu a avut discipoli sau adepţi. A fost o figură singulară. Dar în muzica lui este ceva care se adresează psihicului omului modern, astfel că în zbuciumatul secol al XX-lea, simfoniile lui au fost adesea incluse în repertoriile muzicale. Atracţia lor se datorează în principal credinţei nezdruncinate, calmului şi seninătăţii - calităţi atât de rare la oamenii zilelor noastre.
Creaţiile sale, comparate cu nişte „catedrale“ ale sunetului
Rezultatul tehnicilor stilistice folosite de Bruckner este comunicarea, împărtăşirea unei trăiri religioase, a unei retrageri voite a autorului în faţa frumuseţii ca lucrare a harului. Deşi fusese printre cei mai înflăcăraţi adepţi ai lui Richard Wagner, Bruckner nu îşi copiază maestrul. În opera sa nu vom găsi teatralitatea wagneriană şi nici romantica reflectare exagerată a autorului în opera sa. În acest sens, mulţi critici au subliniat contrastul evident dintre cei doi titani ai muzicii simfonice. În locul wagnerianului „Trebuie să fiu eu însumi“, Bruckner afirmă prin opera sa „Vreau să-L iubesc pe Dumnezeu“. Creaţiile sale au fost comparate adeseori cu nişte catedrale ale sunetului. Precum structurile arhitecturale ale unei catedrale, simfoniile lui Bruckner sunt axate pe modele structurale certe pe care se înalţă întreg edificiul muzical. Catedralele sunt lăcaşuri sfinte în care omul îşi asumă, în faţa realităţii lui Dumnezeu, propria existenţă, individualitatea sa; muzica lui Bruckner poate avea acelaşi efect asupra ascultătorului. Precum o mare catedrală, creaţia bruckneriană nu are decât o singură traiectorie: spre cer.
