Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Epidemiile „tăcute” de acum un veac

Epidemiile „tăcute” de acum un veac

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 06 Mai, 2020

De trei luni, de când omenirea trece prin pandemia de COVID-19, în spațiul public au apărut, inevitabil, și comparațiile cu alte episoade epidemiologice extinse din istorie. Cel mai des întâlnită trimitere se face la cel de gripă, din anii 1918-1920, care s-a soldat cu milioane de vieți secerate. A fost doar una dintre bolile care aveau să facă ravagii în prima jumătate a veacului trecut, perioadă marcată și de alte epidemii de proporții. De pildă, cea de tifos exantematic din Primul Război Mondial a generat, de asemenea, multă suferință și multe vieți pierdute.

Istoria omenirii are numeroase „răni” provocate de boli devastatoare, în fața cărora, de multe ori, singura armă a fost sistemul imunitar individual. „Pesta, variola, lepra, sifilisul, holera și perpetua amenințare determinată de gripă sunt printre cele mai cunoscute boli care au condus la înjumătățirea unor populații şi chiar la dispariția unor civilizații. Alături de acestea, «micile epidemii» au marcat momente importante ale existenței umane, iar multe dintre ele au fost recent uitate sau încă mai persistă în zone limitate ale globului, cum ar fi: tifosul exantematic, febra galbenă, malaria, febra tifoidă”, explică prof. univ. dr. Doina Azoicăi, președintele Societății Române de Epidemiologie, coordonatorul disciplinei de Epidemiologie la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.

Epidemiologia, ca știință care investighează cauzele și apariția bolilor infecțioase, dar și distribuția acestora pe zone geografice, reține, în ultima sută de ani, numeroase situații critice. Maladiile, indiferent de locul apariției sau de natura lor, au lovit mereu, ba chiar cu o anumită ciclicitate, afectând țări și populații în același ritm violent, indiferent de nivelul de bunăstare sau de calitatea sistemului medical. De altfel, vigilența sistemelor sanitare și răspunsul prompt s-au dovedit, de cele mai multe ori, insuficiente în lupta cu agenți infecțioși noi, imprevizibili prin comportamentul lor asupra marilor mase. 

Contagiunea puternică și consecințele devastatoare asupra categoriilor vulnerabile ale virusului SARS-CoV-2 reprezintă un exemplu elocvent din acest punct de vedere. „Pandemiile moderne nu se diferențiază cu nimic faţă de cele ale istoriei îndepărtate a omenirii, deoarece numărul mare de îmbolnăviri, suferința și moartea sunt caracteristicile lor esențiale. Infecția HIV și boala SIDA reprezintă o dovadă că patologia infecțioasă nu poate fi ignorată, indiferent de gradul de civilizație și de nivelul cunoașterii științifice. Mai recent, amenințările determinate de Ebola, Zika și bolile provocate de noile coronavirusuri (SARS, MERS, SARS-CoV-2) reprezintă o temă de reflecție pentru ceea ce credem că reprezentăm noi, ca oameni, în fața imprevizibilului generat de evoluția fenomenelor biologice, într-o continuă schimbare, ca rezultat al luptei pentru supraviețuire”, subliniază prof. univ. dr. Doina Azoicăi.

Gripa din 1918

Pe mai toate canalele publice, indiferent dacă vorbim de media tradițională sau online, au apărut analize comparative între situația pandemică pe care o traversăm și cea generată în 1918 de gripă. Până la un punct, comparația poate fi întemeiată: în ambele cazuri, contagiunea (transmiterea infecției de la un individ la altul) este ridicată; în ambele cazuri, în formele grave de boală, se ajunge la o afectare majoră a plămânilor; în ambele cazuri nu a existat o formă de terapie sau de prevenire a bolii prin vaccinare. Însă contextele istorice în care cele două forme de boală au apărut au fost total diferite. În 1918, Europa devenise un continent sleit de puteri, după efortul unui război dus pe fronturi grele aproape patru ani. Costurile luptelor afectaseră întreaga lume. Lipsuri erau multe, de la alimente până la igienă, transport și medicație. Estimările vorbesc de până la 100 de milioane de morți ca urmare a îmbolnăvirilor de gripă, mai multe victime decât cele provocate de confruntările armate în Primul Război Mondial. 

Datele acestea sunt aproximative, iar statistici pentru curba epidemiologică din regiunile românești de atunci nu se cunosc. „La început de secol, sistemul medical românesc era destul de precar. Nu existau recensăminte medicale sau fișe de evidență a bolnavilor; exista un dispensar la cinci-șase sate, deci la circa 5.000 de locuitori, iar în acele dispensare se găseau doar două lucruri cu care se tratau toate bolile: alcoolul și chinina. Așadar, e foarte greu de refăcut, din punct de vedere istoric, ce s-a întâmplat atunci în regiunile românești”, apreciază conf. univ. dr. Ionuț Nistor, de la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Ce caracteristici a avut, totuși, pandemia de gripă din 1918, din punct de vedere clinic și epidemiologic? Prof. univ. dr. Doina Azoicăi explică: „Gripa «spaniolă» (impropriu numită așa, pentru că presa spaniolă a fost singura care a oferit informații necenzurate despre boală, n.r.) a fost considerată cea mai virulentă formă a acestei boli, afectând grav populația globului la sfârșitul Primului Război Mondial, prin înregistrarea unui număr impresionant de morți, între 50 și 100 de milioane, în numai 18 luni de evoluție. Pandemia a debutat în lagărele de pe coasta europeană a Atlanticului, unde soldații americani, englezi și din coloniile britanice s-au regrupat pentru a se repatria. Prin condițiile de aglomerare, igiena precară și deprecierea imunității generate de foame și lipsuri, boala s-a extins foarte rapid. Aparent fără o legătură cu China, locul din care au apărut tulpinile pandemice de virus gripal, virusul A(H1N1), cel care a provocat gripa din 1918, a avut originea tot în zona Asiei, fapt confirmat de studiile de arheologie medicală efectuate recent. Gravitatea acestei forme de gripă a fost certificată de o rată de atac de 40%, fără precedent și deosebit de crescută, cu o mortalitate de 20%. Gripa din 1918 a afectat toate grupele de vârstă, chiar dacă inițial mai vulnerabili au fost tinerii adulți, și s-a manifestat clinic mai ales prin forme severe de pneumonie hemoragică”. 

Tifosul exantematic 

Începutul de secol 20 a fost marcat în spațiul românesc și de un alt important episod epidemiologic. S-a întâmplat tot în vreme de război și a afectat masiv atât populația civilă, cât și soldații masați pe front. Este vorba despre epidemia de tifos exantematic din Marele Război. Cauzat de igiena precară și favorizat, în transmitere, de supraaglomerare, de locuitul în spații mici și improprii, în condiții grele, de război, tifosul exantematic a făcut prăpăd în Iașii anilor 1916-1917, devenit, atunci, capitală de război și loc de refugiu pentru populația venită din sudul țării. Medicul Mihai Ștefănescu-Galați, profesor de urologie la Facultatea de Medicină de la Iași, coordonator de unități sanitare pe front, a descris, în volumul său de memorii „Amintiri din Marele Război”, în tușe puternice, „tabloul îngrozitor al convoaielor de morți și muribunzi pe străzile Iașului, îngrozitoarea îngrămădire de nenorociți care nu mai aveau locuri prin spitale și stăteau lungiți pe sub paturi și pe coridoare, murdăria fără seamăn pe care o întrețineau prin spitale numărul de bolnavi peste capacitatea sălilor și pentru a căror îngrijire era absolut lipsă de personal sanitar”.

În zonele de mobilizare a soldaților pentru instrucție, situația a fost și mai gravă. Ofițerul Marcel Fontaine, membru al Misiunii Militare Franceze, trimis pe linia frontului românesc într-un sat din județul Vaslui, el însuși victimă a tifosului exantematic, nota în volumul său „Jurnal de război. Misiune în România, Noiembrie 1916 - Aprilie 1918”: „Bolnavii nu au nici măcar paturi. Sunt culcați pe jos, pe pământ bătătorit (...). Cum nu se dispunea de mai multe medicamente pentru mine decât pentru ceilalți, tratamentul principal consta, când febra se ridica prea mult, să fiu înfășurat în cearșafuri reci ca gheața, probabil muiate în prealabil în zăpadă, singurul produs farmaceutic care exista din belșug”.

Din punct de vedere epidemiologic, tifosul din Primul Război Mondial a avut un efect de răspândire în lanț. În sate, de măsuri de igienă, de izolare a bolnavilor și de tratament nici nu putea fi vorba. Iar principalul vector de transmitere a bolii au fost păduchii. „În Primul Război Mondial, armatele și populația din Peninsula Balcanică au avut pierderi considerabile în urma răspândirii bolii. Datele de atunci arată că în Moldova, în perioada 1917-1918, peste 300 de medici, reprezentând 41% din corpul medical de atunci, au pierit în «linia întâi» a acelor evenimente epidemiologice dramatice. Deoarece a fost demonstrat, încă din 1909, de către microbiologul francez Charles Nicolle, că păduchele este principalul vector, în măsurile antiepidemice extinse s-a urmărit, în principal, eliminarea parazitului”, explică prof. univ. dr. Doina Azoicăi.

Citeşte mai multe despre:   epidemie