Cu mulți ani în urmă, aflându-mă într-o cameră a institutului care găzduiește marele radiotelescop de la Effelsberg, priveam prin fereastră la antena cu diametrul de 100 m, cea mai mare antenă mobilă din
Mănăstirea Stavropoleos, 300 de ani de la finalizarea construcţiei arhimandritului Ioanichie Stratonikeas
Citiți și: Gheorghe Crutzescu: „Mergeți și vă opriți un sfert de ceas în fața bisericii lui Ioanichie Stavropolitul”
Pe la 1724, într-un București care nu uitase încă martiriul tragic din urmă cu un deceniu al lui Constantin Brâncoveanu, domnul creștin care a dat numele unei epoci pline de belșug, de armonie și în care frumoase bijuterii arhitectonice, palate, biserici și mănăstiri, s-au înălțat și duc și astăzi peste veacuri numele și faima ctitorului său, într-o zonă centrală a Capitalei, un călugăr grec își împlinea visul, acela de a finaliza o splendidă biserică. Din secolul al XVIII-lea, denumit cu emfază „fericit” de către istorici, această ctitorie continuă să impresioneze, arătându-ne, totodată, că în epoca fanariotă s-au făcut și fapte luminoase, care nuanțează privirea asupra acestei perioade a istoriei noastre. Astăzi, 30 octombrie 2024, se împlinesc 300 de ani de la finalizarea construcţiei sfântului lăcaş.
În ziua de 30 octombrie 1724, călugărul grec Ioanichie Stratonikeas își vedea visul împlinit, după cum frumos se spune în pisania Bisericii Stavropoleos: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-au zidit din temelie întru slava lui Dumnezeu şi întru cinstea şi pomenirea marilor celor întru chip de foc stăpânitori ai cetelor, Mihail şi Gavriil, întru a doua Domnie a prea înălţatului şi prea înţeleptului stăpân Domn, Domnului Ioan Nicolae Alexandru Voevod a toată Ungrovlahia, vlădicind prea sfiinţitul Mitropolit chir Daniil, cu toată cheltuiala prea cuviosului întru ieromonahi şi Arhimandrit Chir Ioanichie den eparhiia Pogoniani, den satu Ostaniţa, în anul dela spăseniia lumii 1724, Octomvrie 30”.
Visul unui călugăr originar din Epir
Despre monahul Ioanichie Stratonikeas nu avem prea multe informații, însă multe dintre ele le regăsim înscrise în pisania ctitoriei sale, asemeni și chipul său zugrăvit pe zidurile aceleiași capodopere ecleziastice. Mai aflăm informații din hrisoavele de cumpărare a unor proprietăți ori din danii, iar alte date sunt cuprinse în testamentul pe care el îl redactează spre finalul vieții.
S-a născut pe la 1681, într-o familie cu mulți copii, doi dintre aceștia, Panait și Nicolae, sunt chiar zugrăviți pe pereții bisericii, după cum se consemnează în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (1924). Nu cunoaștem data la care monahul Ioanichie sosește în Țara Românească, știm doar că vine din zona Epirului, iar prima dovadă a prezenței sale este din anul 1722, când cumpără un teren pe care va ridica sfântul lăcaş. Credem că venirea sa în spațiul românesc se petrecuse cu câțiva ani mai devreme: „Închinîndu-se de tânăr vieții monahale, în mănăstirea Gura din eparhia Pogonianei, Ioanichie a plecat, după ceva vreme, din această mănăstire, cu însărcinarea de a aduna mili şi ajutoare de pe la creştini şi s-a aşezat după multă călătorie în Bucureşti, la «biserica Ghiormei Banul», închinată ca metoh Arhiepiscopiei dela Pogoniana şi numită apoi «biserica din Hanul Grecilor», hanul pe care călugării greci îl ridicaseră împrejurul bisericii”, după cum era scris în acelaşi Buletin al Comisiei Monumentelor Istorice. Ioanichie devine arhimandrit și din această postură achiționează terenul pe care avea să ridice biserica. Mai întâi, el a construit un han şi a clădit și o casă cu o pivniță pentru vinurile hanului. Ridicarea acelui han avea ca scop obținerea de venituri, iar după cum era obiceiul vremii, de multe ori, în curtea mare a hanurilor existau și biserici pentru ca norodul din vecinătatea acestuia sau călătorii să se poată ruga.
Timp de doi ani, călugărul Ioanichie se zbate pentru ridicarea Bisericii Stavropoleos, iar munca sa este încununată de succes. Grație râvnei sale, obține aprecierea contemporanilor și mai-marilor țării și Bisericii. La 7 martie 1726 este ridicat de Patriarhul Constantinopolului la rangul de Mitropolit al Stavropolei, o mitropolie decăzută a lumii grecești, așadar o numire mai mult onorifică. Ceremonia a avut loc la București, sub conducerea Mitropolitului Daniil, iar în 4 mai 1726 vine și cartea patriarhicească de întărire a numirii sale.
Binefăcători ai sfântului lăcaş
Timp de aproape două decenii de la finalizarea primei construcții, chir Ioanichie, cum îl numesc documentele, își dedică energia pentru ca Biserica Stavropoleos să devină tot mai frumoasă, astfel că se adaugă permanent elemente noi de arhitectură sau convinge protipendada bucureșteană să devină binefăcătoare a sfântului lăcaș. Așa îi aflăm pe Serdarul Grigorașcu Greceanu şi Marele Căpitan Atanasie cu soțiile și copiii lor zugrăviți ca binefăcători pe pereții bisericii. O mare cinste, dovadă că râvna lui Ioanichie impresionase pe mulți, este aceea că însuși domnul țării, Nicolae Mavrocordat, contribuie substanțial la înfrumusețarea și mărirea bisericii, iar gestul acesta este onorat prin fresca în care domnitorul și soția sa sunt reprezentați în interiorul bisericii în calitate de ctitori ai Mănăstirii Stavropoleos. În doar șase ani de la înființarea mănăstirii și ridicarea bisericii acesteia, câțiva boieri au înzestrat Stavropoleos cu danii generoase: moșii la Cepăşoaia şi Hostea din judeţul Saac (județ desființat pe la 1845 și împărțit între Prahova și Buzău), Bărcăneştii de dincoace de Olt, Grecii din Vlaşca, Belciugul din llfov şi Cârligul din Buzău, apoi trei vii (două în dealul Bucureştilor şi una în dealul Boldeşti-Scăeni din județul Prahova).
Undeva pe la 1733, se finalizează procesul de mărire a altarului, modificările compoziției frescelor prin adăugire de ctitori, schimbări de rang ale inițiatorului Bucureștiului, care avea de acum o veritabilă bijuterie arhitectonică. Chir Ioanichie se ocupă de toate, inclusiv de numirea epitropilor care să administreze bunurile, apoi de succesiunea egumenească. După cum se arată în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice amintit anterior, „egumenul mănăstirii Stavropoleos va fi ales de către epitropi dintre ieromonahii cunoscători ai rânduielilor bisericeşti şi buni chivernisitori, pe cât cu putinţă, din familia ctitorului, şi va avea să dea socoteală cu de amănuntul epitropilor şi în deosebi starostei de chipul cum a chivernisit averea mănăstirii”. Odată puse și aceste detalii la punct, Ioanichie putea să fie mulțumit de zbaterea vieții sale. A trecut la cele veșnice în ziua de 7 februarie 1762, la vârsta de 61 de ani, fiind regretat de toți aceia care îl cunoscuseră şi îl iubiseră pentru credința sa și pentru dragostea față de semeni pe care o arătase mereu.
Veacul al XIX-lea
Istoria Mănăstirii Stavropoleos a mers mai departe, iar în veacul următor cele două cutremure, de la 1802 și 1838, au afectat structura bisericii, iar starea precară a acesteia determină ca, pe la 1840 și apoi la 1852, să se pună în discuție dărâmarea acesteia. Pe la 1862, preotul Grigore Musceleanu vizitează biserica veche și descrie cu amărăciune cum o frumoasă podoabă arhitectonică stă să cadă, căci „nu a primit nicio reparațiune”. Părea că Mănăstirea Stavropoleos nu va mai intra în noul veac, dar sfântul lăcaş, descris în ziarul „Albina” ca fiind „un mărgăritar între bisericile din Bucureşti”, avea să dăinuie peste timp. (Va urma)