Crucea ca icoană a morţii şi a Învierii Domnului

Calendarul Bisericii noastre ne aduce în conştiinţă şi în cinstire, an după an, în duminica a treia din Marele Post, crucea. Este crucea pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos şi crucea pe care Biserica o păstrează vie în memoria ei, drept dumnezeiesc altar de jertfă şi semn binecuvântat, prin care lumea se sfinţeşte. La mijlocul drumului care duce către Înviere, credincioşii primesc din sfânta putere şi mai mult sens pentru osteneala postului. De altfel, crucea este parte din graiul credinţei creştine, intim sădită în sufletele noastre de când ne ştim. Cuvintele Evangheliei, icoanele, crucea sunt casnicii oricărui creştin. Sinodul VII Ecumenic le statuează cu acelaşi grad de cinstire pentru că sunt, în fond, moduri ale prezenţei Domnului: prin cuvânt, prin imagine şi prin dovada cea mai vie a dragostei, jertfa. Pentru creştini, chiar simpla figurare a două linii perpendiculare este icoana cea mai firească a jertfei Mântuitorului şi semnul biruinţei.

Semnul crucii

În perioada persecuţiilor, până la Constantin cel Mare, în general, nu se găsesc reprezentări ale crucii pe monumente sau morminte din catacombe. Cel mai adesea, crucea apare în forme deghizate, precum ancora sau tridentul. De asemenea, monogramul sub forma literei greceşti X, aşa numita cruce a Sfântului Andrei. Chiar şi libertatea adusă de Edictul de la Milan (313) nu a însemnat o imediată dispoziţie pentru creştini de a arăta crucea ca simbol al credinţei lor. Una dintre primele reprezentări clare ale crucii se găseşte pe sarcofagul lui Sextul Petronius Probus, de la Roma, din anul 390. Un alt exemplu este cel din Catacomba Domitillei, din jumătatea secolului al IV-lea. Ocazional, se mai poate vedea câte un semn de cruce simplă (†), incizat pe pietre de mormânt în catacombe din Ierusalim, Malta sau Roma. Abia la începutul secolului al V-lea semnul crucii se generalizează.

Puţinele mărturii arheologice nu ne duc însă la concluzia că primii creştini neglijau semnul crucii. Pentru Sfântul Pavel, singura laudă era „în crucea Domnului“ (Galateni 6, 14). Tertulian scria, la începutul secolului al III-lea, despre obiceiul creştinilor de a-şi însemna fruntea cu semnul crucii în cele mai diverse momente din viaţa cotidiană.

Hristos pe cruce

După ce împăratul Constantin a abolit crucificarea ca formă de pedeapsă publică, reprezentarea artistică a Răstignirii nu mai era arătarea pedepsei celei mai ruşinoase, ci devenea forma vizibilă a unui act salvator al Dumnezeului în care şi împăratul credea. Credinţa creştinilor a fost, încă de la început, una a biruinţei lui Hristos asupra răului. Învierea din morţi era forma cea mai deplină a acestei victorii. Dar reprezentarea morţii lui Hristos pe cruce a venit mai târziu decât figurarea crucii ca simbol.

În cele mai vechi scene ale Răstignirii care s-au păstrat, Hristos este arătat în viaţă pe cruce, fiind redat cu ochii deschişi (relieful în fildeş de la British Museum din 420, uşile de la Biserica „Santa Sabina“ din Roma datând din 430, sau miniatura din Evangheliarul Rabbula, sec. VI). Şi aceasta din motive dogmatice. Biserica a arătat că Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, chiar dacă a rămas o singură persoană indivizibilă. Dacă aceasta este premiza, atunci cum putea fi pictat Hristos pe cruce? Dacă ar fi fost înfăţişat mort sau în mormânt, oamenii

s-ar fi întrebat ce se petrecuse cu dumnezeirea Lui. De aceea, se pare că din secolul al IV-lea până în secolul al VII-lea, artiştii au evitat

să-l reprezinte pe Hristos mort pe cruce. El stă cu mâinile întinse, având capul ridicat şi ochii deschişi, într-o atitudine foarte vie. Astfel se înfăţişează adevărul dogmatic că Hristos a fost răstignit ca om cu adevărat, de vreme ce este pe cruce. Dar ochii Săi deschişi ni-L arată ca fiind şi Logosul cel veşnic, Cel fără de început şi fără de sfârşit, Cel ce pururea este.

Abia din secolul al VIII-lea, Hristos începe să fie pictat mort pe cruce, arătându-se prin aceasta mai clar că Fiul lui Dumnezeu a murit real ca om. Pe cât de reală moartea, pe atât de adevărată Învierea.

Iconografia ortodoxă ne învaţă şi ne ajută mereu să privim cele dumnezeieşti cu ochii credinţei. Astfel, scena Răstignirii se pictează pe fundalul luminos (auriu), Hristos pe cruce poartă nimb de lumină, iar deasupra scrie „Împăratul slavei“. Chiar şi numai crucea, pictată deasupra altarului ori ca obiect liturgic, de binecuvântare la sfintele slujbe, are în sine încrustate razele minunate ale Învierii. În miezul credinţei noastre, stă scris: „S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi“ şi „Crucii Tale ne închinăm şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim“. Acelaşi lucru îl face orice iconar când pictează aureola Mântuitorului cu cruce. Crucea devine astfel semnul nedespărţit prin care se redă chipul lui Hristos, căci aureola Sa poartă mereu crucea. Lumina harului, simbolizată prin nimb, are, în sine, crucea.

Pentru creştinii ortodocşi, scena tradiţională şi normativă a Răstignirii este cea în care Hristos poartă nimb. Crucea devine, astfel, germenul Învierii, în care razele luminii dumnezeieşti deja au răsărit. Hristos stă pe cruce ca pe tronul slavei. Nu este un nefericit damnat, ci „Împăratul slavei“, care a ales de bună voie jertfa pe cruce. Numai aşa este posibilă transmutaţia crucii ca obiect de ocară în semn binecuvântat al biruinţei asupra morţii.

▲ Răstignirea, în arta apuseană

Nu aşa stau lucrurile în arta apuseană, mai ales de la Renaştere încoace. Zugrăvirea morţii Domnului este făcută cu un realism accentuat, care, de cele mai multe ori, devine negru dramatism, agonia omului în neantul morţii.

„Am şi două tablouri înfăţişând Răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la Muzeul Prado). În ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvârşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea, ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sângerând, găurit, terfelit, sfârtecat. Învierea este cu totul imposibilă. Aşa spune Dostoievski - făţiş - că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind „Răstignirea“ de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvru şi unde, în primul plan, domină galbenul intens - uită-l dacă poţi! - al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb. (…) Un sistem închis, cum spun fizicienii când prevestesc inexorabilitatea entropiei. Din ţărâna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot, nu încape ieşire“, scrie Nicolae Steindhardt în Jurnalul fericirii, meditând la această formă de zugrăvire a Răstignirii.