„Eroi au fost, eroi sunt încă, şi-or fi în neamul românesc”

Ziua Eroilor este o sărbătoare națională a poporului român, marcată în memoria celor căzuți de-a lungul veacurilor pe câmpurile de luptă pentru credință, libertate, dreptate și pentru apărarea țării și întregirea neamului. Este celebrată de marea sărbătoare creștină care marchează Înălțarea la cer a Domnului Iisus Hristos, dată decretată drept sărbătoare națională a poporului român, la 40 de zile după Înviere, respectiv în 29 Florar anul acesta.

În semn de recunoștință pentru sacrificiul suprem al ostașilor căzuți la datorie în timpul Primului Război Mondial, Tratatul de la Versailles, semnat de fostele țări beligerante în 1919, prevedea, printre altele, obligativitatea întreținerii mormintelor ostașilor îngropați pe teritoriile statelor respective, precum și a operelor comemorative de război dedicate acestora.

În România, care a pierdut în prima mare conflagrație a secolului XX aproape un milion de militari și civili, prevederile Tratatului de la Versailles s-au concretizat prin Decretul-lege nr. 1693 din 4 mai 1920, care a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită cu prilejul Înălțării Domnului Iisus Hristos, dată decretată sărbătoare națională a poporului român. Țara noastră a devenit, astfel, primul stat care i-a asimilat pe eroii etniilor celor naționali.

Sfâșiată de marile puteri, îndurerată de tragediile războiului care nu mai conteneau pentru România din 22 iunie 1941, țara se pregătea ca și în 25 mai 1944, de Ziua Eroilor, să-și cinstească fiii căzuți pe câmpul de bătălie pentru libertatea și demnitatea națională.

Gen. Radu Makarovitsch, directorul general al Societății „Așezământul Național Regina Maria pentru Cultul Eroilor” - aflată sub ordinele directe ale MApN și funcționând după Legea nr. 2.533 din 1 august 1940, continuând tradițiile și atribuțiile Societății „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, înființată în 1919 - adresa ministrului de război, la 5 mai 1944, un raport în care arăta că în acel an Ziua Eroilor era la 25 mai. În aceste împrejurări, sărbătorirea nu putea avea loc după normele stabilite și aplicate în anii anteriori. Se sugera ca „anul acesta să nu provoace aglomerări și afluențe pe străzi”, dar ceremoniile să cuprindă și „pomenirea” odată cu a ostașilor căzuți și a „cetățenilor victime ale atacurilor aeriene”.

Proiectul de program comemorativ se încheia cu o rugăminte: „Atât ziarele, cât și Societatea de Radiodifuziune urmează ca respectiv să publice articole ocazionale și să difuzeze un program în legătură cu această sărbătoare”.

Răspunsul șefului oștirii și al statului, mareșalul Ion Antonescu, este edificator și ferm, Ziua Eroilor trebuie sărbătorită fără fast, însă solemn, pe toată suprafața țării, cu participarea tuturor autorităților în locurile unde sunt dispuse: „Participă de la ministru până la micul funcționar. Eu voi participa la București, ora 8 dimineața, la cimitirul Ghencea”.

Că ordinul s-a executat întocmai o dovedesc consemnările vremii, care acordă spații largi prezenței mareșalului Antonescu, a preșe­din­telui Consiliului de Miniștri, a generalilor și demnitarilor de stat, a misiunii militare germane, a atașaților militari japonez și italian la cimitirul militar Ghencea, apoi a mareșalului Antonescu la cimitirul Bălăneanu, precum și a altor personalități la sărbătorirea Zilei Eroilor pe întreg teritoriul românesc.

O consemnare care trebuie reținută în mod expres este cea din 26 mai 1944, adresată de Societatea „Sacră” de înmormântare și binefacere a evreilor din București către Societatea Cultul Eroilor și care menționa că de Ziua Eroilor societatea „a organizat la cimitirul Filantropia un serviciu divin pentru pomenirea eroilor care s-au jertfit pentru patrie”.

Este demn de reținut că solemnitatea „s-a desfășurat în fața reprezentanților Centralei Evreilor din România, a societății «Sacre» a comunităților și a tuturor societăților și insti­tuțiilor organizate, iar după terminarea slujbei religioase, întreaga asistență, împreună cu clerul, a făcut o procesiune unde odihnesc eroii neamului. În aceeași zi și la aceeași oră s-au oficiat slujbe religioase la toate templele și casele de rugăciuni”. Documentul este semnat de președintele societății, Fred Michelsohn, și secretarul acesteia, Simon Rivenzon.

Când Holocaustul era la ordinea zilei, când furnalele morții topeau evreimea europeană, cei din România își elogiau eroii căzuți pentru patrie după același ceremonial și la aceeași oră cu toți eroii neamului românesc. Mărturiile sunt grăitoare, inatacabile, ele nu pot fi ajustate politic sau după vremuri, ele sunt adevăruri istorice.

Citatele sunt extrase din documentele oficiale cuprinse în Arhiva „Cultul Eroilor”, aflată în patrimoniul Muzeului Militar Național „Ferdinand I”.

În anul 1948, având în vedere noua conjunctură politică, prin Decretul nr. 71/1948, Ziua Eroilor a fost stabilită în data de 9 mai, abrogându-se astfel prevederile anterioare. Ulterior, prin Decretul nr. 117/1975 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război, s-a menținut prevederea potrivit căreia Ziua Eroilor era celebrată la 9 mai, cu prilejul Zilei Independenței de Stat a României și a Victoriei asupra Fascismului.

După 1990, ca urmare a demersurilor Ministerului Apărării Naţionale, Ziua Eroilor nu s-a mai sărbătorit în data de 9 mai, ci de Înălțarea Domnului.

Prin Legea nr. 48/1995 se proclamă Ziua Eroilor sărbătoare naţională a poporului român, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării Domnului Iisus Hristos.

Legea 379 din 2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război a instituit prin art. 39: „Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, sărbătoarea Înălțării Domnului Iisus Hristos, potrivit tradiției românești”.

În această zi, potrivit legii, „Ministerul Apărării Naționale, prin unitățile, instituțiile de învățământ, cercurile și bibliotecile militare, va organiza simpozioane, întâlniri cu istorici și veterani de război, comemorări la cimitire, mausolee și monumente comemorative de război, expoziții de carte”. Ministerul Educației desfășoară în instituțiile de învățământ programe dedicate acestei zile, precum „întâlniri cu veteranii de război, spectacole omagiale”, iar autoritățile administrației publice locale „vor organiza expoziții și programe speciale”.

Biserica noastră Ortodoxă strămoșească se roagă la fiecare Sfântă Liturghie pentru toți ostașii și luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și închisori pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea poporului român. Pomenirea eroilor la sfintele slujbe ale Bisericii este expresia cea mai profundă a cultivării legăturii de iubire fraternă față de aceștia, semnul recunoașterii demnității lor și al respectului pentru ei.

Pomenirea din neam în neam a celor care s-au jertfit pentru apărarea poporului și a patriei este o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte și mărturisește că iubirea este mai mare decât moartea.

Apartenența la un neam cu istorie atât de bogată ca a noastră aduce cu sine numeroase obligații, printre care cea mai importantă este, de departe, cultivarea și păstrarea vie, intactă a memoriilor și tradițiilor românești.

„Eroi au fost, eroi sunt încă,/ Și-or fi în nea­mul românesc” răsună vorba unui cântec din ce în ce mai puțin pus în fața conștiinței tinerilor. El însă tună în inima și în mintea tuturor celor care, în fața jertfei, se opresc și se cutremură, chiar dacă din ce în ce mai rar. Eroii au fost mereu în istoria neamului românesc, căci nu cred să mai fie pe fața pământului un popor a cărui istorie să se asemene cu cea a noastră: trecutul neamului românesc este o îngemănare de lacrimi și durere, de glas de rugăciune și fum de tămâie spre pomenire, de nădejde și așteptare.

Oricât am căuta să înțelegem noi, cei de astăzi, care ne bucurăm de libertate, nu vom putea, căci eroii care au fost sunt pilde ale viețuirii și dăinuirii, iar eroii care sunt, sunt tăcuți, smeriți, dar se fac pietre de temelie pentru viitor.

Pentru cine mai sunt importanți eroii?

Dacă după o vreme mulți și-au plecat frunțile, făcându-se țărână din țărâna strămoșilor lor, nicicând n-au fost uitați. La Mărăști, Mărășești, Oituz, în Munții Tatra au fost din cei care ne-au arătat că urmașii nu sunt mai prejos de înaintași. De multe ori însă se ridică voci care exprimă o grea și inexplicabilă întrebare: pentru cine mai sunt importanți eroii? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru fiecare dintre noi, căci ei sunt cei care au pierit pentru ca noi să trăim sub tricolor, ei sunt cei care au tăcut pentru ca noi să putem vorbi românește, ei sunt cei care au intrat în istorie pentru ca noi să avem istorie.

Marele ziarist Constantin Bacalbașa scria într-un articol din 1927 intitulat „Înălțimea sufletească a morților eroici”: „În vremea marelui război, neamul românesc s-a înălțat din jertfa sutelor de mii de vieți. În fața celor mai spăimântătoare unelte omorâtoare, soldații României au mers cu piepturile descoperite; dacă n-aveau căști de oțel sau pavăze care să-i acopere, în schimb aveau armătura dinăuntru, oțelul sufletesc care i-a dus la glorie prin moarte. (...) De aceea avem «ZIUA EROILOR». Aceasta va trebui să fie marea noastră sărbătoare națională. Aceasta va trebui să fie și să rămână ZIUA SFÂNTĂ, răsplata meritată pentru cei care au căzut, îndemnul înălțător pentru cei care au rămas. Eroii au căzut pentru patrie, aceștia sunt stăpânii sufletelor noastre, în fața mormintelor glorioase viața se vede mică în fața morții”.

Uniformele, adică Armata Țării, au apărat țara și acestea au avut credința dăinuirii ei fără sfârșit, cei căzuți pe câmpurile de onoare au sfințit-o și noi, urmașii, avem datoria de a-i cinsti pe acești sfinți, deoarece „patria devine eternă prin cultul eroilor”, așa cum spunea marele nostru istoric Nicolae Iorga.

Regina Maria, care prin activitatea febrilă din vara fierbinte a anului 1917 din Moldova și-a binemeritat numele de „mamă a răni­ților”, ne atenționa să „nu vărsăm lacrimi pe mormintele eroilor, ci mai curând slăviți-i în cântece așa ca faima numelui lor să rămână prin legenda veacurilor”.

Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române ne atenționa că „eroii nu sunt doar cei care și-au pierdut viața în luptă, ci și cei care au supraviețuit după ce au riscat totul pentru PATRIE”.

Dacă la reînființarea Asociației Naționale a Veteranilor de Război aveam în evidență 900.000 de veterani de război ai celor două războaie mondiale, astăzi mai supraviețuiesc în jur de 500 de veterani de război. Firesc, timpul, tarele războiului și bolile ce i-au lovit i-au topit ca ceara lumânărilor aprinse la pomenirea camarazilor.

Onorul și respectul clamat cu tărie la începutul anilor 90 s-au estompat, și ca în versurile col. (rtr.) Gheorghe Lăcătușu: „Se sting veteranii, lăsați în uitare,/ Încet, în tăcere și-n lacrimi, se sting,/ Și nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu-l doare/ Că mor veteranii. Nici ei nu mai plâng!”

În anul 2016, cu numărul 215, a fost elaborată „Legea ceremonialelor oficiale”, care în capitolul III, art. 16 (4) stipulează că alte entități - ca veteranii de război - „pot depune coroane după încheierea ceremoniei oficiale”. Toate protestele noastre adresate Preșe­din­ției, Senatului și Guvernului României încă de la promulgarea legii au rămas fără ecou. Și astăzi, Legea nr. 215 din 11 noiembrie 2016 este de neatins și în vigoare, la ceremoniile comemorative unde suntem îngăduiți, ni se precizează că se vor desfășura în con­dițiile legii.

Veteranii de război care vor să pună la căpătâiul camarazilor care s-au înrolat în oastea cerului o floare a recunoștinței, la o ceremonie comemorativă oficială, trebuie să aștepte înțelegerea, bunăvoința sau tăcerea organizatorilor. Păcat! Mare păcat. Timpul își cerne nisipul clepsidrei și ei nu mai sunt siguri că între onoare și respectul teoretic clamat și cotidianul faptic este realitate.

Gl. bg. (r.) Ion Dănilă este președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război (ANVR)