Hirotoniri în timpul Mitropolitului Cozma în județe din Eparhia Ungrovlahiei (1787-1791)

La finalul anului trecut, Societatea Culturală „Ploiești Mileniul III” a editat o nouă lucrare care se prezintă drept o resursă istoriografică importantă și o contribuție la cu­noaște­rea trecutului Bisericii Ortodoxe Române. Societatea a fost înființată acum două decenii de către un grup de intelectuali entu­ziaști din Ploiești, condus de Constantin Trestioreanu, un om pasionat de istoria urbei sale și care s-a pus în slujba comunității locale.

În cele două decenii de activitate, sub egida socie­tății au apărut 100 de lucrări de istorie, beletristică, albume etc., dar cea mai însemnată operă este, fără îndoială, „Marea Carte a Ploieștiului”, o impresionantă monografie în trei volume care a adus la zi istoria acestei urbe. În 2019, președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, afirma, cu ocazia lansării la Biblioteca Academiei Române a celui de-al treilea volum al lucrării, că „apariţia acestor impresionante trei volume privind istoria Ploieştilor, datorate eforturilor Societăţii Culturale «Ploieşti Mileniul III» reprezintă un act de cultură. Un act de cultură nu locală, cum ar putea crede unii care n-au citit volumele şi nu le-au văzut, ci un act de cultură naţională”.

Având în palmaresul său o suită de lucrări valoroase, Societatea Culturală „Ploiești Mileniul III” a făcut toate demersurile pentru ca și această nouă lucrare să vadă lumina tiparului, proiectul cărţii fiind propus de ing. Pavel Enache (n. 1954), un foarte bun cunoscător al grafiei chirilice. Pentru că preocupările privind istoria bisericii și a vieții religioase din Ploiești și Prahova au fost constante de-a lungul vremii, propunerea sa a fost bine primită și materializată. De altfel, în perioada 2003- 2008, la editura societății au apărut trei volume, intitulate „Bisericile din Ploiești”, iar în 2020, sub îngrijirea lui Pavel Enache, a apărut „Județul Prahova în Catagrafia Eparhiei Ungrovlahiei de la 1810”, o veritabilă statistică a județului Prahova, la 1810, despre starea bisericilor, elemente privind familiile clericilor prahoveni. Şi în monografia „Marea Carte a Ploieștiului”, în cuprinsul volumului al treilea, dedicat vieții culturale din Ploiești, se analizează trăirile religioase ale orașului, perso­nalitățile din rândul preoților de ieri și de azi.

Lucrarea „Hirotoniri în timpul Mitropolitului Cozma în județe din Eparhia Ungrovlahiei între anii 1787-1791” este, în primul rând, rodul muncii neobositului cercetător Pavel Enache, cel care, beneficiind de sprijinul Bibliotecii Academiei Române și, implicit, de cel al condu­cătorului acestui prestigios for, domnul Nicolae Noica, a descifrat cu răbdare și atenție fiecare cuvânt al manuscrisului pe care l-a transliterat din grafia chirilică în cea a zilelor noastre. „Registrul hirotoniilor de diaconi și preoți împărțiți pe județe din eparhia Ungrovlahiei între anii 1787-1791” este un prețios manuscris păstrat la Biblioteca Academiei Române sub Nr. 1551 (cota - CMXXII 1-21) care, grație unor inițiative de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a supraviețuit prin păstrarea și înglobarea sa în tezaurul Bibliotecii Academiei Române. Unul dintre primii cercetători care au consultat și menționat acest valoros manuscris a fost diaconul Nicolae M. Popescu, care a publicat, la 1914, „Catagrafia de la 1810 a Eparhiei Ungrovlahiei”. În prefața lucrării, Nicolae M. Popescu face o excelentă și succintă caracterizare a acestui izvor istoric: „În acest registru, fiecare candidat este trecut cu numele său, al tatălui, al satului, al duhovnicului, al arhiereului hirotonisitor, al bisericii în care s-a făcut hirotonia, precum și data hirotoniei. Folosirea acestui registru mi-a părut interesantă pentru că înmulțește știrile asupra șirului preoților fiecărui sat, servește de control pentru catagrafie, completează lista arhiereilor străini aflători în țară, la sfârșitul veacului al 18-lea, și indică bisericile unde acești arhierei oficiau mai des. Am lăsat la o parte indicarea duhovnicilor, dar însemnez aici că duhovnicii Mitropoliei, între anii 1787-1791, erau: Misail, Dionisie, Nifon și Teodosie.”

În cuprinsul celor 115 pagini ale cărții, Pavel Enache, pe lângă transliterarea manuscrisului, a făcut muncă de detectiv prin hățișurile unor așezări, astăzi dispărute, pe care le-a localizat cu precizie și pentru care a utilizat surse istorice precum Marele Dicționar Geografic al României, realizat de George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu. Cele aproape 600 de note de subsol devoalează un proces, fără îndoială, laborios, dar care ușurează munca celui interesat de aflarea trecutului vieții bisericești din Muntenia. Condica hirotonirilor cuprinde Bucureștiul și împrejurimile sale, dar și județele Argeș, Dâmbovița, Ialomița, Muscel, Olt, Prahova, Teleorman, Vlașca, iar ca un fapt meritoriu al lucrării, în multe cazuri, Pavel Enache a semnalat, prin note de subsol, corelări cu catagrafia Eparhiei Ungrovlahiei de la 1810, constatând existența și având confirmarea continuității activității preoților hirotoniți la sfârșitul veacului al XVIII-lea, pe care i-a regăsit și la 1810. Privind în ansamblu documentul transliterat în lucrarea de față, acesta se constituie într-o veritabilă colecție de diplome, acte de numire ale preoților din județele Țării Românești și din capitala sa. Un document reuşit este, în opinia noastră, textul din cuprinsul „Cărții de hirotonire”, care oferă o mulțime de elemente de identificare punctuală a unor ierarhi, preoți, locuri, lăcașuri de cult și norme canonice.

Model de Carte de hirotonire

Iată un exemplu, fără îndoială, relevant: „Carte de hirotonie - Pavel, Marele Apostol al Domnului, porun­cește pentru cei care se hirotonesc să li se dea de către arhiereu adeve­rință de a lor hirotonire, unde poruncim ca aceia urmându-și calea, adeverim printr-această carte, pentru acest monah pe nume Deodoh sin Gheorghe, ot schitu Cernica, sud Ilfov, că cu bună orânduială, precum poruncesc sfintele canoane, prin darul Duhului Sfânt al făcătorului deplinindu-mi cu sfințenie, fostau hirotonit diacon și s-au jânduit câtvaș diaconește, s-au hirotonit și preot, pre care după cererea arhiereului Cernicăi Chir Gheorghe, l-am orânduit să slujească ale preoției la biserica ot numitul schit, ce se cinstește întru numele Sfântului Ierarh Nicolae. Deci, în știre să fie tuturor pentru mai sus numitul Ierarh, fraților arhierei, egumenilor, preoți­lor și bărbaților mireni, cum că s-au împodobit cu darul preoției de smerenia noastră, mărturisim fiindu-i destoinicia lui de bărbat vrednic și credincios. Drept acestea pentru încredințarea lui s-au dat după obicei această carte întăritoare cu pecetea și iscălitura smereniei noastre, 1788, noe. 27”.

Alături de acest model de carte, pe care fiecare cleric îl primea după momentul solemn al hirotonirii, pentru fiecare eveniment de acest fel se făceau mențiuni mai concentrate: „Grigore diacon sin (fiu al lui - n.n.) Nica din Malamut (sat din comuna Gherghița, jud. Prahova - n.n.), hirotonit preot de Părintele Stavropoleos Grigorie la M-rea Arhimandritului, dec. 2, leat 1787; Ioan grămătic sin Popa Matei din Vlădeni (localitate din județul Dâmbovița), hirotonit diacon de Părintele Sidis Grigorie în Mitropolie, Biserica Mare, dec. 29, leat 1787; Samuil grămătic sin Popa Ioan din Bordeni (comuna Scorțeni din județul Prahova), hirotonit diacon de Părintele Sidis Grigorie în Mitropolie, Biserica Mare, ian. 4, leat 1788; Petre diacon sin Matei din Pribegi (astăzi satul Stejaru din comuna Perieți, județul Ialomița) hirotonit preot de Părintele Zignon Daniil în Biserica cu Sibile (numită și Biserica Sfinților, era o veche biserică din București care pe pereții exteriori avea pictate personaje feminine ale antichității gre­cești, celebrele sibile și de aici și numele - n.n.), feb. 2, leat 1790”.

La o privire atentă asupra întregului corpus al manuscrisului, observăm că majoritatea celor care erau hirotoniți erau grămătici (tineri cu știință de carte), care deveneau diaconi, iar ulterior urmau calea ierarhică și erau hirotoniți ca preoți. Alături de grămătici, de diaconi, întâlnim în rândurile celor hirotoniți și câțiva monahi care au devenit diaconi sau preoți.

După cum mărturisește în studiul introductiv autorul lucrării, în perioada 1787-1791 au fost făcute peste 1.063 de hirotoniri, iar cele mai multe, 295, „au fost oficiate de părintele Tevaida Meletie, majoritatea la biserica Mănăstirii Zlătari - Sf. Ciprian. Sidis Grigorie a hirotonit 251 de diaconi și preoți, la Mitropolie și apoi la Târgoviște. Stavropoleos Grigorie, arhimandritul Mănăstirii «Sfinții Apostoli», a făcut 235 de hirotonii, cele mai multe la această mănăstire, căreia, uneori, i se zicea și Mănăstirea Arhimandritului. Pogonianis Antim (170 hirotoniri) la Biserica Grecilor - Ghiorma Banul, Sardeon Timotei (147) la Mănăstirea Sărindari, Zignon Daniil (116) la Mănăstirea Colțea și Mirion Matei (100) la Biserica Crețulescu. O hirotonire a făcut la 7 noiembrie 1789 și Filaret, Episcop al Râmnicului (1780-1792) și Mitropolit al Ungro­vlahiei (1792-1793)”.

Chiar dacă această lucrare nu este destinată neapărat publicului larg, ci mai degrabă cercetătorilor, este o contribuție valoroasă la cu­noașterea trecutului unor așezări și a unor elemente ale vieții religioase. În același timp, demersul este meritoriu pentru că scoate din uitare preoții care, la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, au slujit comunitățile lor și a căror memorie mai poate fi recuperată, numele lor putând fi pomenite în bisericile pe care cu cre­dință și cu dragoste le-au slujit de-a lungul vieții lor.