Principalul ţel al Sfântului Vasile cel Mare a fost acela de a-i trage pe fraţii săi la limanul mântuirii prin vieţuirea curată în Hristos şi implicit prin mărturisirea permanentă a acesteia. Dragostea faţă de monahi, imposibil de contestat, se oglindeşte cel mai bine în vasta sa operă ascetică pe care a elaborat-o de-a lungul timpului. Un adevărat erudit al genului, Sfântul Părinte a lăsat posterităţii ca pe o comoară de mare preţ nestematele învăţăturilor sale. Între acestea se numără: „Prealabilă înfăţişare ascetică“, „Trei cuvinte ascetice“, „Despre asceză“, „Regulile morale“, „Regulile mari şi mici“ şi „Constituţiile ascetice“.
Întotdeauna fundamentate pe litera Scripturii, scrierile Sfântului Vasile, deşi n-au rezolvat în totalitate problemele legate de vieţuirea monastică, în mod sigur au reuşit să arate că Logosul Evanghelic reprezintă adevărata regulă de viaţă în comun. În acest context, s-a întărit convingerea conform căreia aspectul harismatic şi dialogic al vieţii de obşte nu scade, ci se găseşte aşezat pe o bază solidă. Aşa se face că, în concepţia Sfântului Părinte, monahul este numit „ostaş al lui Hristos“, tocmai pentru a se arăta ascultarea sa, care a fost chemat prin detaşarea de orice grijă materială. Astfel, după cum soldatul nu se încurcă niciodată cu grijile pământeşti, întocmai trebuie să facă şi monahul adevărat. „Să nu se îngrijească de nici un fel de odihnă pe pământ“, să lupte împotriva gândurilor ce vin de la diavol şi totdeauna să aibă înainte icoana lui Hristos, învăţând să rabde ca El. „Aşadar, ostaşule al lui Hristos“ - îndeamnă Sfântul Vasile - „luând aceste pilde mici din faptele omeneşti, să te gândeşti la bunătăţile cele veşnice. Să-ţi hotărăşti o viaţă de pribegie, singuratică, săracă. Să te faci neatârnat de nimic, să te lepezi de orice griji lumeşti, să nu te împiedice nici pofta de femeie, nici îngrijirea de copii, căci acestea sunt cu putinţă pentru cel care se osteneşte lui Dumnezeu. Înarmează-te ca să fii neînvins la orice lucru şi neclintit la suflet printre primejdii, nu pierde credinţa, ai pe Hristos înaintea ochilor, care pentru tine toate a răbdat, amintindu-ţi că pentru Hristos şi ţie ţi se cade să rabzi totul. Şi prin aceasta vei birui, căci ai urmat biruitorului Împărat, care şi pe tine te face părtaş al biruinţei sale“ (Asceticele, în PSB 18, p. 174).
Viaţa monahală ca jertfă
Renunţarea la bunurile materiale constituie un element-cheie în legislaţia monastică vasiliană. Această condiţie absolut necesară pentru atingerea scopului vieţii monahale merge, în concepţia Sfântului Vasile, până dincolo de realitatea concretă a vieţii sociale. Pentru a-şi susţine pledoaria, Părintele capadocian îşi întăreşte spusele prin exemple de personalităţi biblice. „Asemenea a fost în Vechiul Testament Avraam, care şi-a atras glorie prin preferinţa de a aduce jertfă lui Dumnezeu, fără compasiune, pe unicul său fiu şi avea deschise şi porţile locuinţei lui, fiind pregătit pentru cei care urmau să-l viziteze. Căci ai auzit: «Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor» (Matei 19, 24). Şi mai mari decât acestea au dovedit Iov şi mulţi alţii, ca David şi Samuel. Iar în Noul Testament asemenea au fost Petru şi toţi apostolii. Căci tot omul va cere roadele iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi se va judeca cu pedeapsa pentru înfrângerea acestor porunci şi a tuturor celorlalte. Precum Domnul arată în Evanghelii spunând: «Cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37) şi «cel care nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe femeie şi pe copii şi chiar viaţa sa însăşi nu poate să fie ucenicul Meu» (Luca 14, 26)“ (ibidem).
Viaţa monahală constituie prin urmare o jertfă, întrucât „multe necazuri produc sufletului grija şi silinţa spre lucrurile materiale“. În felul acesta lepădarea călugărului de cele deşarte trece dincolo chiar de latura bunurilor materiale.
Monahul între libertate şi ascultare
Sfântul Vasile acordă un rol important îndrumătorului duhovnicesc, căruia i se încredinţează viaţa obştii. Necesitatea unui superior este generată în primul rând de înclinaţiile diferite ale oamenilor spre perceperea realităţii. Virtuţile şi tactul îndrumătorului devin astfel indispensabile novicilor. De prestaţia sa depinde bunul mers al mănăstirii. Virtuţile pe care trebuie să le aibă stareţul sunt amintite pe larg în rânduiala Sfântului Vasile. Astfel, el trebuie „să fie un bărbat fără de greşeală, având în faptele sale mărturia dragostei către Dumnezeu, împodobit cu virtuţi, cunoscând dumnezeieştile Scripturi, să nu fie nebăgător de seamă, ori iubitor de argint, ori prea îngrijorat de multe, ci tăcut, iubitor de Dumnezeu, primitor de străini, nemânios, neaducător aminte de rău, întărit în ce priveşte povăţuirea celor care se apropie de el, neiubitor de mărire deşartă, neîngâmfat, nemăgulitor, nestrămutat, nimic având mai scump decât pe Dumnezeu“ (Rânduielile vieţii monahale, p. 181).
Pe lângă grija pe care egumenul trebuie să o poarte faţă de fraţi în calitate de părinte spiritual, tot aşa şi faţă de el, dacă se găseşte în dificultate spirituală, bătrânii obştii trebuie să se poarte cu grijă şi să-i dea sfat la nevoie. „Când el este bănuit de vreo lipsă, datoria bătrânilor obştii, care sunt înarmaţi nu numai cu vârstă, dar şi cu înţelepciune, ca să-l avertizeze. Şi dacă este vorba de vreo întâmplare, toţi monahii vor da concursul lor, căci având pe conducător, se vor ajuta pe ei înşişi, readucând la calea cea dreaptă pe cel care este ca regulă a vieţii lor şi al cărui dreptar de viaţă trebuie să corijeze greşelile celor puşi de Dumnezeu sub conducerea sa. Iar dacă, din contră, tulburarea a fost deşartă, se va da lecţia cuvenită celor care au provocat-o“ (Efrem Enăcescu, „Privire generală asupra monahismului creştin“, Craiova).
Deşi adresate în mod direct monahilor, regulile Sfântului Vasile întrevăd o perspectivă universal valabilă. Ele au fost alcătuite pentru ca toţi creştinii, mireni sau călugări, să cunoască şi să-şi însuşească adevăratul ethos al Bisericii. Motivaţia lor este una cât se poate de simplă, Sfântul Vasile dorind să arate că tot cel care poartă cu adevărat numele de creştin se face cu adevărat dascăl al ascezei.
Omul în planul iconomiei dumnezeieşti
Din cele arătate, înţelegem că latura monahală a gândirii Sfântului Părinte constituie o sursă inepuizabilă de resurse dogmatico-morale în lucrarea de întărire a unei societăţi creştine. În ierarhia valorilor sale, omul ocupă primul loc. Pentru el, „omul este fiinţa care excede în valoare tot ce mai există în lume şi tot ce a creat Dumnezeu“. În acest sens, el se întreabă: „Cine altul dintre creaturile care trăiesc pe pământ a fost făcut după chipul lui Dumnezeu? Cui i s-a dat să-i fie supus poruncilor şi stăpânirii sale tot ceea ce vieţuieşte pe pământ, în ape şi în aer? Chiar dacă este mai prejos decât îngerii... el a primit ca şi ei facultatea de a-şi cunoaşte stăpânul?“ (Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmul 48, 8).
Rătăcind departe de harul şi dragostea dumnezeiască din cauza căderii protopărintelui Adam, „la plinirea vremii“, prin Cuvântul lui Dumnezeu, omul a dobândit posibilitatea de îndreptare. Vorbind despre felul în care poate atinge din nou vocaţia şi capacitatea desăvârşirii supreme, Sfântul Vasile cel Mare invocă virtutea smereniei, indispensabilă de altfel raporturilor interpersonale în contextul mântuirii subiective. „Nu-ţi mai rămâne deci nimic cu ce să te mândreşti, o, omule! Că lauda şi nădejdea ta stau în a-ţi omorî toate ale tale şi în a căuta viaţa viitoare în Hristos, a cărei pârgă o avem chiar acum, când suntem în viaţa aceasta pământească, pentru că trăim în întregime prin harul şi darul lui Dumnezeu. «Că Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă» (Fil. 2, 13). Dumnezeu descoperă prin Duhul lui înţelepciunea sa rânduită mai înainte spre slava noastră; Dumnezeu dă puteri celor care lucrează“ (Omilii şi cuvântări, Bucureşti, 2004, p. 234).