Povestind toamna aceasta despre Sărbătorile Iaşilor, aminteam că începutul lor a fost în anul 1935, când primarul Osvald Racoviţă, împreună cu mitropolitul Nicodim, dorind să stimuleze dezvoltarea oraşului, a pus la cale o expoziţie industrial-agricolă, o dată cu hramul Cuvioasei Parascheva. Locul acestei expoziţii a fost ales la capătul Copoului, în Parcul Expoziţiei. Cum are şi acesta o istorie, ca mai toate ungherele şi zidirile Iaşilor, se cuvine a fi cunoscută.
Expoziţii mai fuseseră în oraş şi înaintea acesteia, dar prin alte locuri. Una, bunăoară, pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a fost în preajma fostei Grădini domneşti de la Frumoasa.
Alta s-a organizat în toamna anului 1884 o dată cu Congresul cooperatorilor, iar Primăria, neavând un spaţiu potrivit pentru instalarea pavilioanelor, a închiriat partea dinspre nord a ogrăzii palatului Cantacuzino (azi, Oficiul Stării Civile), locul unde sunt acum blocurile din Piaţa Unirii. Expoziţia a avut caracter judeţean şi s-a deschis în ziua Cuvioasei Parascheva, la 14 octombrie 1884.
Mare importanţă dându-se pe atunci agriculturii, într-una din zilele evenimentului s-a pus în program şi un concurs între plugari, pe dealul Galata. Au mai urmat şi alte concursuri, cu specific viticol, dar de mai mică amploare.
Parcul Expoziţiei, din anul 1923
Începutul marilor expoziţii a fost în anul 1923, după Unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România când, pentru a se cunoaşte potenţialul acestor provincii şi a se stabili strânse legături economice între ele s-a luat hotărârea de a se deschide la Iaşi o „Expoziţie agricolă viticolă şi de industrie casnică a Moldovei întregite“, la care au fost invitaţi producători din toate ţinuturile.
Contându-se pe un mare număr de expozanţi şi lipsind în oraş un loc potrivit acestui scop, Comisia Interimară a Iaşilor, condusă de primarul C. Toma a hotărât folosirea tăpşanului de la capătul aleilor Ghica Vodă, pe care cutreierau ziua vitele mahalagiilor, iar seara, trăsurile orăşenilor ieşiţi la plimbarea tradiţională. S-a alcătuit un comitet de organizare, numit Comisariat General, compus dintr-o sumedenie de personalităţi din Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi şi Chişinău, în frunte cu celebrul profesor chimist Petru Poni, „fost ministru şi membru al Academiei“.
Cu acest prilej, arhitectul N. Ghica Budeşti a primit sarcina să întocmească planul de sistematizare al zonei şi de amenajare a terenului necesar pavilioanelor.
Îndeplinind cerinţa, arhitectul a trasat alei, straturi pentru flori, a stabilit intrarea principală prin faţa rondoului al II-lea, iar alta, laterală, prin aleea Ştefan cel Mare (numită acum Toma Dumitrescu), în stânga căreia a fixat „Piaţa Sportivă“, locul unde s-a instalat apoi stadionul. Tot atunci s-a croit şi un drum de acces în spate, paralel cu aleea Ghica Vodă, care avea să devină strada Dumbrava Roşie din zilele noastre.
Au rămas neatinse „bărătcele Pirotehniei“, lângă gardul nordic, unde s-a înălţat, după 1950, Institutul de Chimie, ce a luat numele „Petru Poni“. Întregul spaţiu a fost prevăzut cu plantaţii în prelungirea acelora din aleile Grigore Ghica Vodă, pe plan existând nota: „Lucrarea s-a executat de agronomul Cezar Popescu“.
Pentru orientarea participanţilor şi cunoaşterea oraşului s-a editat un volum intitulat „Călăuza Oraşului Iaşi“ cu 40 ilustraţii, 3 planuri şi vreo 100 de pagini, care cuprindea istoricul aşezării şi al monumentelor, adresele instituţiilor culturale şi administrative, unităţile comerciale şi alte date utile. Partea istorică era semnată de N. A. Bogdan, autorul monografiei oraşului Iaşi. Lucrarea era necesară, „o asemenea carte cât şi un plan îndrumător al comunicaţiei în oraş, lipsind cu totul până în prezent.“
„Acest parc va servi de-a pururi ca loc de întâlnire a sforţărilor creatoare“
Conform programului stabilit de primarul C. Toma, în ziua de 27 septembrie 1923 s-a făcut inaugurarea de faţă cu ministrul Domeniilor şi Agriculturii (Al. Constantinescu), al Muncii şi Ocrotirilor Sociale (Gh. G. Mârzescu), al Basarabiei (I. Inculeţ) şi mulţi invitaţi. Totul a început cu serviciul religios săvârşit de mitropolitul Pimen. În cuvântul său, ministrul Constantinescu a subliniat rolul expoziţiei „în cimentarea legăturilor naţionale şi economice între provinciile Moldovei“, prilejuind locuitorilor din Câmpulung, Focşani, Hotin, Cetatea Albă, Galaţi şi Dorohoi să se întâlnească la Iaşi.
De faţă s-a aflat şi generalul Berthelot, care a adus salutul Franţei, declarându-se fericit de revederea Iaşului, oraşul în care a trăit zilele războiului. Mulţumind pentru participare şi ajutorul primit, Constantin Toma a încheiat rostind dorinţa sa adresată viitorimii: „Acest parc minunat resfirat în priveliştile fermecătoare şi împodobit de bogăţiile sale nesfârşite, acest parc va servi de-a pururi ca loc de întâlnire a sforţărilor creatoare, pe calea binelui şi a progresului, ca adăpost pentru expoziţiile anuale ale Moldovei întregite.“
Peste câtva timp, şi-a anunţat vizita şi regele Ferdinand, dornic să se reîntâlnească cu oraşul unde locuise între anii 1916-1918. Vineri, 5 octombrie 1923, la ora 9:30, a sosit în gara Iaşi, la 9:45 a asistat la un Te Deum la Mitropolie, după care a depus flori la mormintele eroilor din cimitirul Eternitate şi abia apoi a vizita expoziţia, trecând prin toate pavilioanele şi admirând încântat obiectele. A participat apoi la un banchet în Palatul Primăriei. Acolo, răspunzând urărilor, a amintit că „Iaşul, în decursul timpurilor, totdeauna a dat exemplul patriotismului, sacrificându-se. Lui i se datoreşte foarte mult, căci el a clădit în mare parte ceia ce este România de astăzi.“
A vizitat apoi Parcul Sportiv, inaugurat cu acest prilej, şi Cercul Militar, seara plecând înapoi spre capitală.
Ieşirea din criză. Sărbătorile din 1935
A venit apoi marea criză economică cu sărăcie, şomaj, curbe de sacrificiu, iar frumoasa grădină a căzut în uitare, printre firavii săi arbuşti păscând vitele, cum se plângeau gazetele.
Parcul s-a trezit din nou la viaţă în vara anului 1935, aşa cum am mai povestit, când noii edili au dorit scoaterea oraşului din letargia în care căzuse datorită crizei.
Iată cum descria un contemporan Iaşul anilor â30: „Sărăcia şi mizeria rod din plin trupul capitalei Moldovei. Cartiere întregi îşi expun singurele vestigii ale unui trai aproximativ uman: bordeie în pământ, grotele neoliticului contemporan. Nici în centrul oraşului situaţia nu e mai prosperă. Străduinţa edililor care se perindă endemic la conducerea municipiului se remarcă prin opere de cârpeală; iau de ici pun dincolo, spre a păstra ceva-ceva din alinierea unei alei de ţintirim.“ (preot Const. Nonea, „Resemnarea Iaşilor“/Primul ghid Anuar al Municipiului Iaşi, 1935)
În timpul îndelungatei crize economice, fabricile s-au închis, comerţul a lâncezit, iar mulţi ieşeni au părăsit oraşul, intelectualii luând drumul capitalei. A plecat şi revista „Viaţa românească“ (1930), urmată apoi de Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu şi alţi scriitori.
De aceea, expoziţia avea ca ţel încurajarea producătorilor, sub îndemnul: „Cu concursul tuturor, să facem din Iaşi un mare centru de producţie, artă şi cultură.“
Împlinindu-se dorinţa fostului primar C. Toma, expoziţia a fost amenajată pe terenul folosit în anul 1923, unde au fost chemate toate instituţiile, firmele, şcolile, universitatea, mănăstirile, cât şi producătorii, meşteşugarii şi comercianţii. În acest scop, pe terenul de la Copou s-au reînnoit plantaţiile şi s-au construit vreo 20 de standuri artistice, cu aspect pitoresc.
Conform programului, duminică 29 septembrie 1935, la ora 11:30, a avut loc solemnitatea deschiderii cu o slujbă săvârşită de un sobor de preoţi şi cu ministrul Victor Iamandi aducând salutul guvernului şi promiţând „totul pentru Iaşi“. Festivitatea a fost încheiată de primarul Osvald Racoviţă mulţumind participanţilor şi chemând locuitorii la munca de ridicare economică şi culturală a oraşului, emiţând ideea că „prin puteri proprii şi prin concursul centrului, Iaşul poate deveni ceea ce este Lipsca pentru Germania,“ cu referire la renumitul oraş Leipzig, unde se organizează mari expoziţii internaţionale.
La expoziţie a sosit şi un tren cu vreo 350 de membri ai Asociaţiei „Prietenii Iaşilor“, formată din ieşenii statorniciţi în capitală şi munciţi de dorul locurilor natale, printre ei fiind foşti miniştri, parlamentari şi înalţi dregători. Întruniţi la Universitate, musafirii, cu profesorii localnici, au trimis o telegramă regelui Carol al II-lea şi primului-ministru, rugându-i să ia sub protecţie „vechea capitală a culturii româneşti“, arătând situaţia economică tragică în care se afla oraşul: „Iaşii sunt în grea suferinţă din toate punctele de vedere. Comerţul şi industriile sunt stânjenite, monumentele istorice şi bisericile sunt lăsate ruine, şcolile se zbat în lipsă cumplită, asociaţiile artistice şi muzicale sunt aproape de dispariţie.“ („Iaşul“, nr. 4/1936)
Iaşii, „Lipsca României“
Succesul obţinut de „Luna Iaşilor“ în octombrie 1935 fiind de mare răsunet, consiliul şi primarul Osvald Racoviţă n-au mai avut răbdare până la toamna anului 1936 şi au hotărât să organizeze o nouă ediţie în primăvară. Ţineau ca Iaşii să devină „Lipsca României“ cu două expoziţii-târg de două ori pe an, ca la Leipzig.
O scrisoare a primarului din 15 februarie 1936, adresată ieşenilor şi forurilor superioare, glăsuia: „Municipiul Iaşi, în preocuparea ce o are de a atenua pe cât posibil greutăţile provocate de criza economică şi-a propus ca şi anul acesta să organizeze în cursul lunilor mai şi septembrie expoziţii agricole, viticole, industriale, artistice culturale, pe lângă scopul de a ameliora într-o măsură lipsurile, dar şi de a da un imbold participanţilor la o mai deosebită realizare din punct de vedere calitativ şi artistic a produselor lor.“
La cererea Primăriei, Direcţia Generală CFR a acordat o reducere de 50% călătorilor care au dorit să vină la Iaşi cu trenurile de persoane, în perioada expoziţiilor, între 15 mai-15 iunie cât şi între 15 septembrie-15 octombrie 1936, urmând ca aceştia să plătească numai biletul de dus, valabil şi la întoarcere, cu viză în staţia Iaşi. Înlesnirea ceferistă dădea prilej locuitorilor din întreaga ţară să pornească în pelerinaj la „Ieşi“.
Toată primăvara s-a lucrat la pregătirea expoziţiilor. Prins prin Bucureşti de un gazetar şi întrebat despre noutăţi, primarul l-a informat: „În acest scop am amenajat complet parcul «Regele Carol al II-lea», din Copou, cu plantaţii şi pavilioane noi. Deosebit, am construit acolo Hanul Ancuţei, după original. De asemeni, vestita Bolta Rece, care va fi un adevărat muzeu cu fotografii şi autografe de la toţi marii noştri poeţi şi scriitori cari au petrecut în acest local. În sfârşit, am construit, tot în parc, Arcul vechii Academii Mihăilene, aşa cum era la înfiinţarea ei. Restul pavilioanelor vor fi ocupate cu expunere de mărfuri ale diferitelor firme. Expoziţia se deschide la 17 mai şi durează până la 15 iunie.“ („Iaşul“- Buletinul Cercului Ieşenilor, nr. 4/1936)
Ediţia de primăvară a „Lunii Iaşilor“ a început cu serbările pentru comemorarea Junimii, cu aniversarea Academiei, urmate de Congresul ieşenilor, în ziua de 21 mai, organizat de „Asociaţia pentru Progresul laşului“ împreună cu „Cercul Ieşenilor din Bucureşti.“
Petrecere mare la Hanul Ancuţei
Discutându-se necesităţile oraşului, participanţii au întocmit atunci şi planuri pentru dezvoltarea economică, sistematizarea străzilor şi degajarea vechilor monumente de magherniţe şi au vizitat şi expoziţia din Copou. Au rămas încântaţi găsind acolo copia fostei clădiri Bolta Rece (din timpul lui Creangă) care a fost desfiinţată după mutarea pe colţul străzilor Gându şi Arcu (1902) şi apoi dărâmată. Au gustat în beci licoarea Uricanilor şi au primit drept amintire paharul cu marca străveche, au păşit apoi ca şi străbunii, pe sub fostul Arc al Academiei ce unise localul primei Universităţi ieşene cu Internatul aflat pe locul Liceului Naţional (până la lărgirea străzii prin 1890) şi s-au oprit la Hanul Ancuţei, unde au cinat.
Cât despre Hanul Ancuţei, vestitul han de la Tupilaţi, pe şleaul cel mare al Romanului, acesta se năruise, dar a fost reînviat în dealul Copului, reconstruit de arhitectul Gh. Grumăzescu în regia Primăriei, odată cu Arcul şi vechea Boltă Rece.
Aşezaţi pe buturugi la mesele rotunde cu trei picioare în jurul focului uriaş ca la vechiul han, oaspeţii cei de seamă au privit încântaţi frigăroiul sfârâind pe jar, tingirile de pe vatră cu peşte bun de tăvălit prin căţuile cu mujdei, ceaunele cu tochituri, sarmalele forfotind în oloaiele de lut legate cu sârmă şi mămăligile cât roata carului ce fumegau pe funduri.
„Ancuţa cea tânără, tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană, umbla ca un spiriduş încolo şi-ncoace, rumănă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânecile suflecate: împărţea vin în ulcele noi şi mâncări, râsete şi vorbe bune“.
Lăutari în anterie cântau din viori ţambale şi cobze de parcă luaseră foc, un bătrân profesor povestea întâmplări de la hanul de altădată şi tuturor le părea rău că autorul povestirii despre Ancuţa şi hanul ei, Mihail Sadoveanu, nu putuse veni din capitală.
De o dată s-a auzit o voce, pentru unii cunoscută. Venit printre copaci, un om înalt, spătos într-o pelerină bogată pe umeri şi cu o pălărie umbroasă trasă pe frunte a completat cu voce gravă spusele profesorului: „Trebuie să ştiţi Dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han - era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până acolo şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici habar n-aveau dinspre partea hoţilor. La vremea de care vorbesc era însă pace în ţară şi între oameni bunăvoire...“
Înaintând, omul acela ca un brad coborât din munţi a intrat între comeseni, strângându-le mâinile, îmbrăţişându-i. Era Mihail Sadoveanu, adus de primarul Racoviţă. Nu putea lipsi de la serbarea pe care Iaşii o închinaseră şi fermecătoarei sale cărţi „Hanul Ancuţei“.
Au urmat apoi istoriile comisului Ioniţă venit din Drăgăneştii Sucevii, cu vestitul lui murg „înainte de a mânca tipsia de jar“. A venit şi călugărul Gherman de la Durău, fiul haiducului Haralambie, ucis de fratele său, Gheorghe Leondari, ca să implinească porunca domniei, după care, mustrat de păcatul vărsării sângelui părintesc a zidit biserica „Sf. Haralambie“ din Sărărie.
Moş Leonte Solomonarul le-a spus înfricoşătoarea poveste a balaurului şi a citit cucoanelor zodiile din cartea lui străbună, iar Ienache Coropcarul a poftit musafirii să-şi aleagă amintiri din lădiţele sale cu oglingioare, cordele, portofele, inele şi cercei, „marfă delicată şi subţire pentru ochi femeieşti“, însemnată cu parafa: „Luna Iaşlilor“ - 1936.
Jupânul Dămian, abia sosit de la Lipsca, a împărţit bărbaţilor baidere (fulare) scoase din buzunarele fără fund ale giubelii sale, iar femeilor câte o zgărdiţă din mărgele, cum dădea pe vremuri Ancuţei.
A fost aşa o veselie că i-a mers buhul hanului din Copou şi Ancuţa cu trupa ei a avut muşterii toată vara, ba şi toamna, bulucindu-se vizitatorii veniţi la „Luna Moldovei“ cum s-a chemat Luna Iaşilor din octombrie.
În parc încă mai există copia Arcului Academiei şi a vechii Bolte Reci
Astfel Parcul Expoziţiei a intrat în istoria Iaşilor. Îngrijit, dotat cu plantaţii şi rondouri multicolore de flori este o comoară a naturii pe dealul Copoului, în care se păstrează şi Arcul Academiei, (neschimbat), şi vechea Boltă Rece (cu unele modernizări la uşi) şi zidirea cu faţada asemănătoare Hanului Ancuţei (cuprinsă în spaţiul restaurantului). Fiindcă sunt copii ale unor vechi construcţii - unele azi dispărute -, ar merita poate şi ele nişte plăci indicatoare de folos vizitatorilor şi turiştilor.
