Privirea spre oamenii de seamă din trecut reprezintă o datorie sacră de recunoștință și de mulțumire, dar și o învățătură pentru înțelegerea responsabilităților prezentului și, în mod cert, calea sigură a construirii acțiunilor viitorului.
Astfel, în deceniul al patrulea din secolul al XVII-lea, în Moldova, Lupu Coci, îndrăznețul și abilul vornic al Țării de Jos, devenit domnitorul Vasile, cu vădite aspirații de bazileu bizantin, va aduce în țara dezechilibrată din toate punctele de vedere o însemnată prosperitate economică și o admirabilă înflorire a artelor. Amintirea Bizanțului și terenul propice al Țărilor Române pentru supraviețuirea acelui Bizanț după Bizanț vor face din Vasile Lupu și notabilii săi colaboratori adevărați protectori ai Bisericii și ctitori de civilizație românească.
Programul domnitorului Vasile Lupu merge în oglindă cu cel al vecinului său din Țara Românească, Matei Basarab, pe coordonate clar conturate: edilitar, economic, cultural-artistic și ecleziastic.
Vasile Lupu, domn cult cu ambiții mari, ținea și el să ridice în Iașii săi, în care grădinile pline de trandafiri, garoafe, iasomii și crini stârneau admirația patriarhilor din Răsărit, lucrări de artă și așezăminte de cultură care să-i înveșnicească numele (N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, 1944, II, p. 110).
Iubitor de carte și școală, domnitorul Vasile Lupu înființează în Iași, la strălucita sa ctitorie de la Trei Ierarhi (1639), un colegiu și o tipografie, proiecte la care se asociază cu energia sa și Mitropolitul țării, învățatul Varlaam Moțoc, al cărui prestigiu îl îndreptățea să candideze, în 1639, chiar la scaunul de Patriarh ecumenic.
Mitropolitul Varlaam, hirotonit arhiereu exact acum 390 de ani (în 1632), sfetnic de încredere al domnitorului Vasile Lupu, fost om de nădejde al domnului martir Miron Barnovschi, poate fi considerat omul deplin: cult și credincios lui Hristos, fidel domnitorului și zelos în misiunea sa pastorală și misionară, el susține puternic, alături de ceilalți învățați ai vremii, prietenii săi, un program cultural-religios cu rădăcini în acel Bizanț, tezaur unic de civilizație în istoria lumii, niciodată apus în inimile ortodocșilor. Bine pregătit în domeniul teologiei, cunoscător versat al literaturii dogmatice și patristice și al limbilor vechi bisericești, slavona și greaca, profund cercetător al Sfintelor Scripturi și, nu în ultimul rând, polemist talentat, vlădica Varlaam a netezit drumul aducerii în țară a tipografiei dăruite de iubirea de neam a sfântului Mitropolit Petru Movilă al Kievului. Acesta din urmă a dat tot ce a avut mai bun: instalație tipografică, garnituri de litere chirilice (cele grecești fiind aduse din tipografia Frăției din Liov) și artiști dintre care îl amintim pe corifeul acestora, Ilia, care au executat gravuri cu valoare artistică deosebită. Să menționăm și faptul că domniile lui Matei Basarab în Țara Românească și cea a lui Vasile Lupu în Moldova coincid cu cea de-a doua etapă din viața tiparului românesc.
Prima tipăritură care a apărut în noua tipografie domnească din Iași a fost Hotărârea Patriarhului ecumenic Partenie al Constantinopolului (imprimată la 20 decembrie 1642), emisă după Sinodul de la Iași, eveniment convocat și susținut de domn și mitropolit, menit să consolideze Ortodoxia și totodată să confere prestigiu domnului și ierarhilor Moldovei.
Nu putem să nu observăm că programul editorial inițiat la Iași de Mitropolitul Varlaam avea să-l urmeze sau măcar să se inspire din cel al Țării Românești: în 1642 apăruse la Govora (într-o tipografie trimisă de același Petru Movilă și care lucra deja de câțiva ani) o Evanghelie învățătoare (Cazania) care, chiar dacă este o traducere, evidențiază nevoia de cuvânt sacru în românește, pe înțelesul celor mulți. Se cuvine să pomenim aici și acest monument al artei tipografice de la noi, dat fiind că se împlinesc anul acesta 380 de ani de la tipărirea sa.
Așadar, în 1643 vedea lumina tiparului la Iași prima lucrare în limba română din Moldova, Carte românească de învățătură, o culegere de predici traduse și prelucrate de iscusitul Mitropolit Varlaam cu mai mulți ani înainte de imprimarea ei. Această inițiativă a tipăririi Cazaniei, prima lucrare de anvergură, este asimilată reușitei mult căutate de a avea tiparniță în Moldova, după încercările eșuate ale domnilor anteriori lui Vasile Lupu. Din acest motiv, în prefața Cazaniei lui Varlaam, domnitorul (Vasile Lupu) vede darul lui Dumnezeu întruchipat în această tipografie pe care el simte nevoia să o facă lucrătoare spre binele, ajutorul și luminarea sufletului seminției românești ortodoxe oriunde s-ar afla aceasta, deci nu doar din Moldova.
Mitropolitul Varlaam justifică apariția cărții cu mâhnire: limba noastră românească (adică poporul) nu are carte pre limba sa, fapt care l-a mobilizat cât se poate de rodnic și rapid. Ca un adevărat nobil, Mitropolitul Varlaam nu-i mulțumește în Precuvântarea sa numai domnitorului Vasile Lupu pentru finanțarea proiectului, ci menționează și bunăvoința Mitropolitului Petru Movilă, fecior de domn de Moldova, cum îl caracterizează, asumându-l Țării sale, Moldova.
Cazania lui Varlaam este continuarea unei afirmări: ea este biruința Ortodoxiei în rândul suflării românești, a toată semențiia românească pretutinderea ce să află pravoslavnici, la care a contribuit și bazileul neîncoronat Vasile Lupu, protectorul Bisericii și ctitorul prin excelență.
Așa cum am afirmat, Mitropolitul Varlaam își va asuma proiectul tipografic după exemplul Țării Românești: după Cazania din 1643 (care venea după cea din 1642 de la Govora), el a imprimat la Iași, în 1644, Șapte Taine ale Bisericii după ce în 1642 apăruse la Câmpulung Învățătură preste toate zilele. În 1645 îi va apărea vlădicii Varlaam, de această dată, la Mănăstirea Dealu, Carte care se cheamă răspunsul împotriva catehismusului calvinesc, operă reprezentativă pentru eforturile conjugate ale resurselor intelectuale și materiale ale învățaților din Țara Românească și Moldova, în slujba apărării românilor din Transilvania de dezbinarea de Ortodoxie și implicit de pierderea conștiinței de neam. În sfârșit, în 1646, apărea la Iași ultima carte a tiparniței domnești: Carte românească de învățătură de la Pravilele împărătești, după ce în 1640 apăruse la Govora cunoscuta Pravilă.
Nu vom greși afirmând despre Cazania lui Varlaam că este o operă de artă, un monument de limbă și simțire românească închinat folosului obștesc al tuturor românilor. Cartea, cu 1.012 pagini din hârtie groasă, de calitate, este de format mare, festiv, așa cum este și litera uncială utilizată adesea în textul imprimat cu două culori, roșu și negru.
Grafica acestei cărți a fost aleasă cu mare grijă. Zecile de xilogravuri remarcabile ca tematică, varietate și originalitate, executate de celebrul gravor Ilia, decorează armonios textul care avea să deschidă drumul limbii române literare, cartea fiind considerată, pe drept cuvânt, cea mai frumoasă tipăritură din Evul Mediu românesc (Fl. Dudaș, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Cluj-Napoca, 1983, p. 53) și, astăzi, ea împodobește multe biblioteci din țara noastră.
S-au constatat cel puțin patru tiraje din Cazania lui Varlaam, exemplarele fiind îmbunătățite și corectate, observându-se o grijă deosebită pentru această lucrare în cuprinsul căreia au fost introduse jitiile (viețile) unor sfinți cu cinstire locală: Sf. Cuv. Parascheva (ale cărei sfinte moaște fuseseră aduse de domnitorul Vasile Lupu în 1641, la ctitoria sa de la Trei Ierarhi) și Sf. Ioan cel Nou, deja vechi protector al cetății Sucevei (anul acesta se împlinesc și 620 de ani de la aducerea moaștelor sale în Suceava, de către Alexandru cel Bun).
Regretatul academician Virgil Cândea vorbea despre caracterul militant al Cazaniei lui Varlaam, identificând în intenția autorului, Mitropolitul Varlaam, dorința de a cultiva conștiința de neam a românilor din Transilvania și a-i sprijini în rezistența în fața prozelitismului calvin. În tot cazul, cartea a avut impactul scontat de autor. Dovadă că însemnările de pe cele mai multe exemplare analizate ale Cazaniei arată că ele au circulat în Transilvania. Cunoscutul istoric al cărții, Florian Dudaș, a identificat 354 de exemplare care au fost utilizate în biserici din Ardeal (azi păstrate în depozite din toată țara, cele mai multe în Transilvania). Puține exemplare au fost identificate în Moldova (părintele Paul Mihail și dna prof. Olimpia Mitric au studiat acest aspect), și cele mai puține au fost găsite în Țara Românească. Din cele 20 de exemplare de la BAR București, nouă au circulat în Ardeal. Din cele cinci exemplare de la Biblioteca Sfântului Sinod, trei au circulat în Ardeal și unul în Moldova. Faptul este explicabil: Țara Românească a avut propria variantă a Cazaniei. În 1644, avea să apară la Dealu, Evanghelia învățătoare, o versiune îmbunătățită a ediției de la Govora din 1642 care cuprindea acum, în a doua parte a sa, text preluat masiv din Cazania lui Varlaam (Iași, 1643), dar cu o anumită muntenizare a limbajului (prof. Alin Gherman, Evanghelia învățătoare, 1642, București, 2011, p. 28). Aceeași situație va fi întâlnită în cazul Liturghierului Mitropolitului Dosoftei (edițiile 1679 și 1683) care nu a circulat în Valahia, fiind preferată ediția din 1680 a Mitropolitului Teodosie.
Cu toate acestea, Cazania lui Varlaam, reluată în nenumărate ediții încă din epocă, este cu adevărat una dintre cele mai citite cărți din trecutul nostru (prof. Dan Simonescu, apud Mirca Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, II, București, 1992, p. 19), fiind achiziționată cu mari sacrificii materiale de comunitățile sătești, de cărturari sau de simpli preoți.
Expresia de dar făcut limbii românești din prefața Cazaniei lui Varlaam, semnată de Vasile Lupu, ar putea să denote conștiința importanței limbii, a înnobilării ei prin traducerea textelor sacre, limbă considerată capabilă și vrednică de a exprima adevărurile sfinte. Cazania lui Varlaam constituie, în mod evident, un pas înainte pentru generalizarea și oficializarea limbii române în cult (E. Munteanu, Introducere la Leastvița - Scara raiului, ed. Oana Panaite, Iași, 2009, p. 14; Scarlat Porcescu, Locul Mitropolitului Varlaam în Biserica Ortodoxă şi în viaţa culturală a poporului român, Mitropolia Moldovei și Sucevei, 1957, nr. 10-12, oct.-dec., p. 856).
Cu toate că ocupă un loc de frunte în istoria limbii române literare și a culturii românești, Cazania lui Varlaam nu s-a bucurat încă de o ediție critică, după normele cercetării filologice (științifice) moderne. (Cunoaștem încercările mai mult sau mai puțin reușite ale lui Jacques Byck - 1943, retipărită în 1966, a lui Manole Neagu-Chișinău, 1991 și Dan Zamfirescu, 2011.)
Canonizarea Sfântului Varlaam, proclamată în anul 2007 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reprezintă o îndatorată recunoaștere a meritelor ierarhului teolog și patriot și a credinței sale lucrătoare prin iubire de Dumnezeu și de semeni.
Un arbore frumos, cu un coronament bogat, înfrunzit și încărcat de rod nu s-ar putea mândri cu podoabele sale dacă nu ar fi avut rădăcinile sănătoase care, însă, nu se văd. La fel, chiar dacă acum este ascunsă privirii celor mulți care nu o mai ascultă ca altădată, Cazania lui Varlaam nu a rămas o carte veche, ci constituie alături de celelalte monumente ale artei tipografice de la noi înseși rădăcinile civilizației noastre românești: religioase, culturale și istorico-filologice, iar cercetarea acestora nu face decât să ne îmbogățească sufletele și mintea, contribuind la cunoașterea valorilor netrecătoare ale neamului românesc.
