Cum a ajuns Evanghelia în Dacia lui Zalmoxis

Pentru pelerin sau călător, Dobrogea este ca un muzeu în aer liber, în care numeroasele vestigii, descoperite de-a lungul timpului, păstrează urmele strămoşilor noştri şi aduc preţioase dovezi cu privire la naşterea poporului român pe aceste meleaguri din vechea populaţie daco-romană, aflată în permanentă comuniune cu fraţii de peste Dunăre, din ţinuturile care vor deveni, peste secole, cele trei provincii româneşti: Muntenia, Moldova şi Transilvania. Mărturiile arheologice demonstrează că pe teritoriul Dobrogei s-a desfăşurat o intensă viaţa socială, culturală şi spirituală, în strânsă legătură cu civilizaţia greco-romană. Ceea ce înseamnă că, alături de marea însemnătate pe care o are în formarea şi dezvoltarea poporului nostru, ţinutul Dobrogei are o contribuţie de netăgăduit şi la spiritualitatea acestuia, fiind primul pământ românesc care a primit Evanghelia lui Hristos.

Dobrogea este primul teritoriu al ţării noastre care a intrat în legătură cu cultura greco-romană. Astfel, încă din secolul al Vll-lea î.Hr., grecii au fondat pe ţărmurile dobrogene ale Pontului Euxin oraşe prospere precum Histria, Callatis, Bizone, Crunai, Cranea ş.a., iar romanii au inclus pentru prima dată teritoriul Dobrogei în graniţele imperiului lor în anii 72-71 î.Hr..

Pe de altă parte, istoria creştinismului în acest spaţiu se confundă cu însăşi geneza poporului român. Nu întâmplător, teritoriul dintre Dunăre şi mare este deseori numit „Bethleemul românesc“. Şi nu întâmplător s-a scris că „noi suntem români fiindcă suntem creştini şi suntem creştini pentru că suntem români“ ( R. Vulpe).

În acest teritoriu, după cum arată tradiţia, dar şi numeroasele dovezi scoase la lumină de cercetători în ultimele decenii, creştinismul a fost propovăduit de către Sf. Apostol Andrei şi ucenicii săi, şi răspândit apoi pe întreg teritoriul ţării noastre prin episcopi, preoţi, monahi şi mărturisitori creştini.

Primul martor al faptelor lui Hristos

Biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Andrei cu următorul nume de sinaxar: „Sfântul, măritul şi întru tot lăudatul Apostol Andrei, Cel dintâi chemat“.

Sfântul Andrei era originar din Betsaida - localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în provincia Galileea - fiind fiul unui pescar cu numele Iona şi frate al Sfântului Apostol Petru.

Aflându-se printre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, Andrei a auzit cuvintele acestuia, cu privire la Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu“ (In. 1, 36). Când s-a întâlnit cu Simon, fratele său mai mare - cel care avea să devină Apostolul Petru -, Andrei i-a vestit cu bucurie că „a găsit pe Mesia „(In. 1, 41).

După închiderea Sfântului Ioan Botezătorul în temniţă, trecând Iisus pe lângă Lacul Ghenizaretului, i-a văzut pe cei doi fraţi „aruncând mreaja în mare“ şi i-a chemat să-L urmeze, zicându-le: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni“; iar ei îndată lăsând mrejele au mers după El ( Mt. 4, 18-20).

Din acest moment Sf. Apostol Andrei a fost martor la toate evenimentele care au încununat viaţa pământească a lui Hristos

Sfântul Andrei, acuzat de spionaj în favoarea dacilor

Ascultând cuvintele Mântuitorului şi văzând minunile săvârşite de El, Sf. Andrei a fost cuprins de dorinţa de a vesti tuturor pe Mesia. Puterea pentru această misiune a primit-o o dată cu ceilalţi apostoli, atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei în chipul limbilor de foc. Cel Care a amestecat limbile neamurilor la Turnul Babel, ca să nu se mai înţeleagă între ele, a trimis la Cincizecime pe Duhul său Cel Sfânt spre a lumina simpli pescari din Galileea să grăiască în toate limbile pământului, ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la toate popoarele.

Apostolul Andrei, Cel întâi chemat, a vestit Cuvântul lui Dumnezeu în Asia Mică, precum şi în Tracia şi în nordul Mării Negre, ajungând până la Kiev. S-a întors apoi spre Bizanţ şi a coborât prin Macedonia şi Tesalia până la Patras - cetatea din Ahaia (Grecia de azi) - unde a fost prins, acuzat printre altele că este iscoadă dacică şi condamnat la moarte de închinătorii la idoli. A fost răstignit pe o cruce în formă de „X“- numită până azi „Crucea Sfântului Andrei“, în timpul domniei lui Domiţian. Avea vârsta de aproape 90 de ani.

Biserica a stabilit, încă de la sfârşitul secolului al II-lea, ca dată de prăznuire a Sfântului Apostol Andrei ziua de 30 noiembrie, iar Biserica Ortodoxă Română l-a ales ca ocrotitor al ei.

Peştera Apostolului

Păşind pe pământul Dobrogei, Sf. Andrei s-a oprit mai întâi pe plaiurile stăpânite de dregătorii Cutusan şi Dura, în satul Cuzgun (Ioan Corvin, de azi) - la marginea căruia, într-o pădure, a găsit o peşteră pe care a folosit-o ca sălaş şi loc de rugăciune. Aici, potrivit Tradiţiei, în apropierea comunei, i-a botezat Sfântul Andrei pe strămoşii noştri, dăruindu-le preoţi, învăţători şi rânduieli creştine, grota aceasta fiind primul lăcaş de cult pe teritoriul ţării noastre.

Locul a fost redescoperit în 1942, iar în 1944 a fost sfinţit pentru slujbe. Regimul comunist l-a condamnat la paragină. A fost reamenajat după 1990. O biserică impunătoare, care a fost înălţată în ultimii în faţa grotei, îi aşteaptă pe credincioşii de pretutindeni la pelerinaj şi rugăciune.

Faptul că teritoriile de pe ţărmul apusean al Mării Negre au fost încreştinate de Sf. Apostol Andrei este susţinut şi de tradiţia orală, fiind o realitate adânc înrădăcinată în memoria şi conştiinţa oamenilor. Sf. Andrei a adus cu el nu numai Evanghelia lui Hristos, ci însăşi puterea Duhului Sfânt, cu care a săvârşit nenumărate minuni.

Legende şi colinde despre începuturile creştinismului românesc

Imaginea Sfântului Apostol Andrei, cu bunătatea şi milostivirea sa, cu dragostea şi puterea sa, a devenit subiect de legende, colinde şi obiceiuri, care s-au transmis din generaţie în generaţie, menţinânând mereu vie în conştiinţa poporului originea apostolică a creştinismului său.

Părintele arhimandrit Andrei Tudor, stareţ al Mănăstirii Dervent, din judeţul Constanţa, a cules, de prin satele dobrogene numeroase colinde, balade, cântece şi poezii populare despre lucrarea misionară a Sf. Andrei în Dobrogea.

Din volumul „Istoria crucilor de leac de la Mănăstirea Dervent“, reproducem câteva fragmente ilustrative pentru evlavia locuitorilor acestor meleaguri faţă de Apostolul Cel întâi chemat. De pildă, într-o colindă, culeasă din insula Păcuiul lui Soare, se vorbeşte de bunătatea şi dărnicia Sf. Andrei: „Ne daţi ori nu ne daţi?/ Că mergem la altă casă/ Unde Sânt Andrei ne lasă/ Şi ne face tolba grasă“.

Într-o baladă foarte cunoscută în satul Corvin se pomeneşte de schitul sau mănăstirea lui Andrei la care veneau Decebal: „De la schit în sus,/ Crucea lui Iisus,/ De la Cruce-n tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea/ Şi descăleca?/ Venea Decebal, Călare pe un cal...“. Iar o alta descrie vizitele împăratului Traian la schitul sfântului: „La Schitu din tei/ Crucea lui Andrei/ Traian că venea,/ La slujbă şedea,/ Slujba asculta,/ Şi îngenunchea...“

Există, de asemenea, în Dobrogea toponime care amintesc de trecerea, pe aceste meleaguri, a sfântului apostol, cum este „Peştera Sfântului Andrei“, despre care am amintit, sau pârâiaşul cu nouă izvoare, în formă de cruce, din pădurea de la marginea comunei Ion Corvin unde, spune tot legenda, Apostolul Andrei a botezat, în numele Sfintei Treimi, pe primii creştini ai acestor locuri.

Evanghelia era aşteptată de daci

Poporul pe care Sfântul Apostol Andrei l-a găsit pe teritoriul dintre Dunăre şi mare avea credinţele lui, fără ca acestea să alcătuiască un sistem filozofic sau o mitologie coerentă. Semnificativ este faptul că, la puţină vreme după propovăduirea Sfântului Apostol Andrei pe pământul Dobrogei, creştinismul s-a răspândit cu repeziciune, fiind uşor şi firesc adoptat, de parcă poporul care tocmai se năştea era pregătit sufleteşte pentru a-L întâmpina pe Hristos. De aceea, pătrunderea Evangheliei pe aceste meleaguri nu a produs o dezrădăcinare, n-au fost dărâmate temple şi nu s-au purtat lupte sângeroase şi nici măcar în conştiinţele oamenilor.

Într-un mod absolut natural, Dacia lui Zalmoxis a devenit curând teritoriul bisericilor lui Iisus Hristos şi Evangheliei păcii şi a iubirii.

La izvoarele monahismului românesc

Predicarea Evangheliei lui Hristos de către Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor constituie şi baza organizării primelor comunităţi creştine şi a ierarhiei bisericeşti din acest teritoriu. Nu există nici o îndoială asupra faptului că Sfântul Andrei nu s-a mărginit numai la predicarea Evangheliei şi la botezarea celor convertiţi, ci a hirotonit pe unii dintre geto-dacii şi grecii din Scythia Minor ca episcopi şi preoţi, aşa cum, de altfel, se ştie că făcea şi Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare. Aceştia, la rândul lor, au hirotonit şi alţi episcopi, preoţi şi diaconi pentru noile comunităţi creştine de la Pontul Euxin, astfel încât, în secolul al IV-lea, exista în acest teritoriu o organizare bisericească temeinică.

Nu întâmplător, la Tomis îşi avea sediul o episcopie - devenită apoi arhiepiscopie - al cărei titular este menţionat între cei 318 Sfinţi Părinţi care au participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325.

Pe fondul temeinicei organizări bisericeşti şi al unui creştinism viguros, la sfârşitul secolului al IlI-lea şi începutul secolului al IV-lea a pătruns în Dobrogea monahismul, venind aproape concomitent din patru zone geografice ale vastului Imperiu Roman de Răsărit: în primul rând din Bizanţ, în al doilea rând monahismul dobrogean a fost reprezentat de Capadocia - patria Sfântului Vasile cel Mare -, de unde a pătruns tradiţia nevoinţei monahale în peşteri, cu bisericuţe rupestre, cum sunt cele descoperite la Basarabi - Murfatlar, unde a existat un important centru sihăstresc în secolele IX-X.

A treia cale prin care monahismul a pătruns în acest teritoriu a reprezentat-o Siria, prin egumenul Audius, exilat împreună cu ucenicii săi în Dacia Pontică, la începutul secolului al IV-lea, călugării sirieni aducând aici o asceză aspră, în care se punea mare accent pe nevoinţe duhovniceşti precum postul, rugăciunea, metaniile şi liniştea. În sfârşit, o influenţă în dezvoltarea monahismului la noi a avut-o şi Ţara Sfântă, unde creştinii din ţinutul Dobrogei efectuau dese pelerinaje, aducând în monahismul autohton marea evlavie faţă de Sfintele Locuri şi cugetarea la patimile Domnului, tradiţii care se păstrează până astăzi.

▲ Strămoşii noştri, care au preţuit credinţa mai mult decât viaţa

Cea mai puternică dovadă a largii răspândiri de care s-a bucurat creştinismul, încă din primele secole, pe teritoriul dintre Dunăre şi mare este reprezentată de numărul foarte mare de martiri din Scythia Minor. Aceştia şi-au jertfit viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiilor declanşate de împăraţii romani, care vedeau în noua religie un pericol pentru existenţa imperiului. Persecuţiile au început în timpul domniei lui Nero, în anul 64 d. Hr.), şi au continuat sub împăraţii Domeţian, Traian, Adrian, Marc Aureliu, Alexandru Sever, Septimiu Sever, Deciu, Diocleţian şi Iulian Apostatul. Provincia romană Scythia Minor, deşi era situată la periferia imperiului, nu a făcut excepţie de la aceste persecuţii.

Dintre cetăţile acelui timp, Tomisul (Constanţa de azi) - cel mai însemnat oraş din provincia romană Scythia Minor - este aşezarea care a dat peste 60 de martiri în timpul persecuţiilor lui Diocleţian, Maximian, Galeriu şi Liciniu.

Sfinte moaşte, descoperite după 1700 de ani

Între cele cinci cetăţi de la Dunărea de Jos, unde au fost semnalaţi maritiri creştini la începutul secolului al IV-lea, se numără şi Halmyris, aflată în nordul Dobrogei, nu departe de braţul Sf. Gheorghe şi de actualul sat Dunavăţ. În această cetate au fost scoase la lumină cele mai vechi sfinte moaşte din Dobrogea, aparţinând preotului Epictet şi monahului Astion, care au primit cununa de martiri ai lui Hristos în ziua de 8 iulie a anului 290.

Importanta descoperire a făcut să renască cinstirea de care se bucurau cei doi martiri, în prezent, moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion aflându-se la Catedrala arhiepiscopală din Constanţa.

Ploile din ’71 au scos la iveală morminte de mucenici

Tot în nordul Dobrogei se afla vechea cetate Noviodunum (lângă Isaccea de azi, jud. Tulcea), renumită, de asemenea, pentru numărul mare de martiri care au pătimit aici. Astfel, surse creştine, arheologice şi istorice dovedesc faptul că, de-a lungul primelor secole, în această cetate au fost martirizaţi 36 de creştini.

În aceeaşi cetate, „Martirologiul siriac“ indică pomenirea, la 4 iunie, a mucenicului Filip, în timp ce „Martirologiul Hieronimian“ aşează în aceeaşi zi pe Zoticos, Attalos, Euticos, Kamasis, Quirinus, Iulia, Saturnina, Goldunus, Ninita, Fortunio şi alţi douăzeci şi cinci, ale căror nume nu se amintesc.

Moaştele a patru dintre cei pomeniţi mai sus au fost descoperite în anul 1971 în localitatea Niculiţel, aflată la 10 km de vechea cetate Noviodunum. Ploile abundente din vara acelui an au scos la lumină, pe o uliţă lăturalnică din Niculiţel, o cupolă de piatră şi cărămidă - care s-a dovedit a aparţine unui martyricon păstrat intact - precum şi temeliile unei basilici paleocreştine cu trei nave. În interiorul criptei martirice a fost găsit un sicriu comun, în care se aflau patru moaşte întregi, iar două inscripţii de pe pereţii din dreapta şi din stânga intrării precizau faptul că erau „martiri ai lui Hristos“, cât şi numele acestora: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos. Sfintele moaşte ale martirilor de la Niculiţel au fost aşezate spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoş.