Astăzi se împlinesc 132 de ani de la semnarea Tratatului de la San Stefano din 19 februarie 1878, prin care Marile Puteri europene recunoşteau oficial independenţa României, proclamată de parlamentul ţării la 9 mai 1877. De la proclamare şi până la recunoaştere, independenţa naţională a fost răscumpărată cu faptele de arme ale românilor animaţi de spiritul jertfelnic şi de dorinţa de apărare a credinţei creştine. Biserica Ortodoxă Română s-a implicat eficient în lupta pentru independenţa naţională, ce se constituia, dintru început, într-o premisă fundamentală a obţinerii autocefaliei.
Consacrat printr-o practică îndelungată şi transformată în rânduială cu caracter juridic, adică în obicei cu putere de lege, dreptul la independenţă bisericească sau la autocefalie a fost înscris, încă din timpul Bisericii primare, într-o serie de canoane, în fruntea cărora se găseşte Canonul 34 Apostolic.
Deşi pare a nu avea o relevanţă deosebită în contextul obţinerii independenţei de stat a României, acest canon sintetizează motivaţiile implicării Bisericii în realizarea acestui fapt, deoarece prin el se recunoaşte principiul etnic ca bază pentru constituirea unei Biserici autocefale. Cu alte cuvinte, o Biserică, pentru a se conduce independent de alte unităţi bisericeşti cu care este egală în drepturi şi cu care rămâne în comuniune, trebuie să se constituie într-un cadru legal ce nu poate fi oferit decât de către un stat liber.
Această conştiinţă a făcut să se lege atât de strâns elementul religios creştin de cel etnic sau naţional, încât lupta pentru păstrarea şi apărarea celui dintâi a însemnat în acelaşi timp şi lupta pentru apărarea celui de-al doilea. Altfel spus, lupta pentru păstrarea fiinţei şi independenţei religioase sau bisericeşti a devenit şi a rămas în permanenţă şi o luptă pentru păstrarea şi apărarea fiinţei naţionale.
În lumina acestor consideraţii, o mulţime de acte ale istoriei bisericeşti şi naţionale apar de o importanţă covârşitoare pentru înţelegerea felului în care a sprijinit Biserica lupta pentru independenţă a poporului român, prin lupta sa pentru autocefalie sau pentru neatârnare.
„Biserica Ortodoxă Română, prin clerul său, a sporit în sufletele ostaşilor români curajul şi bărbăţia“
Acţiunile prin care Biserica şi clerul ei, de la ierarhi şi până la slujitorii altarelor din sate şi cătune, şi-au dovedit dragostea prin sprijinul moral şi material faţă de popor au fost diferite şi multiple. „Biserica Ortodoxă Română, prin clerul său, a sporit în sufletele ostaşilor români curajul şi bărbăţia, întărind încrederea în biruinţa deplină şi în dreptatea cauzei pentru care luptau. Totodată, în zilele Războiului de Independenţă, ele au constituit un nou prilej pentru clericii ortodocşi români să dovedească continuarea străvechilor datini care demonstrau că preoţii fac parte integrantă din popor şi că Biserica îndeplineşte un rol efectiv în societatea românească“, ne-a spus prof. dr . Mihai Giosanu, inspector de religie în cadrul Inspectoratului Judeţean Neamţ.
Misiunea creştină s-a făcut simţită încă din momentul pregătirilor pentru plecarea pe fronturile de luptă de la sud de Dunăre. La praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai 1877), hramul Mitropoliei din Bucureşti, episcopul-vicar Ghenadie a rostit în cadrul Sfintei Liturghii o rugăciune specială pentru invocarea ajutorului divin şi binecuvântarea armatei române. Un alt serviciu special a fost oficiat la 26 iunie 1877, în faţa Universităţii din Bucureşti, pentru binecuvântarea ambulanţei sanitare a „Comitetului Doamnelor“ din Iaşi şi a ambulanţei organizate prin contribuţiile românilor din Transilvania. Cu aceeaşi solemnitate, mitropolitul primat Calinic Miclescu a binecuvântat în acelaşi loc, la 21 august 1877, ambulanţele Crucii Roşii. În cuvântul rostit după sfinţirea apei, implorând ajutorul divin, a spus: „Stropindu-se cu apa cea sfinţită această ambulanţă, rog pe Dumnezeu ca ranele luptătorilor ce va transporta să vindece ranele seculare ale României“.
Bisericile erau pline când se serbau biruinţele românilor
Biserica a fost alături şi atunci când prima unitate a armatei române, Divizia a IV-a de la Iaşi, de sub comanda generalului Manu, trecea Dunărea pe la Islaz (16-28 iulie 1877), pentru a prelua Nicopole. „Un serviciu religios - spune un martor al vremii - s-a oficiat chiar de către mitropolitul ţării, pentru izbânda armatei române“. Sosind ziua (20 august) în care armata română a trecut Dunărea pe podul de la Siliştioara, episcopul Atanasie Stoenescu al Râmnicului şi Noului Severin, înconjurat de preoţi şi de confesorii regimentelor, a săvârşit Sfânta Liturghie chiar pe câmpia din faţa podului şi a acordat asistenţă religioasă celor care plecau la luptă. După trecerea Dunării, clerul nu a încetat să se roage pentru biruinţa ostaşilor şi să îndemne şi pe credincioşi la acelaşi lucru. Înainte de a-tacul de la Griviţa, preoţii de pe front au oficiat un tedeum cu rugăciuni pentru biruinţa celor două armate. La Bucureşti, pe 31 august 1877, s-a organizat o procesiune religioasă cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorulBucureştilor. „Nicicând - spune scriitorul Nicolae Gane - n-au fost bisericile noastre mai pline ca în zilele când se serbau biruinţele românilor peste Dunăre sau se făceau rugăciuni pentru ostaşii căzuţi“. De asemenea, s-au făcut nenumărate slujbe de pomenire pentru ostaşii căzuţi pe fronturile de la Rahova şi Plevna.
Sprijin financiar pentru Crucea Roşie şi armată
Slujitorii Bisericii Ortodoxe s-au organizat în comitete clericale, la nivel de ţară, apoi de eparhie şi protoierie, lansând adevărate campanii pentru strângerea de donaţii în bani sau lucruri pentru aprovizionarea celor de pe front. Mitropolitul Calinic Miclescu a donat Crucii Roşii suma de 1000 lei, iar mitropolitul Iosif Naniescu a dăruit în folosul armatei aceeaşi sumă. Exemplul le-a fost urmat de episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos , care a dat pentru armată 1000 lei, iar pentru Crucea Roşie 2000 lei. Unii slujitori ai Bisericii au dorit să dăruiască lunar, pentru sprijinul armatei, până la sfârşitul războiului, o parte din salariu sau diurnă. Printre aceştia se numără arhimandriţii Ghenadie Enăceanu şi Silvestru Bălănescu de la Seminarul Central din Bucureşti, care au fost de acord să doneze cauzei războiului, lunar, jumătate din salariu, compensând „neputinţa de a pune la dispoziţia ţării braţele“ lor. Preoţii din Bucureşti s-au organizat dependent de Crucea Roşie, într-un comitet, şi au colectat, de la ei şi de la credincioşii capitalei, suma de 3760 lei şi obiecte în valoare de 6000 lei, spune pr. prof. Mircea Chialda în studiul său din revista Studii Teologice, nr. 5-8, anul 1977.
Din clipa în care numărul răniţilor a crescut şi s-a văzut necesitatea de organizare şi întreţinere a mai multor spitale, Biserica şi-a îndreptat sprijinul şi spre această acţiune filantropică. Astfel, clerul a sprijinit material înfiinţarea şi organizarea unor spitale cum ar fi Spitalul „Independenţa“ din Craiova şi Spitalul „Virtutea Militară“ din Roman. Mitropolia Ungrovlahiei a pus la dispoziţia Crucii Roşii un număr de 50 de monahi şi 50 de monahii, repartizaţi în spitale, în serviciul ambulanţelor sau chiar pe front.
Nu au fost uitate de Biserică nici familiile celor plecaţi pe front, văduve sau orfani. În toate bisericile au fost instalate cutii pentru ajutoare, cu inscripţia „Cutia pentru ajutorul familiilor celor căzuţi în resbel pentru credinţă şi patrie“, iar de repartizarea echitabilă a donaţiilor se ocupa un comitet format din trei persoane, la nivelul fiecărei protoierii. În mănăstiri au fost organizate orfelinate şi case de invalizi.
De la Jertfa euharistică din biserici la jertfirea pe câmpul de luptă
Numeroşi preoţi încadraţi în „serviciul religios“ al armatei s-au aflat permanent în mijlocul soldaţilor, iar o parte dintre ei şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă. Cei care au supravieţuit războiului au fost decoraţi cu medalii - „Virtutea militară“, „Serviciul credincios“ - sau au primit ordinul „Steaua României“ în gradul „Crucea de cavaler“. Meritele deosebite ale clerului român au fost recunoscute şi bine apreciate şi de conducerea armatelor ruseşti: ţarul Alexandru al II-lea a acordat ordinul „Sfânta Ana“, în diferite clase, mitropoliţilor Calinic Miclescu şi Iosif Naniescu şi arhim. Ieronim Ştefănescu, iar ordinul „Sfântul Vladimir“, episcopului Melchisedec al Dunării de Jos.
„Biserica Ortodoxă Română a sprijinit şi a slujit acţiunile eroice ale poporului nostru pentru dobândirea independenţei naţionale, fiindcă ea s-a simţit totdeauna legată de poporul căruia îi aparţine. Cucerirea independenţei de stat a României a oferit însă şi Bisericii condiţiile necesare proclamării şi recunoaşterii oficiale a autocefaliei, care i-a dat posibilitatea să-şi sporească lucrarea şi prestigiul şi să contribuie la păstrarea şi adâncirea unităţii spirituale şi naţionale a poporului român“, mai spune în studiul său pr. prof. Mircea Chialda.
