Episcopul Melchisedec Ştefănescu: „Îngrijiți să fie pace și ordine în toate!”

Sunt peste două veacuri (201 ani) de la nașterea ctitorului Episcopiei Dunării de Jos, ierarhul Melchisedec Ștefănescu (1823-1892), care a slujit la Galați între anii 1865 și 1879, mergând apoi în locurile natale, la Episcopia Romanului, până în 16 mai 1892, când este chemat la Domnul. Contemporan cu Mi­tro­­politul Andrei Șaguna (1808-1873) - de ceva timp sfânt în calendarul nostru ortodox -, a rămas în amintirea urmașilor ca un neobosit ierarh, academician, istoric, patriot, mare cărturar, iscusit pedagog și ocrotitor al orfanilor.

Este cel care, în a doua parte a veacului al 19-lea, a ridicat Eparhia Dunării de Jos din cenușa fostei Mitropolii a Proilaviei, fiind, prin lucrarea sa, alături de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și de unioniști.

S-a născut în satul Gârcina, ju­dețul Neamț, la 15 februarie 1823, în familia lui Petru și Anastasia Ștefănescu, cu numele de Mihail. Ambii părinți aveau rădăcini în familiile unor preoți de sat: mama era fiica preotului Ion Focșa din Ne­grești, iar tatăl și bunicul patern, slujitori ai Sfântului Altar la Gârcina. Personalitatea marcantă a acestui ierarh şi-a pus amprenta asupra oamenilor cu care a lucrat, asupra locurilor şi a timpului. Faptele sale măreţe au învins uitarea şi indiferenţa urmaşilor și din roadele lor ne bucurăm și astăzi.

Episcopul Melchisedec Ştefănescu s-a numărat printre bravii bărbaţi ai Bisericii noastre Ortodoxe care au influenţat Unirea de la 24 ianuarie 1859. A ajuns reprezentant al clerului în Divanul ad-hoc al Ţării (1856) și a fost „piatră de temelie” a unirii românilor de același neam, limbă și credință, ne relatează preotul Niculae M. Popescu, în periodicul Biserica Ortodoxă Română, 1942.

Ajuns la Galați după Războiul de Independență, în 1878, prin mutarea Eparhiei Dunării de Jos de la Ismail - înființată prin Decretul nr. 1.617 din 17 noiembrie 1864, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, vlădica Melchisedec Ștefănescu a avut bucuria de a-i aduna și sfătui pe unioniști în Biserica „Vovidenia” din Galați. Strălucitul teolog și ierarh a fost mâna dreaptă a domnului Alexandru Ioan Cuza, fost pârcălab de Galaţi, a cărui familie locuia în oraşul de la Dunăre și de la care avem astăzi Casa-Muzeu „Cuza”. Ierarhul a stat la sfat cu Mihail Kogălniceanu, Costache Negri şi alții și a sprijinit reformele înnoitoare din timpul său.

Prin Episcopul Melchisedec, „Unirea în cuget şi-n simţiri” a românilor din Moldova şi Muntenia a avut drept model comuniunea Preasfintei Treimi, model propus oamenilor de stat, potrivit textului evanghelic de la Ioan (17, 21): „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Acesta a fost modelul de unire a românilor din Moldova şi Ţara Românească, propus de vlădica Melchisedec.

Contemporanii și urmașii l-au văzut drept „cel mai înflăcărat apărător al Bisericei Neamului și cel mai aprig apărător al naționalismului”. El considera că unirea provinciilor istorice ar asigura alungarea vrajbei dintre frați, întărirea neamului și a Ortodoxiei românești, supusă la acea vreme prozelitismului „papistașilor” și abuzurilor monahilor greci, care aveau pe mână averile Bisericii Ortodoxe Române.

Din această perspectivă, Melchisedec - bunul patriot - a ajutat „fără știrea Chiriarhului”, spun cronicile, la întocmirea Legii secularizării averilor bisericești din 11 decembrie 1863. Dorința fierbinte a ilustrului ierarh era aceea de a înlătura definitiv închinarea totală a averilor bisericești față de greci, înlăturarea ingerințelor străine în treburile Bisericii-mamă a românilor, dar și în cele ale țării.

Unul dintre biografii săi ne relatează o întâmplare inedită de pe vremea când Episcopul Melchisedec era în comisia pentru secularizarea averilor mănăstirești. În acel context se povestește că la o mănăstire din spațiul românesc, „egumenul grec nu a vrut să dea cheile sertarelor cu acte de moșii și inventarierea de avere, ci le-a aruncat la icoana Maicii Domnului, zicând: «Nu cereți nimic de la mine, averea este a Maicii Domnului; vorbiți cu Dânsa!» Iar Melchisedec face metanie la icoana Maicii Domnului și - după ce o privește lung, în tăcere - se întoarce către egumen și-i răspunde: «Am grăit cu Maica Domnului și iată ce mi-a spus: Ați mâncat destul voi, grecilor, până acum! De aici înainte, să mănânce și fiii acestei țări». Și întinzând mâna (Melchisedec, n.r.) a luat cheile și deschizând sertarele a început inventarierea. Rău i-a părut lui numai de aceea că Guvernul român nu s-a ținut de cuvântul dat la început, ca să întocmească din averea mănăstirilor un fond pentru ajutorarea săracilor”, notează preotul Niculae M. Popescu.

Ca ierarh, Episcopul Melchisedec Ștefănescu a participat la nenumărate misiuni diplomatice şi politice în Rusia, Germania, Bulgaria, oriunde Biserica-mamă îl trimitea. În vremea Războiului de Independenţă a animat speranţa și nădejdea răniţilor, a creştinilor, trimiţând ajutoare pentru sprijinirea armatei.

Înzestrat cu o aleasă cultură istorică și teologică, este cel care devine convingător, într-o conjunctură nefavorabilă relațiilor dintre scaunele mitropolitane ale Țărilor Române și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, pe când Sfântul și Marele Mir se făcea la Constantinopol, fără ca sinodalii noștri din Biserica Ortodoxă Română să fie înştiinţaţi.

Un alt biograf îl descrie ca pe un samarinean milostiv. „Era la culme de darnic. Toți studenții lipsiți, nevoiași și orfani își găseau în el sprijinul și adăpostul lor. Avea un caracter nobil, o vorbă măsurată, plină de dulceață, o elocvență convingătoare, așa că îi captiva pe elevi, cari din respectul și dragostea ce-i purtau și cei mediocri să corectau. Puține persoane îl vor putea ajunge în hărnicie, în pietate, în muncă națională, în devotațiune pentru Biserica Ortodoxă Română”, relata Constantin Erbiceanu la înmormântarea sa.

„Către frații și amicii mei cei iubiți”

Dincolo de toate realizările, de toate virtuțile și foloasele aduse Bisericii Ortodoxe Române și țării, covârși­toare rămân iubirea și grija vlădicăi pentru copiii și școlarii nevoiași. „Închipuiți-vi-l șezând pe scaun și împărțind școlarilor - cu zâmbet părintesc - haine, cărți și poame, când era vremea lor, ori portocale când se mântuiau merele și perele păstrate. Și să nu uităm că el a cerut să doarmă somnul de veci în grădina școalei de copii mici (din Roman), ridicată de el de dragul lor”, relatează altul dintre biografii lui.

Înainte de a pleca la ceruri, în testamentul său a precizat executorilor testamentari să înființeze un „institut de copii” care să-și asigure veniturile „parte din fondul meu, parte din taxele părinților bogați. Cei săraci vor fi primiți gratis”. Fapt îndeplinit, în ultimii ani, atât la Roman, cât și la Galați.

Episcopul Melchisedec a slujit cu timp şi fără timp, la Dunărea de Jos, până în 1879, când urcă în scaunul de la Roman, mai aproape de locurile natale. A trecut la Domnul în 16 mai 1892, odihnind în curtea Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Avea convingerea că prin învăță­tura de carte preoții trebuie să se lumineze ei mai întâi, pentru ca apoi să fie în măsură să-și ridice neamul în lumina și în frumusețea Sfintei Scripturi. Mare iubitor de carte, a donat biblioteca personală Academiei Române, fiind fondator al înal­tului for. „Am dorit în viața mea dezvoltarea spre bine a instituțiilor religioase din România, ce ni le-a trimis pietatea și râvna strămoșilor noștri, pentru cultura intelectuală și morală a poporului român. Mi-a fost prețios progresul și ridicarea națiunei din decăderea ei seculară. Am iubit știința și pe oamenii devotați, și am urât ignoranța și pe apărătorii ei. Am crezut că numai știința unită cu sentimentul adevărat religios vor ridica clerul și Biserica noastră la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei. Am crezut că fără cultură clerul va continua a rămânea amorțit și stăpânit de prejudițiile vulgare; de viții și spre batjocura despotismului unor ambi­țioși, vani și speculatori de cele sfinte; iar Biserica o instituție moartă, destinată numai a acompania pe morți la mormânt”, reținem din testamentul ctitorului Eparhiei Dunării de Jos, scris la 4 octombrie 1889.

Aflat adeseori cu multe treburi la Sfântul Sinod, în Capitală, era chiar și membru de drept în Senatul României, trimitea adeseori depeșe către Vasile Mandinescu, persoana de încredere, care răspundea de Cancelaria Episcopală. Una dintre scrisori ne dezvăluie un ierarh drept și deloc pus pe căpătuială. Intrăm puțin în spiritul vremii de ieri, dar parcă și de astăzi, printr-o depeșă pe care o trimitea secretarului său în 9 februarie 1867: „Am primit depeșele, cele două ce mi-ați trimis și epistolele din urmă. Domnilor celor cu mijlociri de funcții și de restituiri în posturi, spuneți-le să nu se mai ostenească a-mi scrie că nu pot face nimic, nici mă amestec. Au trecut timpurile catârilor. Miniștrii se silesc și ei după putință să se țină în legalitate și în formele adoptate... Îngrijiți să fie pace și ordine în toate. Corpurile legiuitoare s-au amânat până la 15 martie. Să ne vedem sănătoși! Ep. Melchisedec”

Frapează simplitatea și franch­e­țea înaltului teolog, invers propor­țio­nal cu bogata sa cultură, pentru care a fost numit „podoabă a Bisericii”. Astăzi, Centrul eparhial al Dunării de Jos, cu sediul la Galați, ființează încă de pe vremea vlădicii Melchisedec. Aici, o sală de conferin­țe îi poartă numele. De asemenea, fosta stradă Vultur, pe unde cu siguranţă şi-a purtat paşii, se nu­mește, de mai mulți ani, „Episcop Melchisedec Ștefănescu”. Duhul său răzbate peste valurile vremii și peste timp prin urmașii urmașilor săi care s-au îngrijit și se îngrijesc „să fie pace și ordine în toate”.