Cum era serbată Intrarea Domnului în Ierusalim, în urmă cu 1500 de ani

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. De origine ierusalimică, menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Sărbătoarea Floriilor aminteşte de momentul intrării triumfale a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care a avut loc cu puţine zile înainte de Patima Sa.

Cu toate că nu există menţiuni în acest sens, cu siguranţă evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost prăznuit din zorii Bisericii creştine. La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte Biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituţiile Apostolice“ - document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul Epifanie de Salamina (†403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi împăratul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.

În timpul secolelor al VI-lea - al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (†636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

▲ „Semnele biruinţei purtând...“

La Intrarea în Ierusalim, Hristos a fost întâmpinat de mulţime de bărbaţi, femei şi copii, care purtau în mâini ramuri verzi de finic şi îşi manifestau bucuria, strigând: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“

Din timpuri străvechi, ramurile de finic erau considerate simbol al biruinţei. Romanii, de pildă, obişnuiau să-şi întâmpine câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic.

La Intrarea în Ierusalim acestea capătă o semnificaţie mult mai bogată: arată mai dinainte biruinţa lui Hristos asupra morţii. Cu acelaşi înţeles sunt menţionate în cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic“. Pentru acest motiv, în iconografie, martirii sunt reprezentaţi, de multe ori, ţinând în mâini ramuri de finic.

Deşi în Noul Testament se spune că Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat cu finic, de-a lungul vremii şi în funcţie şi de clima ţării respective s-au folosit şi alte ramuri (măslin, mirt, liliac). În ţara noastră este obiceiul să se aducă la biserică şi să se binecuvânteze ramuri de salcie.

▲ Sărbătoarea Floriilor în veacul al VI-lea, la Ierusalim

Prima descriere a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim o datorăm pelerinei apusene Egeria (Silvia sau Etheria) care, spre sfârşitul secolului IV, vizitând Locurile Sfinte ne-a lăsat însemnările ei de călătorie. Jurnalul Egeriei reprezintă pentru noi un document de mare valoare, întrucât ne ajută să reconstituim epoca respectivă.

Duminica Stâlpărilor

„A doua zi, adică duminica cu care se intră în Săptămâna Paştilor, numită aici «săptămâna mare», după ce s-au săvârşit, de la cântatul cocoşilor şi până dimineaţa, cele ce se fac, ca de obicei, în biserica Învierii şi la cea a Crucii, duminica dimineaţa deci se merge, ca de obicei, în biserica mare, care se numeşte «Martyrion». Se numeşte Martyrion pentru că este pe Golgota, şi anume în spatele Crucii, acolo unde Domnul a îndurat Patimile, şi de acolo (numele) de Martyrion.

După ce s-au săvârşit toate, potrivit rânduielii, în biserica mare, înainte de a se sfârşi slujba, arhidiaconul înalţă glasul şi zice mai întâi: «Toată săptămâna aceasta, adică de mâine înainte, la ceasul al nouălea, să ne întâlnim toţi la Martyrion, adică în biserica cea mare!». Apoi din nou înalţă glasul şi zice: «Azi, la ceasul al şaptelea din zi, să fim gata în Eleona».

După ce s-a terminat slujba în biserica mare, adică în Martyrion, episcopul este condus în cântări la biserica Învierii şi acolo fiind săvârşite cele ce sunt rânduite a se face duminica în biserica Învierii după ieşirea din Martyrion, fiecare întorcându-se acasă, se grăbeşte să mănânce, pentru ca la începutul ceasului al şaptelea din zi toţi să fie în biserica Eleona, adică pe Muntele Măslinilor, unde este grota în care învăţa Domnul“.

Procesiunea din Duminica Floriilor

„Prin urmare, la ceasul al şaptelea, tot poporul urcă în Muntele Măslinilor şi anume la biserica Eleona şi vine şi episcopul. Se intonează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul şi se fac, de asemenea, lecturi. Şi când se apropie ceasul al nouălea din zi, se urcă în cântări la biserica «Imbomon», adică în locul de unde Domnul S-a înălţat la ceruri şi acolo se stă; căci tot poporul, totdeauna când episcopul e prezent, e poftit să şadă, în picioare rămânând continuu numai diaconii. Se intonează şi aici imne şi antifoane potrivite cu locul şi ziua; se fac, de asemenea, citiri alternate cu rugăciuni.

Când se apropie ceasul al unsprezecelea se citeşte locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri şi stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului». Şi îndată se ridică episcopul şi tot poporul şi atunci se merge din vârful muntelui numai pe picioare. Căci tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!».

Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care - mici fiind - îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul.

Din vârful muntelui şi până în oraş şi de acolo până la biserica Învierii, prin tot oraşul, merg absolut toţi pe jos; dar şi doamnele şi bărbaţii de vază, câţi sunt, conduc pe episcop, intonând refrenul: «Bine este cuvântat...»; şi aşa, încet-încet, ca să nu obosească poporul, abia pe seară se ajunge la biserica Învierii. Ajunşi aici, deşi târziu, se face totuşi Vecernia, apoi din nou rugăciunea la locul Crucii, după care se slobozeşte poporul.“ (Egeria, Însemnări de călătorie)