Gheorghe Crutzescu: „Mergeți și vă opriți un sfert de ceas în fața bisericii lui Ioanichie Stavropolitul”

Citiți și: Mănăstirea Stavropoleos, 300 de ani de la finalizarea construcţiei arhimandritului Ioanichie Stratonikea

În primele decenii ale secolului al XX-lea, Biserica Stavropoleos a intrat într-un necesar program de restaurare și consolidare, iar acest fapt s-a dovedit a fi fost crucial pentru permanența acesteia peste veacuri.  Frumu­sețea acestui monument istoric reușește adeseori să trezească nostalgiile unei lumi pierdute, a unui veac de aur, iar în documentarea noastră am găsit astfel de consemnări ale unor pagini în care Biserica Stavropoleos este descrisă în această ipostază, iar în alte însemnări sunt prezentate legende legate de aceasta și la care ne vom referi în continuare.

Un astfel de exemplu ne este oferit de către unul dintre poeții cei mai importanți ai secolului al XX-lea, dar și al literaturii române în general, și anume Tudor Arghezi. În tinerețe, așa cum se cunoaște din biografia acestuia, gazetarul necruțător, poetul sensibil a îmbrățișat pentru o scurtă vreme haina monahală în cadrul mănăstirii de la Cernica, renunțând însă, mai apoi, la această cale. Îl găsim în ipostaza de monah pe la 1900, iar cu această ocazie a fost pentru o  perioadă și diacon la Stavropoleos. Peste ani, îl găsim pe revoltatul și renegatul poet evocând cu nostalgie frumusețea splendidă a acestei biserici: „O libelulă adormită pe un muşuroi de pămînt, pe care au făurit-o mîinile unor meşteri «din stihia soarelui şi a lunei»; dar, chiar pentru cel mai grăbit şi prozaic om de pe stradă, care trece de zece ori prin fața ei, biserica Stavropoleos este - tot de atîtea ori - o clipă de emoţie şi uimire”.

Într-o  recenzie a lucrării „Icoane de lemn” a lui Arghezi, Izabela Sadoveanu se oprește și scrie în „Adevărul literar și artistic” din 5 ianuarie 1930 despre Biserica Stavropoleos, așa cum o vede și o descrie Arghezi în proza sa: „Cine a găsit, până la Arghezi, imaginile și limbagiul care, cu toate calitățile materiei prime din care se înfăptuește statuariul și pictura, să redea insezisabilul poeziei trecutului, spiritualul veșnic din lăcașurile vechi și sfinte, atmosfera în care e clipa să se armonizeze acest suflu al trecutului cu tonul cultului exterior, ca în bucata Stavropoleos, cu care începe volumul?... Clopotul a plâns toată seara deasupra împrejurimilor, în etajele cărora Băncile, marchitanii, funcționarii, poeții, pălărierii și gravorii își fac socoteli și scripte, frământați de alta ceva decât apelul deșteptat, ca dupä veacuri de odihnă în pulbere și dărâmătură. Alegoriile închipuite în bijuteria acestui chivot minuscul aşezat în asfalt şi acoperit de o pojghie brună, ca de sticlă, par zugrăvite într-o grotă de chihlimbar. Strănile pierzându-şi încheieturile şi topindu-şi-le în vreme, par lucrate în cocă de ceară, amestecată cu gălbenuşuri de smirnă şi tămâie”. Ce viziune minunatä! Și nici o vorbă de prisos, nici chiar în enumerarea vecinilor micului chivot. Ei sunt acei ce trebuiau să fie, în realitatea noastră urbană cu rămășițe din Orient și pretențiuni de Occident, în această realitate socială moale și inconsistentă, care nu are curajul nici să rupă cu trecutul și cu orientul, nici să respingä occidentul”. 

În deceniile de după Marele Război, interesul publicului pentru istoria Bisericii Stavropoleos este tot mai mare, iar publicațiile interbelice nu ezită pe de o parte să critice lipsa de implicare a autorităților și lipsa banilor pentru finalizarea restaurării, iar pe de altă parte, să sublinieze frumusețea și importanța acesteia pentru cultura și spiritualitatea română. Nu lipsesc nici legendele Stavropoleosului, care sunt relatate în publicațiile cu iz aristocratic și monden ale epocii. Ceea ce conta în această ecuație, era că într-un mod elegant ziarele timpului își educau publicul să prețuiască istoria și elementele de identitate culturală și spirituală ale trecutului, așa cum era Biserica Stavropoleos.

Un astfel de exemplu îl constituie  revista „Ilustrațiunea Română” din 24 aprilie 1935, unde se publica un amplu reportaj despre o legendă din veacurile trecute legată de această biserică, iar în context se arăta că Biserica Stavropoleos reprezenta „unul dintre cele mai prețioase juvaeruri artistice ale Capitalei”, care  era vizitată de mulți străini veniți în țară și care știau să aprecieze valoarea culturală a bisericii. În ceea ce privește legenda istorisită de reporterul „Ilustrațiunii Române”, acesta făcea o incursiune la începutul veacului al XIX-lea, când Stavropoleosul avea aproape de stradă o clopotniță cu patru clopote. Între timp clopotnița fusese dărâmată, iar despre soarta clopotelor nu se mai știa nimic, rămăsese doar o legendă. Reporterul scria că un clopot era mai nou, iar celelalte trei, de mici dimensiuni, dar cu sunet de argint, fuseseră dăruite de boierul Stavrache Cloceanu, în anul 1812, când Basarabia trecuse în robia rusească.

„O reuşită rară”

Se spune că monahul Ioanichie, ctitorul Stavropoleosului, ar fi lăsat „cu limbă de moarte” nepoților săi ca să se îngrijească de biserică și „să-i facă o clopotniță cu clopote multe și frumoase”. Ioanichie a trecut la cele veșnice la  1762, iar în deceniile care au urmat, moștenitorii săi nu au îndeplinit dorința.  Unul dintre acești urmași, boierul Cloceanu și-a petrecut tinerețea astfel, „s-a pus pe  trai bun cu banii moșteniți”. Curând fiica sa cea mare avea să moară în chip tragic, iar boierul și-a adus aminte de dorința înaintașului și a comandat trei clopote de aramă, iar când acestea au fost turnate, lacrimile sale s-ar fi scurs peste metalul încins. După ce clopotele au fost instalate, se spunea că „sunetul era curat ca lacrima Cloceanului”, iar acestea trezeau durerea pe care nefericitul tată o simțise la pierderea fiicei sale. „Legenda aceasta romantică, scrie la finalul reportajului său autorul, am auzit-o într-o seară din postul Sf. Paști, când vegheam alături de economul Ilarion al mănăstirei Neamț...”

Încheiem aici documentarea noastră despre Biserica Stavropoleos, documentare prilejuită de împlinirea a trei veacuri de la ridicarea acestui neprețuit monument istoric al Bucureștiului, lăsându-l pe Gheorghe Crutzescu, autor aproape uitat astăzi, dar un scriitor memorabil al Bu­cureștiului de odinioară, pe care îl evocă în lucrarea „Podul Mogoșoaei - Povestea unei străzi”, să adreseze prezentului îndemnul său de a merge, privi și reflecta la Biserica Stavropoleos: „Pitită, ca la adăpostul zidurilor înalte a caselor ce o umbresc, e ca o bijuterie în teaca ei. Şi îi mulţumeşti, în gând, grecului Ioanichie care a făcut-o atât de frumoasă... Şi, cât de grăbit vei fi trecând pe lângă dânsa, gingăşia ei te ţine, fără să vrei, în loc. Stavropoleos e o reuşită rară, chiar în arta brâncovenească, atât de bogată în reuşite. Aş sfătui însă pe cei ce vor, într-adevăr, s-o «vază», să citească mai întâi studiul definitiv publicat de domnul Nedioglu în «Buletinul Monumentelor Istorice» sau articolul domnului prof. Simionescu în «Lecturi Geografice», sau cele scrise de domnul G.M. Cantacuzino în «Arcade şi Firide». Câteşitrei autorii cunosc adânc cele despre ce vorbesc; şi au ştiut să privească. Şi, după aceea, mergeţi şi vă opriţi, un sfert de ceas, în faţa bisericii lui Ioanichie Stavropolitul”.