Galaţii au fost în timpurile medievale poarta Moldovei spre lumea sudului, către Bizanţ şi apoi Stanbul. De la malul dobrogean al fluviului s-a întins până la 1878 Imperiul Otoman. Brăila vecină era în vremea aceea raia turcească. Galaţii rămăseseră un fort al românităţii şi creştinătăţii.
Nu întâmplător aici bisericile erau fortificate şi se transformau la trecerea pustiitoarelor năvăliri în adăpost şi redută de rezistenţă. O astfel de biserică este Precista, lăcaşul sfânt ce a supraveţuit tuturor încercărilor, mărturisind în contemporaneitate vechimile aşezării dunărene. E ridicată pe creasta falezei ca o cetate veghind asupra pământurilor dobrogene. Are siluetă de corabie, dar şi contur de turn de la castelele medievale transilvane. A fost, pesemne, pecetea meşterilor de dincolo de Carpaţi, care au construit-o. Biserica, ctitorită în anii domniei lui Vasile Lupu de negustorii brăileni Dia şi Şerban, fiii lui Coman, împreună cu un alt reprezentant al prosperului negoţ dunărean, gălăţeanul Constantin Teodor, este o sinteză a curentelor din arta arhitecturală a epocii din toate ţările române. Am amintit de ecourile din Transilvania. Sunt de remarcat şi cele munteneşti, pregnante în plastica exterioară de ceramică a edificiului, dar şi tăietura moldovenească a corpului învolburat ca o navă cu pânzele în vânt. Mai mult, în trupul bisericii pulsează romanitatea vechii Dacii; materialul de construcţie provenind în mare parte din castrul roman de la Tirighina, din apropierea Galaţilor.
La fel ca Biserica Precista, nestemat al medievalităţii păstrat până azi la Galaţi aidoma unui potir de mare preţ, Catedrala episcopală, biserica bisericilor din Eparhia Dunării de Jos, reprezintă prin alcătuirea sa o sumă a tendinţelor artei româneşti turnate într-o expresie originală. Înălţarea, la începutul veacului al XX-lea, din 1906, a Catedralei de la Galaţi a Episcopiei Dunării de Jos se înscria în demersurile statornice ale statului român, sub cârmuirea rodnică a regelui Carol I, de înzestrare cu edificii monumentale şi împodobitoare a principalelor oraşe ale României, menite a găzdui instituţii fundamentale, catedrale, biserici, primării, şcoli, tribunale, biblioteci, muzee. Clădirile, întruchipări ale frumosului în forme înalte, purtau semnele autorităţii şi prestigiului acestora şi situau ţara în rândul celorlalte state europene. Cu aceste gânduri au purces la drum cei care au pornit în 1906 la zidirea catedralei din Galaţi. Proiectanţii, Petre Antonescu şi Ştefan Burcuş, au conceput lăcaşul sfânt potrivit dorinţei comanditarului, episcopul Dunării de Jos Pimen Georgescu, măreţ, zvelt, elegant, rafinat decorat, respirând prin toţi porii sfinţenie şi românitate. Au voit ca plăsmuirea să reflecte sublimat şi recreator, în nouă sinteză, toate mănoasele cuceriri ale arhitecturii româneşti. Fresca învelind în veşmânt înnobilator pereţii interiori, realizată de pictorul Costin Petrescu, se ţesuse în războiul marii noastre tradiţii frescare de inspiraţie bizantină. Ceea ce-au râvnit ctitorii şi ce-au închipuit creatorii s-a săvârşit pe măsura aşteptărilor şi speranţelor. S-a ivit într-un deceniu şi mai bine un chivot pe terasa de deasupra Dunării. S-a făptuit eclatant o măiestrită volumetrie, într-o armonie de cântec. Liniile se îmbrăţişează unduios şi tâşnesc, atingând cerul cu acoperişurile cupolelor mitrale. O bogată ornamentică, cu răsfrângeri de clasicitate elină atrage atenţia şi încântă sufletul. Lăuntrul este majestuos, larg şi adânc ca în bisericile Occidentului, dar are suişul repede al ctitoriilor noastre voievodale, precum şi acel superb şi cuviincios raport al proporţiilor bine cumpănite.
Catedrala, cu splendida ei înfăţişare, a fost sfinţită la 6 august 1917, când România intrase în război alături de Antanta. Episcopul Nifon Niculescu (păstor la Dunărea de Jos între 1909 şi 1921), cel care a dus mai departe opera predecesorului Pimen Georgescu, a oficiat slujba solemnă în prezenţa prinţului Ferdinand I şi a principesei Maria.
Chivotul de la Dunăre, Catedrala Galaţilor, a cărei construcţie a început în 1906 şi s-a sfârşit în 1917, când a fost sfinţită, a trecut prin mari încercări şi a reînviat de fiecare dată prin râvna episcopilor şi credincioşilor gălăţeni. Ca în legenda meşterului Manole, catedrala a cerut mereu jertfe. Tot timpul a fost nevoie de reparaţii spre a fi păstrată intactă strălucirea răsăritului. După migăloasele restaurări ce-au urmat marelui război, catedrala a fost resfinţită în 1936. În 1940 însă, cutremurul devastator, care a lovit cel mai greu sudul Moldovei, a afectat profund catedrala. Aceasta a fost părăsită un timp. Vremurile nu erau prielnice reîntemeierilor. Peste ţară se abăteau năpaste peste năpaste, războiul şi apoi ocupaţia sovietică. Reconstrucţia devenise practic imposibilă. Abia odată cu venirea în scaunul Dunării de Jos a episcopului Chesarie Păunescu au început ample lucrări de rezidire şi consolidare. Odată cu prăbuşirea cupolei centrale a fost distrusă şi pictura. S-a apelat atunci la o autoritate în materie de pictură bisericească, la pictorul Ghiţă Popescu, care a înveşmântat pereţii în frescă cu luciu de smalţ preţios şi alesături de ie românească. Din florile de pajişte se ivesc chipurile bizantine ale sfinţilor. Lăuntrul bisericii râde ca un câmp înflorat la soare. În această atmosferă înălţătoare, plăsmuită iar, în Catedrala Galaţilor a avut loc în 1957, în plină prigoană atee, resfinţirea lăcaşului ce-şi recăpătase luminozitatea şi splendoarea de chivot la Dunăre. A fost acesta un moment cu valoare simbolică, grăind convingător despre zădărnicia încercărilor comuniste de a îngenunchea Biserica.
Timpul a continuat să lucreze şi să marcheze zidirea de la Dunăre. În special apele pânzei freatice s-au dovedit un adversar perfid şi dificil de stăpânit. Tenacitatea, osteneala cea plină de folos a păstorului din ultimele decenii, IPS Casian Crăciun, au dat roade şi au biruit, cel puţin pentru o vreme, lucrarea cea pizmaşă. S-au realizat, potrivit soluţiilor rezultate din studiile celor mai buni specialişi români din Bucureşti şi Iaşi, ample lucrări de consolidare şi colectare a apelor subterane. S-a adăugat podoabă nouă prin acoperirea cu tablă de aramă, dalaje din piatră preţioasă şi s-a amenajat cu rafinament întregul spaţiu înconjurător. La o sută de ani de la fundare, în 2006, Catedrala Galaţilor se înfăţişa privitorului cu sporită frumuseţe. Împrimăvărată, catedrala a fost locul de desfăşurare a unor vibrante momente din istoria Bisericii, aşa cum a fost aducerea moaştelor Sfântului Andrei, patronul aşezământului dunărean, ori canonizarea Sfântului Atanase, patriarhul Constantinopolului, adăpostit cu mare purtare de grijă în anii pribegiei sale de după izgonirea din cetatea Bizanţului în oraşul dunărean.
Galaţii au în inima lor un chivot din cele străluminătoare. Fost-a aşezat pe terasa de deasupra Dunării ca să vestească depărtărilor o neobosită lucrare spirituală.
