Din presa de altădată: Drumul spre unificarea bisericească de după 1918

Răsfoirea presei interbelice ne oferă mereu o perspectivă a lumii românești de odinioară, ne relevă frământările și gândurile unor oameni aparte care au reușit, la 1918, să împlinească visul generației lor și nu numai, acela al Unirii tuturor românilor într-un singur stat. E un caleidoscop de probleme, informații, idei, decepții și, mai ales, de speranțe. Și nu lipsesc din acest peisaj nici Biserica și nici oamenii săi.

Una dintre primele frământări ale lumii bisericești de după 1918 a fost legată de numirea unui nou Mitropolit primat care să fie expresia noilor realități și să ducă Biserica spre aceleași aspirații ale societății. La 1 ianuarie 1919, Conon Arămescu Donici s-a retras din demnitatea ecleziastică de Mitropolit primat, iar scaunul a devenit vacant. Însă alegerea unui nou mitropolit era un lucru complicat, având în vedere că Biserica Ortodoxă Română, odată cu procesul Marii Uniri din 1918, avea o altă dimensiune. Trebuia armonizate o mulțime de procese, pentru că fiecare Biserică Ortodoxă din provinciile unite în 1918 venea în această construcție a României Mari cu particularități, mentalități și practici care derivau din trecutul lor istoric. În plus, trebuia creat și un cadru legal nou pentru aceasta. Iată de ce procesul de alegere a noului Mitropolit primat era unul complicat.

Trebuia ales, oare, Pimen Georgescu Mitropolitul Moldovei și Sucevei care, în vremea războiului, avusese o atitudine patriotică exemplară și servise cauza națională cu mare devotament? Sau Mitropolitul Bucovinei, Vladimir de Repta, cel care fusese închis și persecutat de autoritățile imperiale, ori Episcopul Miron Cristea, care participase cu entuziasm la Marea Adunare Națională din ziua de 1 Decembrie 1918 și care, alături de alți delegați ai Transilvaniei, venise într-un suflet la București să aducă hotărârea de unire? Oare trebuia ales un ierarh din Basarabia, pentru că Biserica de aici făcuse mari eforturi să se integreze pe deplin în noua Românie? Iată o serie de întrebări și, desigur, de alegeri dificile pe care Sfântul Sinod trebuia să le ia în acele momente.

Alegerea Mitropolitului primat

La nivelul societății românești, dar și în rândul clasei politice se conturase tot mai mult ideea că ar trebui ales un cap al Bisericii care să vină din perla coroanei României unite, Transilvania, iar Miron Cristea cultivase cu asiduitate politicienii de la București (mai ales pe Ion I.C. Brătianu), care l-au plăcut și au considerat că ierarhul ardelean reprezenta o alegere potrivită. La acestea se mai adăuga și susținerea politicienilor transilvăneni care făcuseră posibilă Unirea la 1 Decembrie, între care se numărau Vasile Goldiș și Aurel Cosma.

În lucrarea istoricului și teologului Paul Brusanowski „Autonomia şi constituţionalismul în dezbaterile privind unificarea Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925)” se arată că unificarea Bisericii Ortodoxe Române și alegerea Mitropolitului primat în persoana lui Miron Cristea au avut loc pe parcursul a doar trei zile, după cum urmează: în 29 decembrie 1919, Parlamentul României Mari a aprobat decretul regal de unire politică a tuturor provinciilor, iar în 30 decembrie a fost convocată ședința extraordinară a Sfântului Sinod, care includea și ierarhii din teritoriile unite cu țara. În cadrul acestei ședințe s-a proclamat ca unirea politică a provinciilor să fie întregită cu unirea bisericilor ortodoxe din aceste provincii într-o singură Biserică Ortodoxă autocefală a României Întregite. Ultima zi a anului 1919 a fost dedicată alegerii Mitropolitului primat. În urma votului a fost ales Miron Cristea, care a primit 435 de voturi dintr-un total de 447. Alegerea a fost aproape în unanimitate.

Imediat după alegere, după cum aflăm din ziarul „Drapelul” din 4 ianuarie 1920, Mitropolitul primat Miron Cristea a rostit următorul discurs, pe care publicația l-a redat în întregime, incluzând și aplauzele și reacțiile celor prezenți: „În aceste clipe - pentru mine extraordinare - sunt cuprins de o adâncă emoție, căci sufletul mi-l copleșesc cele mai vii și mai puternice simțăminte, gura nu-i în stare să grăiască multe. Cum s-ar și putea, să nu fiu emoționat, când pe mine - smeritul fiu al unei modeste, dar cinstite familii de țăran din Ardeal - glasul aproape unanim al celei dintâi adunări naționale a României întregite mă ridică la cea mai înaltă dignitate ierarhică, ce o poate oferi poporul român preste tot unui fiu ales al său, mă înalță pe tronul de arhiepiscop și mitropolit al Ungro-Vlahiei, de exarh al plaiurilor și de primat al întregii Românii noi. Cu cea mai adâncă cucernicie mă închin în fața providenței Dzeești, care - prin duhul cel prea sfânt - a luminat și călăuzit pe primii reprezentanți - eșiți din votul obștesc al poporului român de pretutindenea - ca pe mine să mă învrednicească a fi după multe veacuri cel întâiu mitropolit al Ungro-Vlahiei, purtând acest titlu nu ca un nume istoric, și ca titlu de drept și de fapt, reînviind astfel nu numai vechile legături duhovnicești ale patriei-mame cu Românii din Ardeal, Bănat și părțile ungurene, ci desăvârșind unitatea bisericei ortodoxe răsăritene cu Românii de pretutindeni. (Apl. prelungite). Eu văd în această alegere nu întru atâta o simpatie față de cel ales, ci marea dragoste, ce-o arătați față de biserica strămoșească, față de acea instituțiune divină și națională, pe care un adânc-cugetător lumean - ca Eminescu - a numit-o «mama neamului românesc». (Apl.) Iată unanimitatea glasului acestui mare colegiu electoral este puternica manifestare a dorinței, că de aci înainte fruntașii poporului sunt hotărâți a scoate politicianismul de partid de pe tărâmul sfânt al bisericei, (apl. prelungite și repetate) ca astfel cu sprijinul unanim al tuturor fiilor ei și chemând în o nouă organizare a ei la o conlucrare armonică atât clerul inferior cât și pe mireni - să poată munci mai cu succes pentru îndeplinirea grelei sale misiuni. Numai astfel purcezând, vor putea privi toți cetățenii țării în biserică o adevărată maică iubitoare, iară în preoții și arhiepiscopii ei pe adevărații părinți sufletești, deopotrivă iubiți din partea tuturor fiilor lor. Din parte-mi nu pot decât să aprob din toată inima acest lăudabil simptom, rugându-vă să păstrați bisericii părinților noștri și în viitor aceeași unanimă iubire, de care are atât de mare trebuință căci - după cuvântul sf. apostol Pavel: «Dacă am vorbi în limba îngerilor... fără iubire - suntem nimica», iar iubirea este singura virtute creștinească, «care nu pismuește... nu face rău... nu caută ale sale... ci care toate le rabdă, toate le sufere...», învingând toate patimile și grăutățile, ce se pun de-a cumezișul în calea tuturor lucrărilor omenești. Iar peste tot luat, un mare adevăr exprimă un sfânt părinte când zice: «Sufletul omului valorează atâta, câtă dragoste cuprinde în el.» Mulțumindu-Vă din toată inima pentru înalta distincție, de care m’ați împărtășit, vă povățuesc, că în toate lucrurile mari să fiți călăuziți de aceiași frățească înțe­legere, de aceeași iubire evangelică, căci din asemenea armonie pot isvorî numai fapte mari și mult bine pentru țară, pentru tron și întreg Neamul românesc. Trăiască biserica ortodoxă română și toate așezămintele ei. Binecuvântarea Domnului peste ea și toți fiii ei, acum și pururea. Amin. (Aplauze prelungite). Trăiască Regele și Regina și întreaga lor familie”.

Alegerea aceasta semnifica și finalizarea procesului de unificare a bisericilor fostelor provincii unite cu țara și crearea unei biserici mari și puternice, pe măsura aspirațiilor poporului român. La 1 ianuarie 1920, Miron Cristea a primit de la regele Ferdinand toiagul arhipăstoresc, ratificând astfel procedura alegerii.