Ierarh, ctitor, pedagog și părinte duhovnicesc

Mitropolitul Iacob Putneanul a fost un ierarh sfânt al Moldovei, un ctitor al învățământului românesc și un ales părinte duhovnicesc care a vegheat asupra vieții monahale de la Mănăstirea Putna și așezămintele ei - Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și așezământul din jurul Bisericii Dragoș Vodă, numit „Mănăstirea veche” -, la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată puterea, prin toate darurile pe care Acesta i le-a dăruit marelui ierarh.

Mitropolitul Iacob s-a născut la 20 ianuarie 1719 și la numai 12 ani, în 1731, a intrat în viața monahală la Mănăstirea Putna. În atmosfera duhovnicească a mănăstirii, o adevărată școală monahală cu părinți duhovnicești care transmiteau arta și responsabilitatea viețuirii în Dumnezeu de la o generație la alta, s-a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.

Acest tânăr cu înțelepciune de bătrân și viață aleasă a fost tuns în schima mică în 24 martie 1733, și apoi hirotonit diacon. A fost hirotonit întru preot la numai 17 ani, ales egumen al Mănăstirii Putna la 25 de ani și Episcop de Rădăuți la 26 de ani. După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa au fost hotărâtoare pentru mutarea în scaunul de Mitropolit al Moldovei de la Iași. Între 1750 și 1760, desfășoară o intensă activitate pastorală și socială, promovează cultura și tiparul românesc și veghează la traducerea de cărți folositoare de suflet. Reușește să deschidă și aici o tipografie, unde în 10 ani a tipărit mai bine de 15 cărți de slujbă și de învățătură în limba română. Ele s-au folosit în bisericile și în mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de un deosebit folos în apărarea identității ortodoxe a românilor din Transilvania.

„Din creșterea copiilor, toată viața curge”

Suflet din sufletul poporului, Sfântul Iacob s-a îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriților săi, deoarece „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea, înființează școli, tipărește cărți de învățătură sau de slujbă. Astfel, în 1755 tipărește Bucvarul, primul Abecedar tipărit în Moldova. La propunerea sa, în 1759 se înființează pentru copiii satului Putna prima școală elementară rurală din Moldova atestată documentar, îngrijită de monahii de la Putna și în special de arhimandritul Vartolomeu Mazereanu, școală care funcționează fără întrerupere până în ziua de astăzi.

Ajuns cel dintâi ierarh al țării, mitropolitul a pus în practică cuvântul Mântuitorului Hristos: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor” (Marcu 9, 35). Nu numai că a zidit sufletește poporul, dar, când a fost nevoie, s-a luptat fără cruțare de sine pentru apărarea lui. În perioada foarte dificilă a domniilor fanariote, a intervenit împreună cu ceilalți ierarhi ai țării pentru eliminarea mai multor impozite foarte împovărătoare, în primul rând a văcăritului, legând cu blestem pe domnii țării să nu revină asupra acestora. Mitropolitul Iacob a intrat astfel în conflict direct cu unii conducători politici din acei ani. Pentru aceasta, Sfântul Mitropolit nu a pregetat să-și pună sufletul pentru turma sa cuvântătoare, renunțând în cele din urmă la scaunul mitropolitan, în anul 1760. Cuvintele spuse atunci reprezintă crezul vieții sale: „Și-au luat ziua bună de la domn și de la toți boierii pământului, zicându-le: Iată că m-am lepădat și de mitropolie, și de cinste, și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap și în suflet, și socotiți că suntem musafiri acestei lumi, și în ceea lume avem a trăi și a răspunde de toate faptele noastre și fiți sănătoși”. Tot poporul, boieri și oameni simpli, a plâns amarnic la plecarea sa de la mitropolie, căci știau că un mare păstor pleca de la ei.

Mare ctitor de locașuri sfinte

Retrăgându-se în ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, continuă aici actele de ctitorire începute în perioada cât a fost mitropolit în scaun, refăcând-o aproape în întregime. În lucrarea de rectitorire a fost sprijinit de către monahii mănăstirii și cei ai sihăstriilor, în special de Cuviosul Sila. Tot din osteneala Mitropolitului Iacob se păstrează până astăzi catapeteasma din biserică și ferecătura de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Cu purtarea lui de grijă a fost ridicat turnul de la intrare. Toate acestea au făcut din el al doilea ctitor al mănăstirii.
În lucrarea sa pastorală și misionară, Mitropolitul Iacob nu a fost singur. Doar sprijinindu-se unul pe altul, lucrându-și fiecare talantul dat de Dumnezeu, Mitropolitul Iacob și monahii putneni, între care s-au remarcat arhimandritul Vartolomeu Mazereanu și Cuvioșii Sila și Natan, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al XVIII-lea din Moldova, fiind împreună-ctitori ai vieții monahale putnene.

Împreună-lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, model care a bineplăcut lui Dumnezeu, Cel Care i-a ajutat să îl plinească și Cel Care îi odihnește împreună în rândurile sfinților. Ei reprezintă un model viu de unitate și de comuniune.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna și de așezămintele ei, Mitropolitul Iacob a ajutat, până la a fi considerat al doilea mare ctitor, și alte mănăstiri și biserici, cum ar fi Mănăstirea Doljești, Biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava, Catedrala Episcopală din Suceava și Catedrala Mitropolitană din Iași, Mănăstirea și Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași. Prin sprijinul și sfatul pe care le-a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat să renască acest oraș în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

„Cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”

Retragerea la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare de păcate și luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune” (Prefața la Antologhion, Iași, 1755).

Acum avea liniște și răgaz mai mult decât în scaunul mitropolitan. A râvnit întreaga viață la frumusețea și adâncurile vieții sihăstrești, dar nu a putut să o îmbrățișeze cu totul, căci Dumnezeu i-a rânduit slujirea arhierească, iar după retragere a fost nevoie să fie în continuare păstor de suflete în toate privințele. Acest dor adânc l-a exprimat tuturor și l-a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice. Pe 11 mai 1778, a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în schima mare prin duhovnicul și colaboratorul său de decenii, Cuviosul Natan, primind numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l-a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse. Pe 15 mai 1778 a trecut cu pace la Hristos Domnul. Purtându-și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și smerenie pe aceea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu-se pe sine pentru popor, Mitropolitul Iacob și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l-au adus cu suflet curat în brațele lui Hristos. A fost înmormântat în pridvorul mănăstirii sale de la Putna, ca nou ctitor al ei.

Activitatea pastorală și misionară a Mitropolitului Iacob și a celor împreună-lucrători cu el, dintre care Cuvioșii Sila, Paisie și Natan sunt cinstiți ca sfinți, reprezintă un model de comuniune și unitate între ierarhi și monahi, între clerici și laici, între instituții civile și instituții bisericești, între clerul de mir și clerul monahal, între laici și monahi. Sub ascultarea Mitropolitului Iacob, colaboratori din cinul bisericesc și din toate straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor.

Prin darurile bogate cu care Dumnezeu l-a înzestrat și pe care el cu râvnă și fără de odihnă le-a pus în lucrare, Mitropolitul Iacob a arătat în faptă unitatea și complementaritatea dintre cultură și cult, dintre preocuparea dreaptă pentru cele materiale și pentru cele spirituale, dintre viața implicată social și viața de rugăciune, dintre viața de obște și viața sihăstrească și binefacerile pe care conlucrarea acestora le aduce. Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!