Gheorghe Lazăr, „cel dintâi învățător de ideal național”

De aproape două decenii, societatea românească și în special comunitatea școlară aniversează în data de 5 iunie Ziua învățătorului, iar cuvântul acesta este cuprinzător și nostalgic, totodată, pe de o parte pentru că evocă primii pași ai copilăriei noastre, iar pe de alta pentru că astăzi nu mai există funcția didactică de învățător, ci aceea de profesor pentru învățământ primar. Instituirea prin lege a zilei de 5 iunie drept „zi a învățătorului” nu este, desigur, întâmplătoare, ea este corelată cu celebrarea uneia dintre cele mai mari personalități ale culturii românești a veacului al XIX-lea, făuritorul de școală națională, Gheorghe Lazăr (1779-1823), omul pe care Nicolae Iorga l-a numit cu inspirație ca fiind „cel dintâi învățător de ideal național”.

Născut la 5 iunie 1779 la Avrig, în Transilvania, Gheorghe Eustatie Lazăr era ultimul din cei cinci copii ai unei familii de țărani liberi din Avrig. Înzestrat cu o inteligență sclipitoare, el își începe educația la școala din localitatea natală, iar mai apoi merge la Cluj și Sibiu pentru a urma studiile liceale, iar aici se afirmă prin râvna sa deosebită pentru învățătură. Este un elev eminent, iar profesorii săi îl remarcă și îl recomandă în societatea clujeană. Astfel, tânărul licean își câștigă existența pentru o perioadă ca institutor într-o familie nobiliară maghiară.

Între 1802 și 1805, a urmat la Cluj cursuri de filosofie și drept, iar în 1806, Lazăr pleacă la Viena pentru a urma studii universitare teologice, dar și de drept, filosofie și istorie. Trebuie spus că la Viena tânărul a studiat grație ajutorului bănesc oferit de Biserica Ortodoxă, din fondul sidoxial (fondul sidoxial însuma contri­buțiile credincioșilor ortodocși pentru susținerea curții episcopului sau mitropolitului) al diecezei române din Sibiu. Însă cheltuirea acestor bani nu se făcea fără aprobare de la autorități, iar în acest caz inclusiv de la împărat, care s-a interesat de tânărul acesta înzestrat. Evident că și aici Lazăr s-a dovedit a fi același tânăr silitor. Din Viena le scria părinților săi despre viața sa ca student, povestindu-le discuțiile cu cei de acolo: „Le-am spus multe despre Români și țara lor, cum e de frumoasă și că tocmai pentru asta se înfuriază ei, când se încearcă străinii să li-o ia. Mai încolo, am să mă duc odată chiar la împăratul și să-i spun lucruri despre Români, de cari n-a auzit niciodată. De aceea, să nu vă fie jale de mine, pentru că eu am venit aici, ba eu aș zice că în loc să vă supărați, să fiți, dimpotrivă, mândri, pentru că tocmai pe mine m-a ales Dumnezeu să fiu tălmăcitorul durerilor neamului român aici între străini”.

Înarmat cu măgulitoare recomandări, inclusiv cu sprijinul împăratului, Gheorghe Lazăr pleacă în 1809 încrezător spre Carlowitz, unde era sediul mitropoliei sârbe de care aparținea Biserica Ortodoxă din Transilvania, să se hirotonească, iar aparent acesta era încă un pas formal spre ungerea sa ca episcop la Sibiu. Mitropolitul sârb Ștefan Stratimirovici de la Carlowitz are altă părere, însă. El se împotrivește cu tărie hirotonirii acestuia și implicit preluării funcției de episcop spre care Gheorghe Lazăr tindea și avea și un sprijin puternic din partea autori­tăților imperiale. I se aduc tot felul de acuze, inclusiv ca n-ar fi fost ortodox, că studiase la licee catolice, iar totul are un scop: blocarea candidaturii sale la funcția de episcop ortodox de Sibiu. Mitropolitul sârb Stratimirovici era deranjat, printre altele, că acest candidat nu cunoștea limba sârbă și nici slavona, nu conta că el cunoștea limbile latină, franceză, greacă, maghiară, germană. Ca urmare, Vasile Moga a fost numit episcop la Sibiu, iar Gheorghe Lazăr a ratat această demnitate ecleziastică, dar calea hărăzită pentru el era alta...

Revine în Transilvania și este numit profesor la o școală elementară de teologie din Sibiu și va rămâne aici vreme de patru ani, până când va fi destituit din funcție, într-un context generat de faptul că, în cadrul unui eveniment, ar fi strigat: „Trăiască Napoleon cel ce împarte dreptatea popoarelor!” Evident că Napoleon, duș­manul monarhiei habsburge, nu putea fi ova­ționat. S-a spus că Lazăr ar fi fost provocat spre a face acest lucru de numeroșii săi neprieteni care, invidioși pe erudiția și pe excepțio­nalele sale calități intelectuale, l-au pârât autorităților, declanșând persecuții asupra sa. Dintr-odată, toate ușile mari care păreau că îi erau deschise s-au închis, iar Gheorghe Lazăr a fost nevoit să plece la Brașov unde o întâlnește pe Ecaterina Bărcănescu, membră a unei familii boierești importante din Muntenia, care i-a propus acestuia să treacă munții și să devină profesor pentru copiii săi.

Un ctitor de școală națională

În Țara Românească, Gheorghe Lazăr lucrează ca profesor pentru boierii Bărcănescu doar scurt timp. Suntem într-o epocă în care era nevoie și de ingineri topografi, iar Lazăr era foarte priceput și în acest domeniu. Așa l-a cunoscut ca inginer topograf pe Constantin Bălăceanu, „efor al școalelor din Muntenia”, cu care a purtat discuții despre înființarea unui mare liceu, așa cum erau cele din Europa Centrală, la București. Practic, Lazăr propunea desprinderea de învățământul de sorginte grecească și trecerea la un învățământ modern, în limba română, iar momentul era cel mai potrivit pentru că secolul fanariot tocmai se sfârșea și începea epoca deșteptării naționale. Planul liceului propus de Lazăr a fost repede îmbrățișat de Mitropolitul Dionisie, de Iordache Golescu și Ioan Văcărescu, personalități ale vieții publice din Țara Românească, și în 1818, prin decret, această școală era aprobată.

Odată cu ea se semna și actul de naștere al învățământului în limba română. Preotul Pavel, Eufrosin Poteca, Ion Heliade-Rădulescu, Ladis­lau Erdeli au venit alături de Gheorghe Lazăr ca profesori la noul liceu denumit „Sfântul Sava”. Rămâne și astăzi emblematic apelul lui Gheorghe Lazăr - Înștiințare - prin care i-a chemat pe tinerii din Țara Românească să vină spre folosul patriei lor să învețe carte și prin aceasta să ridice țara și națiunea: „Iată o epocă nouă, o întâmplare strălucitoare, un glas dulce părintesc, supt pavăza schiptrului domnesc, după care de mult oftară inimile dumneavoastră, vă chiamă, vă strigă părintește, vă îmbră­țișează. Veniți toți de toate părțile și de toată starea, veniți la izvorul tămăduirii! Vremea trece iute, nu se mai întoarce, ne fură și anii vieții cu sine, și noi rămânem tot lipsiți și neciopliți; pentru aceia grăbiți-vă, nu întârziați a trece la condica școlii”.

Anii 1818-1821 sunt cei în care Gheorghe Lazăr muncește din toate puterile și cu tot sufletul și entuziasmul pentru ridicarea școlii naționale. El este cel care îi animă pe toți, cel care le dă speranțe și curaj, acum el scrie manuale, predă, rezolvă chestiuni de inginerie când este solicitat, sprijină revoluția lui Tudor Vladimirescu. Din toată această zbatere, învă­țătura în limba română se răspândește tot mai mult și odată cu ea și dorința de ridicare a patriei crește în inimile celor care i-au fost în preajmă. Pentru Gheorghe Lazăr timpul nu mai are răbdare. Suferind de tuberculoză, este dus acasă, în Avrig, unde autoritățile văzându-i sănătatea șubredă renunță să-l mai aresteze. Gheorghe Lazăr a murit în ziua de 17 septembrie 1823, iar în fața Universității din București, statuia sa impozantă, ridicată la 1886, îl arată cu o carte în mână, predând peste timp românilor dragostea de carte și de țară. La mulți ani tuturor învățătorilor care și astăzi pun, precum odinioară marele Lazăr, condeiul în mâna generațiilor de mâine!