Puţină lume cunoaşte faptul că pe locul Teatrului Naţional Iaşi, de care ne bucurăm noi astăzi, a existat o mănăstire care avea una dintre cele mai frumoase şi bogate biserici din capitala Moldovei.
La Iaşi, fiecare piatră ştie o poveste şi descoperă ceva din istoria noastră naţională. Prin numărul mare de biserici, muzee, case memoriale şi simple clădiri, putem spune că oraşul ne este un adevărat muzeu, aşa cum îl descria Nicolae Iorga: „Sunt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie niciunul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înţelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviinţă de spiritul trecutului nostru care trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat decât oriunde aiurea“.
Multe evenimente şi multe descoperiri s-au făcut, pentru prima dată, la Iaşi. De la primul Abecedar românesc, tipărit de mitropolitul Iacob Stamati, până la primul ceasornic din dispărutul turn al Trei Ierarhilor. Iaşul se poate defini ca oraş al teatrului, prin excelenţă. Vechile cronici ne vorbesc despre prezenţa „măscăricilor din târgul Ieşilor“ încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea. În plină epocă fanariotă, aici a fost tradusă o parte din opera francezului Moličre.
Însă, evenimentul care a consacrat oraşul nostru l-a reprezentat construirea unei impunătoare clădiri pentru primul teatru din Ţările Române. Puţină lume cunoaşte faptul că pe locul Teatrului Naţional, de care ne bucurăm noi astăzi, a existat o mănăstire care avea una dintre cele mai frumoase şi bogate biserici din capitala Moldovei.
Mănăstirea istorică din centrul Iaşului
Centrul capitalei Moldovei era locul în care se împletea sacrul cu profanul. Cele două străzi principale, Uliţa Mare (actualul pietonal Ştefan cel Mare) şi Uliţa Sfintei Vineri (strada Anastasie Panu, spre strada Ghica Vodă), erau înţesate de mănăstiri şi biserici. Dintre acestea, destul de puţine au ajuns până în prezent. Însă, bunicii noştri îşi amintesc că, undeva, între clădirea Filarmonicii actuale, statuia lui Miron Costin şi clădirea Teatrului Naţional a existat o biserică închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Ridicată cu mult timp înaintea Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi“ şi a Catedralei mitropolitane, biserica Mănăstirii Dancu era, până în momentul dărâmării sale, cea mai veche biserică din centrul Iaşului.
Cunoscută după ctitorul său, Jurie Dancu, biserica îşi pierde începutul în negura istoriei. Când a fost ctitorită, Iaşul încă nu era capitala Moldovei. Jurie Dancu, sfetnic al domnitorului Petru Rareş, a zidit în cinstea „a toate Puterile Cereşti şi a Arhistrategilor Mihail şi Gavriil“ biserică de zid, în anul 1541. Majoritatea informaţiilor despre ctitorie provin din documentele eruditului episcop al Romanului, Melchisedec Ştefănescu. Prin osteneala sa au fost păstrate şi cuvintele pisaniei: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Binevoi robul lui Dumnezeu, panul Jurie Danco şi zidi acest templu, spre ruga Arhistrategului Mihail şi Gavriil şi celorlalte netrupeşti puteri, spre sieşi pomenire şi pentru toţi reposaţii şi s-a sevârşit în zilele evlaviosului Ioan Petru Voievod, în anul 7049 (1541), luna Iulie, ziua 30“.
Jertfă pentru Muntele Athos
Multe evenimente au trecut pe lângă această biserică din centrul oraşului. După ctitorirea sa, Iaşul a devenit capitală a ţării, lucru ce a adus multe împliniri, dar şi necazuri. De la invaziile tătarilor şi ale cazacilor, până la „focul cel mare din anul 1693“, toate au trecut pe lângă Mănăstirea Dancu. Astfel, în a doua domnie, Constantin Duca a găsit-o în mare ruină.
Prin cel de-al doilea ctitor, Mănăstirea Dancu a legat pe Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu de Moldova. Acest lucru, deoarece Constantin Duca era ginerele lui Brâncoveanu. El a adus în Moldova un strop din efervescenţa culturală de la Bucureşti, fiind un om cu o educaţie aleasă, care cunoştea greaca veche şi latina şi studiase la Academia Patriarhiei din Constantinopol.
Întors în a doua domnie, a refăcut istorica biserică din centrul capitalei, adăugându-i un turn clopotniţă, iar la interior împodobind-o cu o aleasă pictură. Aceste evenimente au fost contemporane cu încercuirea otomană a Sfântului Munte Athos. Mănăstirile au fost împovărate atunci cu tributuri imposibil de plătit, iar monahii au fost alungaţi, în speranţa pustirii Muntelui Athos.
Însă, Dumnezeu a avut alte planuri. Situaţia a fost salvată şi prin contribuţia Mănăstirii Dancu, care a trimis în acele locuri încercate toate veniturile sale - deloc puţine. În secolul al XVIII-lea, mănăstirea avea în proprietate mai multe moşii şi sate: Buciumeni din judeţul Vaslui, Moara Dancului şi Şorogari, din judeţul Iaşi, Ursăreşti şi Bârlădeni din raionul Cahul (Republica Moldova), Bârzul şi Vladnicul din judeţul Galaţi, Fântânele, Urlaţi şi Cogeni din Tutova. Zece sate şi o biserică din Moldova s-au jertfit, pentru ca astăzi Muntele Athos să fie stâlpul sfintei Ortodoxii.
Ruinarea Mănăstirii Dancu
În jurul bisericii de la Iaşi au fost construite mai multe case, pentru folosinţa monahilor athoniţi. Aceştia aveau aici o a doua locuinţă, dar n-au ştiut s-o preţuiască. Prin legea secularizării averilor mănăstireşti, dată de Alexandru Ioan Cuza, grecii au pierdut cele zece sate şi moşiile aferente. Din acest motiv, ei au părăsit mănăstirea, luând cu sine tot ceea ce se putea transporta. Goală de podoaba de odinioară şi afectată de cutremur, biserica Sfinţilor Arhangheli a devenit parohie şi apoi filială a mai tinerei Biserici „Sfântul Sava“. În casele egumeneşti s-a înfiinţat prima Şcoală de Croitorie şi Albituri destinată fetelor provenite din familii cu greutăţi financiare. Tot aici îşi avea sediul şi Reuniunea Femeilor Române.
De la cea mai bogată biserică ieşeană, ctitoria ajunsese în cea mai cruntă sărăcie. Catagrafia Bisericii Dancu din Iaşi, efectuată atunci când mănăstirea a fost preluată de către Biserica „Sfântul Sava“, enumeră puţine obiecte de cult, aflate într-o stare avansată de degradare: „un potiri mic de argint poliit cu aur, un falon de adămască vechi, câmpul sinilu, florile galbine, dou(ă) stihare deaconeşti cu aurări(i)le lor de adămască de mătase veche, unu galben, cu flori albe, şi unul în dungi, una caldare de aramă pentru botezat copii, un cleşte de stâns lumânările“.
Cu toată implicarea socială a fostei mănăstiri, biserica a ajuns în ruină, iar turnul adăugat de Duca Vodă s-a dărâmat. Societatea vremii a dorit refacerea acestei biserici, dar, la puţin timp, a izbucnit războiul dintre Rusia şi Turcia, din anul 1887. După război, mai erau în picioare doar sfântul altar şi o parte din naos.
În anul 1903, mitropolitul Moldovei Partenie Clinceni a fost constrâns de mai mulţi oameni politici, în frunte cu ministrul Spiru Haret, să semneze decizia de demolare a istoricei biserici. În numai câteva ore, pe locul unui loc sfânt şi vechi de câteva secole, au fost plantaţi puieţi de brad.
O jertfă în favoarea culturii româneşti
Deşi nu s-a recunoscut niciodată, Spiru Haret a dorit demolarea bisericii Mănăstirii Dancu, în speranţa lărgirii spaţiului pentru Teatrul Naţional. În noaptea de 17 spre 18 februarie 1888, în urma unui incendiu devastator, clădirea Teatrului din Copou a fost distrusă. Astfel, primăria a propus demolarea unor case din vecinătatea Mănăstirii Dancu şi dăruirea locului pentru Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“.
Construcţia a început în anul 1894, sub conducerea tehnică a renumiţilor arhitecţi vienezi Fellner şi Helmer. Ea s-a sfârşit în ziua de 2 decembrie 1896.
Solid, comod şi luxos, Teatrul Naţional din Iaşi era un adevărat giuvaer arhitectural. A costat, cu înzestrarea sa completă, decoruri şi mobilier, instalaţia specială de lumină electrică, încălzirea cu aburi şi ventilatoare automate, 2.000.000 de lei. Totul era perfect, dar ceva încurca: ruina Bisericii Dancu. Teatrul se voia extins, avea nevoie de un nou corp de clădire şi de o curte interioară, teren ce se afla în proprietatea fostei mănăstiri.
Demolarea bisericii Sfinţii Voievozi a însemnat o jertfă, în favoarea culturii româneşti. O cultură cu care astăzi ne mândrim. În acelaşi timp, o cultură ce astăzi, din păcate, îşi neagă originile creştine.
