Despre îndumnezeire şi precizarea ei teologică

Sfântul Grigorie Palama şi-a alcătuit multe din lucrările sale într-un context marcat de dispute teologice esenţiale. Dincolo însă de aspectul defensiv sau chiar ofensiv al scrierilor sale, cititorul mânat de dorinţa unor răspunsuri necesare şi valabile va afla în ele o bogăţie a gândirii adăpată din filonul patristic. Biserica întreagă i-a receptat formulările teologice, însă motivul prezenţei fireşti a Sfântului Grigorie printre marii sfinţi teologi este caracterul existenţial al teologhisirii sale. Vorbirea despre Dumnezeu este accesibilă multora, dar împărtăşirea de adâncul bogăţiei slavei dumnezeieşti devine posibilă doar când omul îşi depăşeşte în har barierele conceptuale.

Teologia Sfântului Grigorie Palama a fost un răspuns la provocările de natură filosofic-religioasă ale vremii sale. Opera teologică este imensă şi nu poate fi descrisă în câteva rânduri. Importantă însă pentru o eventuală analiză este încadrarea demersului teologic palamit în contextul larg al eclesiologiei ortodoxe, semnificativ marcată de spiritualitatea isihastă. Controversa isihastă a avut de la bun început, cu mult timp înainte de Sfântul Grigorie Palama, nuanţe filosofice. Secolul al XIV-lea avea doar să marcheze culmea acestor interferenţe de natură teologică, dar şi filosofică, marcate adesea de conflict. Partizanii şi adversarii culturii elenice profane, bizantini de altfel şi unii, şi alţii, după cum precizează părintele Jean Meyendorff, "sunt actorii principali ai încercării nereuşite de acord între Revelaţie şi filosofia greacă". În secolul al XIV-lea însă, adversarii umanismului, Sfântul Grigorie Palama şi ucenicii săi, nu opuneau "înţelepciunii lumeşti" un simplu obscurantism negativ. Ceea ce se propunea era o teologie vie, ancorată în tradiţia patristică". Una din lucrările importante ale Sfântului Grigorie Palama, "Triadele pentru apărarea sfinţilor isihaşti sau a celor ce se liniştesc cu evlavie", prezintă pe larg premisele care au declanşat şi întreţinut disputa isihastă a secolului al XIV-lea. Compunerea acestor "Triade" a avut ca pretext imediat, ne spune acelaşi părinte Jean Meyendorff, "critica orală şi scrisă întreprinsă de Varlaam contra practicilor şi spiritualităţii isihaste. Strâns legat de controversa isihastă era accentul negativ pe care Varlaam îl punea pe experienţa duhovnicească a monahilor". "Palamismul" Sfântului Grigorie nu poate fi însă redus la un sistem de gândire care s-a născut într-un moment determinant al disputei isihaste, manifestându-se apoi şi sistematizându-se de-a lungul discuţiilor cu Varlaam de Calabria. Chiar dacă aceste discuţii au dat naştere la rândul lor disputei isihaste, într-o manieră mult mai bine precizată, credem că este importantă constatarea că, datorită faptului că s-a opus lui Varlaam pe plan doctrinal, Sfântul Grigorie Palama a ajuns la afirmaţii şi formulări teologice, care, dezvoltate şi cimentate mai târziu, au constituit o exprimare sistematică a unor realităţi prezente dintotdeauna în viaţa organică a Bisericii. Chiar în perioada alcătuirii "Triadelor", 1338-1341, Sfântul Grigorie Palama primeşte formularea oficială a învăţăturii sale, concretizată prin confirmarea de către comunităţile atonite a Tomosului Aghioritic, sinteză remarcabilă a teologiei despre lucrarea isihastă. Ancorarea în tradiţia patristică a "Triadelor" demonstrează încă o dată că teologia palamită nu este o inovaţie. Acest lucru este evident şi din insistenţa cu care autorul revine asupra pasajelor fundamentale din Sfinţii Părinţi, referitoare la problemele în cauză. În majoritatea cazurilor, citatele sunt riguros redate. Sfinţii Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Macarie, Simeon Metafrastul, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Simeon Noul Teolog, Nichifor Isihastul sunt frecvent citaţi în Triade.

Îndumnezeirea omului - rod al lucrării harului prin virtuţi

Problema raportării la ştiinţa profană, întrebările legate de realitatea îndumnezeirii fiinţei umane, distincţia între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale necreate, posibilitatea rugăciunii continue sunt teme centrale atât în "Triade", cât şi în celelalte lucrări cu caracter defensiv sau ofensiv. Filosofia şi ştiinţa profană nu pot fi judecate şi apreciate decât în raport cu Revelaţia. Dumnezeu se face cunoscut oamenilor prin Întruparea Mântuitorului, şi astfel omul are acces la cunoaşterea lui Dumnezeu într-o manieră nemijlocită. Sfântul Grigorie Palama nu neagă în nici una din lucrările sale capacitatea şi existenţa căii naturale de cunoaştere a lui Dumnezeu. La o primă vedere, nici umanismul profund al lui Achindin nu ar fi putut împiedica cu nimic dezvoltarea unei teologii autentice. Însă nu umanismul lui Achindin este contrar unei percepţii patristice asupra vieţii isihaste în ansamblul ei, ci dorinţa de a fi umanist cu orice preţ, amplificată de tendinţele inovatoare din teologia anchidinist-varlaamită. Juan Nadal Cannelas spune: "Făcându-se monah, Achindin şi-a propus mai ales să realizeze în practică ceea ce a învăţat ca simplu laic: perfecta compatibilitate între ştiinţă şi virtute. Este suficient să parcurgem, în ediţia scrisorilor autorului nostru, indexul citatelor pentru a ne da seama de remarcabila erudiţie profană a lui Achindin. Aici sunt mai puţine citate din autorii clasici, dar întâlnim adesea pasaje care arată ceea ce gândeşte Achindin despre faptul că ştiinţa profană nu se opune practicii virtuţii. Pentru el, "ştiinţa cea din afară" are o finalitate concretă şi limitată. Cei care se ocupă de literatura greacă o fac "din motive de limbă, eleganţa discursului şi dobândirea de cunoştinţe". Această cale nu deschide însă posibilitatea împărtăşirii reale de Dumnezeu, prin harul Său. Dumnezeu se descoperă nu prin acumulare de informaţii, ci prin viaţa de sfinţenie. În concepţia Sfântului Grigorie Palama, erudiţia nu serveşte cu nimic omului împătimit. Într-adevăr, ştiinţa profană nu trebuie văzută ca un oponent permanent al drumului către îndumnezeire. Ea rămâne însă un registru limitat, care, deşi nu e rău, în sine, nu poate depăşi condiţia şi cadrul impus de caracterul său limitat la coordonatele finitudinii: "De lucrarea naturală şi necreată dumnezeiască se împărtăşesc toţi sfinţii. Aceştia, lipsindu-se prin liberă hotărâre de lucrarea firii lor, se fac cunoscuţi numai din har şi se vor arăta atât de mult ca fiind din Acela, pe cât de mult S-a împărtăşit, întrupându-Se de slăbiciunea noastră, Dumnezeu Cel prin fire, măsurând, cum singur El ştie, cu golirea Sa îndumnezeirea prin har a celor mântuiţi. Avându-i adunaţi întregi în Sine, le împarte şi le transmite slava şi strălucirea Sa, încât vor fi ca un aer luminat cu totul de lumină sau ca un aur inteligibil nepătat, ars de focul nematerial şi dumnezeiesc. Astfel, au devenit dumnezei prin îndumnezeire, şi sunt plini de lucrarea dumnezeiască din pricina harului covârşitor al Duhului, aşa încât prin toţi e o singură lucrare a lui Dumnezeu". Astfel de pasaje nu vom întâlni doar în operele polemice. Scrierile duhovniceşti, dintre care amintim Omiliile, Viaţa Sfântului Petru Atonitul, Capitole despre rugăciune şi curăţia inimii, Cuvântarea către Xenia vorbesc şi ele despre îndumnezeirea omului, prin har, încă din viaţa aceasta.

Unirea cu Lumina necreată, singura cale de teologhisire

Învierea lui Hristos trebuie văzută, cu atât mai mult în contextul disputei isihaste (prelungită, trebuie să recunoaştem până în zilele noastre), nu ca un simplu eveniment istoric, marcant pentru cultura umanistă. Ridicarea firii omeneşti la vrednicia învierii umplute de har constituie miezul teologiei ortodoxe, concretizată în manieră personală de Sfântul Grigorie. Unirea mai presus de fire cu Lumina necreată este singura cale de teologhisire. A fi un teolog încercat înseamnă a încerca prin experienţă marea de nepătruns a cunoaşterii dumnezeieşti. "Şi astfel, cei care şi-au curăţit inima prin sfânta isihie Îl contemplă în ei înşişi pe Dumnezeu ca într-o oglindă, prin lumina cea mai presus de minte şi de simţire, care este unită cu aceştia în chip de negrăit. Iar faptul de a spune ceva despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L avea; căci, pe de o parte, faptul de a vorbi despre Dumnezeu are trebuinţă de cuvânt, adică de putinţa de a fi comunicat, dar, pe de altă parte, nu este de-ajuns numai să îl aibă cineva, ci, avându-L, trebuie să împărtăşească cunoştinţa Lui". Sfântul Grigorie Palama insistă asupra faptului că orice atac contra realităţii posibilităţii îndumnezeirii este în fond o agresiune la nivel antropologic. Contra acestei agresiuni este necesară formularea teologică. Însuşi titlul Tomosului Aghioritic precizează acest lucru: "Pentru lămurirea celor ce din lipsa de cercare a lor şi de neascultare de sfinţi nesocotesc lucrurile tainice ale Duhului, care sunt lucrate în cei ce vieţuiesc după Duh, într-un chip mai presus de cuvânt, şi sunt arătate prin fapte, nu dovedite prin cuvânt".

Formularea teologică şi cunoaşterea duhovnicească

Îndumnezeirea, pe care formularea teologică are datoria de a o sintetiza conceptual, nu poate fi însă descrisă sau demonstrată doar prin silogisme. În Tomosul Aghioritic întâlnim un pasaj de o deosebită importanţă pentru toţi cei care vor să înţeleagă de ce Sfântul Grigorie Palama a considerat necesar să cadreze conceptual realităţi incontestabile: dorinţa de a face cunoscut că experienţa harului este constitutivă acestei realităţi. "Drept aceea, harul îndumnezeirii e mai presus de fire, de virtute şi de cunoştinţă, şi toate acestea sunt, după dumnezeiescul Maxim, nesfârşit mai prejos de el. Căci toată virtutea şi imitarea lui Dumnezeu prin puterile noastre fac pe cel ce le are apt pentru unirea dumnezeiască. Dar numai harul înfăptuieşte în chip tainic însăşi această unire negrăită. Căci prin el Dumnezeu însuşi pătrunde întreg şi dobândind numai pe Dumnezeu, ca un fel de răsplată a urcuşului lor spre El".

Biserica nu a văzut niciodată în formulările palamite un fel de "summa" teologică. Părintele Jean Meyendorff precizează în acest sens: "Gândirea palamită nu a fost receptată de Biserică ca o filosofie inovatoare, ci ca o metodă de a răspunde matur celor care nu mai puteau concepe faptul că Dumnezeu este o prezenţă vie în istorie. Sfântul Grigorie Palama utilizează tradiţia

într-un mod viu, şi acest lucru este probat şi de decizia Sinodului din 1351, care vede în definirea distincţiei dintre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările Sale nu o inovaţie teologică, ci o dezvoltare conceptuală a deciziilor sinodale anterioare. Însuşi Sfântul Grigorie Palama refuză să se considere un inovator, dar în acelaşi timp se separă de un anumit formalism conservator care caracteriza o parte din monahii Evului Mediu bizantin. Chiar faţă de formulările sale, el avea aceeaşi atitudine vie şi realistă. Nu scria cărţi de teologie pentru a-şi apăra formulele în ele însele, ci pentru a găsi formule adaptate adevărului şi realităţii experimentate de isihaşti". Aceeaşi atitudine o întâlnim şi în Omilii.

Cunoaşterea este chemată să devină duhovnicească

Departe de a mai păstra caracterul defensiv-ofensiv al "Triadelor" şi al tuturor celorlalte scrieri polemice, predica Sfântului Grigorie, uneori prin excelenţă demonstrativă, nu este însă o argumentare la nivel filosofic sau pur uman. Acest fapt este o consecinţă firească a înţelegerii actului de cunoaştere nu ca un act pur intelectual, ci ca un demers viu, existenţial. Demonstraţia, fie ea biblică, conceptuală sau uneori uşor retorică, nu are alt scop decât oferirea, într-un cadru mult mai larg, a premiselor unei gustări reale din rezultatul luptei pentru oferirea adevărului (pe care îl putem numi epistemologic, căci întreaga teologie ortodoxă, punctată de Sfântul Grigorie, vede adevărata epistemologie în ştiinţa apropierii şi împărtăşirii de Dumnezeu). Toată cunoaşterea este chemată să devină duhovnicească, nu doar simplă cunoaştere în sine şi pentru sine. "Să lăudăm şi noi şi să ne minunăm contemplând această măreaţă lucrare a lui Dumnezeu: toată zidirea cea văzută. O laudă şi o admiră şi înţelepţii elinilor, cercetând-o. Însă noi facem aceasta spre slava Ziditorului, în vreme ce ei, împotriva slavei Ziditorului. Căci au slujit în chip nefericit făpturii, în loc să slujească Făcătorului. Astfel şi noi desluşim graiurile profetice, apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi, însă spre folosul celor de faţă şi spre slava Duhului care a grăit prin profeţi, prin Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi".

Potrivit învăţăturii Sfântului Grigorie Palama, cunoaşterea teologică este o realitate distinctă care urmează principii de abordare diferite faţă de orice alt demers de cunoaştere. Astfel se justifică şi distincţia pentru care Sfântul Grigorie Palama foloseşte cu fermitate termenul "dublă cunoaştere". Nu poate fi interpretare duhovnicească fără descoperire de sens duhovnicesc. "Să ne facem fii ai zilei celei veşnice şi apoi să urcăm pe munte, acolo unde Hristos a strălucit, pentru ca, privind cele de acolo şi mai cu osebire petrecând în lumină, şi fiind aflaţi vrednici de o asemenea zi, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu să ne înalţe şi pe noi la vreme potrivită. Iar acum, împreună să tindem şi să ne înălţăm ochii minţii către lumina propovăduirii Evangheliei, ca să fiţi schimbaţi până la înnoirea deplină a minţii voastre şi atraşi astfel de dumnezeiasca strălucire de sus, să ne facem asemenea chipului slavei Domnului căruia I-a strălucit faţa ca soarele pe munte." Este o introducere şi o instalare într-o abordare (perfect patristică de altfel), care implică nu atât modalitatea prezentării, cât scopul. Nu autorul este garantul operei sale, ca în literatură sau în artele vizuale. Garanţia actului de comunicare a adevărului revelat vine din garanţia relaţiei cu Sursa şi Cuvântul prin excelenţă. Nu se observă nici în Omiliile Sfântului Grigorie Palama şi nici în celelalte lucrări grija pentru formă (atât de prezentă în căutările lui Varlaam) sau nemulţumirea secretă atât de abundentă în operele profane, nemulţumire care obligă la o continuă perfecţionare estetică şi stilistică. Luând ca

exemplu Omiliile sale, chiar dacă se avansează ipoteza că ar fi predici pregătite dinainte (lucru de altfel extrem de normal, firesc într-un demers pastoral), vom simţi libertatea care trece dincolo de statutul unei simple creaţii limitate de norme filosofice, estetice, literare sau de compoziţie. Predica devine astfel rugăciune, iar argumentaţia, apel continuu la relaţia vie şi profundă cu Dumnezeu şi sfinţii Săi: "O, Fecioară dumnezeiască şi de-acum cerească, cum voi mărturisi toate câte le ai? Cum te voi preaslăvi cu laudă pe tine care eşti vistierie a slavei? Şi numai pomenirea ta îl sfinţeşte pe cel aflat în nevoi, şi numai cea mai mică tindere spre tine face strălucitoare mintea, ridicând-o către înălţimea cea dumnezeiască. Prin tine se limpezeşte ochiul minţii; prin tine se luminează duhul nostru, la venirea Sfântului Duh. Căci te-ai făcut vistiernică şi cuprindere a tot harul, dar nu ca să le ai la tine, ci pentru ca toate să le umpli de harul tău. Căci eşti vistieria nesecată a atâtor comori pe care le păstrezi doar ca să le împarţi".

Dezvoltând adevărurile despre îndumnezeire, diferenţa între fiinţă şi energii, lucrarea harului în om, vederea luminii necreate, Sfântul Grigorie Palama a dat mărturie, nu numai epocii sale, despre experienţa şi vocaţia universală a Bisericii: îndumnezeirea omului va rămâne pentru totdeauna principalul obiectiv de existenţă eclesiologic.