Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Implicarea domnitorului Alexandru Ipsilanti în viața Bisericii din Țara Românească

Implicarea domnitorului Alexandru Ipsilanti în viața Bisericii din Țara Românească

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Arhim. Dr. Nectarie Șofelea - 07 Iun, 2021

Domnitorul Alexandru Ipsilanti reprezintă una dintre cele mai complexe și luminoase personalități ale epocii fanariote, având o contribuție importantă pentru istoria și dezvoltarea Bisericii Ortodoxe din Țara Românească și Moldova.

Studiile de genealogie au stabilit că familia Ipsilanti provenea din Trapezunt, membrii acesteia stabilindu-se către mijlocul secolului al XVII-lea la Constantinopol, unde s-au împărțit în două ramuri. Remarcându-se, asemenea altor familii grecești din epocă, prin eru­diție și legăturile întreținute cu statele europene, mai mulți repre­zentanți ai acestei familii au urmat calea deschisă la începutul veacului al XVII-lea de Alexandru Mavrocordat Exaporitul, devenind sfătuitori ai marilor demnitari otomani și funcționari în cadrul politicii externe a Imperiului sultanilor.

Alexandru Ipsilanti nu a făcut excepție, fiind numit în anul 1774 ca reprezentant al marelui dragoman, calitate în care a luat parte la negocierile ce au încheiat războiul ruso-turc dintre anii 1768- 1774, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774). Prevederile acestui tratat, ce marca o creștere semnificativă a influenței Imperiului Rus, prin consfințirea statutului de protector al creștinilor ortodocși aflați sub stăpânire turcească, cât și prin dobândirea dreptului de a înființa consulate în cuprinsul acesteia, au produs o turnură în domniile fanariote din Principatele Române, prin slăbirea monopolului politic și economic al Imperiului Otoman. În replică, sultanul Abdul Hamid I a considerat necesară numirea unor persona­lități capabile pe tronurile din București și Iași, pentru a asigura stabilitatea și fidelitatea Țărilor Române, considerate grânarul Constantinopolului, ce fuseseră grav afectate de război.

Alegerea sultanului în privința Valahiei a căzut asupra lui Ipsilanti, care era astfel înscăunat la data de 26 septembrie 1774.

Prima sa domnie, ce a durat aproape șapte ani, reprezintă perioada principalelor reforme și contribuții, fiind considerată de către unul dintre cronicarii vremii, Dionisie Fotino, ca o epocă și un secol de aur pentru țara aceasta după atâtea împrejurări grele, în decursul căreia comerțul a crescut, locuitorii s-au cuprins, și toată țara a gustat cu fericire, sub un guvern blând și drept, dulceața păcii.

Într-adevăr, răstimpul de pace dintre ruși și turci (între anii 1774 şi 1787), cât și facilitățile fiscale pentru Țările Române prevăzute de tratatul de la Kuciuk-Kainargi, între care scutirea de tributul față de Poartă (haraci) pentru doi ani, i-au permis noului domnitor valah, inspirat de politicile unor despoți luminați precum Ecaterina a II-a a Rusiei, Maria Tereza a Austriei ori Frederic cel Mare al Prusiei, să transpună în fapte o parte din viziunea sa politică și culturală.

Aceasta a început, așa cum era firesc, cu refacerea prosperității economice a Țării Românești, prin reorganizarea sistemului fiscal, încurajarea revenirii țăranilor fugari și răscumpărarea prizonierilor de război, sprijinirea comerțului și a meșteșugurilor - inclusiv prin crearea unei bresle a negustorilor străini -, mergând până la finanțarea construcției a două vase pentru negoțul pe Dunăre.

Îmbunătățirea situației economice a țării a fost însoțită de o reorganizare a administrației, ce urma reformelor unuia dintre înain­tașii săi de seamă, Constantin Mavrocordat. Pe acestea, Ipsilanti le îmbunătățește prin stabilirea clară a retribuțiilor și surselor de venit pentru slujbașii domniei, în scopul combaterii abuzurilor; în domeniul juridic, el este autorul celei dintâi separări între dreptul civil, comercial și penal din istoria Principatelor Române, litigiile fiind de acum înainte judecate în cadrul a patru instanțe judecătorești. O altă contribuție personală a domnului în acest domeniu este reprezentată de tratatul cunoscut sub numele de Pravilniceasca Condică (Syntagmation nomikon), o sinteză originală de drept bizantin și consuetudinar, tipărită la anul 1780 în cadrul tipografiei Mitropoliei Ungrovlahiei din București, ce prevedea, între altele, suprimarea torturii în aplicarea sentințelor jude­cătorești.

Pe lângă acestea, unul dintre cele mai semnificative aspecte ale primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti în Țara Românească este reprezentat de raporturile sale cu Biserica, văzută drept instituție fundamentală a statului, cu un rol central în luminarea și păzirea poporului. Colaborarea strânsă a acestui domn cu instituția ecleziastică este ilustrată de bunele relații pe care le-a avut cu ierarhii vremii sale, între care se numărau mai multe personalități de seamă, respectiv Mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787), Episcopul Chesarie al Râmnicului (1773-1780) și urmașul acestuia, Filaret (1780- 1792).

De primă importanță este reforma învățământului, pe care domnitorul a desfășurat-o în Țara Românească cu sprijinul direct al Bisericii. Înainte de sosirea sa la București, Alexandru Ipsilanti solicitase să fie informat cu privire la starea școlilor valahe. Ulterior, în luna februarie a anului 1775, el emitea un document domnesc prin care orânduia o comisie pentru cercetarea instituțiilor de învățământ, aflată sub conducerea Mitropolitului Grigorie al II-lea, iar la sfâr­șitul aceluiași an era înființată o epitropie obștească a școlilor, din care făceau parte ierarhii țării și opt mari boieri. Odată încheiate aceste acțiuni preliminarii, în luna ianuarie a anului 1776 era promulgat marele hrisov pentru reorganizarea învățământului, întărit de către patriarhii Sofronie al II-lea al Constantinopolului și Avramie al II-lea al Ierusalimului. Acesta viza în principal activitatea Academiei domnești de la „Sfântul Sava”, al cărei program de studii urma să fie format din patru cicluri de câte trei ani, în cadrul cărora urmau să predea nouă dascăli, în locul celor doi pe care domnitorul îi aflase la venirea în țară. Programa de studii includea acum, pentru întâia oară, limbile franceză și italiană, menținându-se totodată cursu­rile de teologie, care se țineau la Mitropolie.

Pe lângă aceste măsuri pedagogice, domnitorul s-a îngrijit personal de ridicarea unui nou local pentru această școală, de dimensiuni ample, ce era situat în actuala Piață a Universității, a cărui cons­trucție s-a încheiat la anul 1779 - unele vestigii ale acestuia au fost descoperite în decursul cercetărilor arheologice din anul 2010. De asemenea, înțelegând necesitatea popularizării învățământului, Alexandru Ipsilanti a hotărât acordarea a 75 de burse pentru elevii lipsiți de mijloace materiale, ce urmau să fie oferite din contribuția marilor lăcașuri monastice ale țării și din cea a preoților, împreună cu fondurile necesare pentru întreți­nerea generală a Academiei, scutind în schimb mai vechile îndatoriri ale acestora către vistieria țării. Nimic nu fusese lăsat deoparte în grija față de elevi, școala având propria sală de mese și brutărie, dar și o amplă bibliotecă, a cărei administrare fusese însărcinată pentru prima oară unei persoane specializate. Nici viața spirituală nu era neglijată, elevii începân­du-și fiecare zi de cursuri cu participarea la Sfânta Liturghie, așa cum erau îndemnați să o facă toți locuitorii țării în duminici și la marile sărbători.

Tot în hrisovul din anul 1776 era prevăzută și înființarea unor instituții de învățământ în limba greacă la Buzău și Craiova - în această ultimă localitate, pe lângă Mănăstirea Obedeanu, a fost organizată la 26 aprilie 1775 o școală pentru pregătirea candidaților la preoție, considerată de către unii cercetători drept primul seminar din Țara Românească. Grija lui Alexandru Ipsilanti pentru pregătirea clerului a vizat și școala Mitropoliei din București unde, pe lângă predarea cursurilor de teologie, ce se afla în sarcina ieromonahului Macarie, au fost organizate și cursuri de muzică psaltică, sub îndrumarea unui dascăl aparte, această școală de muzichie funcționând până la anul 1795. De asemenea, domnitorul a primit cererea venită din partea unor preoți de a le îngădui grămăticilor - ucenici care alcătuiau principala categorie a candidaților la preoție - să învețe pe lângă slujitorii biseri­cești din comunitatea lor, cu con­diția ca aceștia să dovedească foloasele acestei perioade de prac­-t­ică.

Pe lângă dezvoltarea învăță­mântului, domnia lui Alexandru Ipsilanti din Țara Românească este martora unei intense activități tipografice, desfășurată atât la București, unde în această perioadă apar un număr de 14 cărți, cât și la Râmnic, sub îndrumarea lu­minaților ierarhi Chesarie și Filaret.  (Va urma)

Citeşte mai multe despre:   Alexandru Ipsilanti