Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Implicarea domnitorului Alexandru Ipsilanti în viața Bisericii din Țara Românească (II)

Implicarea domnitorului Alexandru Ipsilanti în viața Bisericii din Țara Românească (II)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Arhim. Dr. Nectarie Șofelea - 14 Iun, 2021

Între aparițiile editoriale ale epocii domnitorului Alexandru Ipsilanti trebuie menționate mai ales prima traducere în limba română a Omiliilor Sfântului Macarie Egipteanul, realizare a ieromonahului ardelean Macarie, tipărită la anul 1775, și o lucrare ori­ginală a arhiereului Filaret al Mirelor, anume Slujba Cuviosului Dimitrie de la Basarabov (1779), ce statornicește cultul sfântului protector al cetății Bucureștilor, ale cărui moaște fuseseră aduse aici la 13 iulie 1774, ca urmare a bunelor relații dintre Mitropolitul Grigorie al II-lea și generalul rus Petru Saltîkov.

Importanța sprijinului pe care acest domnitor l-a acordat vieții culturale a Ortodoxiei românești era recunoscută încă din anul 1774, prin cele zece stihuri laudative ce îi sunt închinate pe prima pagină a Apostolului tipărit de către Mitropolitul Grigorie al II-lea, cât și de cele incluse la începutul fiecăruia dintre cele 12 volume ale Mineielor de la Râmnic (traduse pentru prima oară în limba română între anii 1776 și 1780). Acestea din urmă reprezintă în mod indiscutabil cea mai importantă operă literară și editorială a domniei lui Ipsilanti, deoarece desă­vârșesc procesul de integrare a limbii naționale în cultul bisericesc și prin faptul că, prin intermediul eruditelor Prefețe semnate de Chesarie și Filaret, ce includ citate din Enciclopedia lui Diderot și D’Alembert privitoare la vechile obiceiuri ale românilor, fundamentează concepția originii latine a acestora.

Vastul program cultural desfășu­rat în decursul a doar șase ani deplini de domnie a făcut ca Alexandru Ipsilanti să nu poată întreprinde și o operă ctitoricească, deși lui i se datorează restaurarea Mănăstirii Măr­cuța, finalizată la anul 1779, căreia i-a adăugat un han și mai multe prăvălii. De asemenea, potrivit cronicii contemporane cunoscute sub numele de Însemnările Androneș­tilor (editată de Ilie Corfus la anul 1947), el este cel care a început construcția Mănăstirii Giulești-Țigă­nia, cunoscută și sub numele de Mănăstirea Chiajna, fapt confirmat și de istoricul Nicolae Stoicescu. Ruinele monumentale ale bisericii acesteia, finalizată în decursul domniei lui Nicolae Mavrogheni, pot fi văzute până astăzi la periferia vestică a Capitalei.

Relația domnitorului Alexandru Ipsilanti cu Biserica nu s-a limitat la domeniul culturii: ierarhii români l-au slujit adesea și în politica sa externă, deși acesta nu era lipsit de conexiuni, în jurul său funcționând un veritabil departament diplomatic, format din personalități precum Jean Baptiste de Linche și abatele Lionardo Panzini, perceptorii fiilor săi, secretarii Franz-Josef Sulzer și Stephan Ignaz Raicevich ori colaboratorii din suita ambasadorului francez, contele Alexandre-Maurice d’Hauterive și filologul Jean Baptiste le Chevalier. Însă aceștia nu puteau compensa autoritatea și experiența de care se bucurau, mai ales în ochii rușilor, Mitropolitul Grigorie sau Episcopii Chesarie și Filaret, cei care făcuseră parte din delegația valahă la întâlnirea cu împărăteasa Ecaterina a II-a, la Petersburg, prezentând cererile națiunii române. Aflați în bune legături cu administrația ța­ristă, cât și cu ierarhi ruși de seamă, precum Mitropolitul Platon Levșin al Moscovei, acești ierarhi erudiți au reprezentat un element-cheie în diplomația domnitorului fanariot, care dorea să dobândească domnia ereditară din partea Porții, cu sprijinul principalului adversar al acesteia.

La rândul său, domnul și-a arătat considerația și recunoștința față de principalii săi colaboratori biseri­cești, obținând din partea Patriarhului Ecumenic Sofronie al II-lea, în data de 10 octombrie 1776, titlul de locțiitor al tronului Cezareei Capadociei pentru Mitropolitul Grigorie al II-lea (care l-a înlocuit pe cel de locțiitor al scaunului Ancirei) și este deținut de către întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române până în prezent. De asemenea, în luna noiembrie a aceluiași an, Alexandru Ipsilanti asista la hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Filaret, viitorul Episcop al Râmnicului și Mi­tropolit al țării, care primea titlul de „Mireon” („al Mirelor”).

Eforturile domnitorului valah de a-și întări domnia au fost însă zădărnicite de un eveniment neprevăzut, anume fuga fiilor săi, Constantin și Dimitrie, în Transilvania și de acolo la Viena. Și acum, Alexandru Ipsilanti a apelat la cel în care se încredea mai mult, Mitropolitul Grigorie al II-lea, cel căruia Sfântul Ierarh Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, îi făcea peste ani următoarea caracterizare: Întru înțelep­ciu­ne încercat, în petrecere cuvios, în viață lăudat și de toți iubit, în grele vremi cârma țării a purtat și în solie ca deputat al obștii cu cinste și bună ispravă a umblat. Bătrânul ierarh a fost numit în fruntea unei delegații, alături de boierul Ienăchiță Văcărescu, care avea sarcina de a-i readuce în țară pe fiii fugari. Deși misiunea acestora a reușit în cele din urmă, neîncrederea Porții Otomane era prea mare, iar Ipsilanti a ales, pentru a nu-și primejdui viața, să-și ceară singur mazilirea la începutul anului 1782.

Întors la Constantinopol, el a căzut victimă intrigilor unuia dintre rivalii săi, Nicolae Caragea, care obținuse domnia Țării Românești, fiind exilat în insula Rodos. În perioada acestui exod, Alexandru Ipsilanti a ctitorit în localitatea Tholon Mănăstirea Panagia Kalopetra, unde este pomenit până astăzi. Influen­ța sa la curtea otomană și în special pe lângă viitorul sultan Selim al III-lea, căruia se pare că i-a fost sfătuitor în implementarea programului de reforme cunoscut sub numele de Noua Ordine, a făcut ca acesta să fie numit în tronul Moldovei, la anul 1787. Însă războiul iminent cu Rusia și Imperiul Austriac nu i-a permis să reia programul de reforme desfășurat în Valahia. Confruntat cu cererile tot mai mari ale armatei otomane cantonate în țară și cu revolta unor ieniceri din Iași, Alexandru Ipsilanti și-a cerut din nou mazilirea. Deoarece aceasta nu a fost acceptată de către marele vizir, domnitorul a recurs la o stratagemă subtilă, cu sprijinul Mitropolitului Leon Gheucă și al franciscanului Fedele Rocchi: la data de 19 aprilie 1788, s-a lăsat capturat de un detașament austriac, pornind într-un nou exil, de această dată la Brünn (Brno), în Moravia.

A revenit la Constantinopol în anul 1791, fiind numit din nou, cinci ani mai târziu, pe tronul Valahiei. Nici acum însă, așa cum arată Dionisie Fotino, nu putu să iconomisească lucrurile țării ca mai înainte. De asemenea, situația Bisericii se înrăutățise substanțial din cauza vremurilor tulburi, așa cum constata însuși domnul: Vedem însă pe toate zilele jalbe și cereri de la multe locuri că sunt fără de preoți, că au lipsă, fără de a ne arăta că au murit preotul ce au fost.

Deși bătrân și înconjurat de amenințări, Alexandru Ipsilanti nu a renunțat nici în decursul acestei scurte domnii la inițiativele sale culturale privitoare la viața Bisericii, căutând să înființeze o școală pentru pregătirea preoților din toate eparhiile țării. Tot în decursul ultimei sale domnii, situația culturală a Bisericii cunoștea o nouă îmbunătățire, prin înființarea unei noi instituții teologice de pe lângă Mănăstirea Antim, sub patronajul Episcopului Iosif, primul ierarh al Eparhiei Argeșului.

Fiind deja bătrân - alb ca oaia, cum îl numește cronicarul -, nu a fost considerat omul potrivit pentru a face față amenințării crescânde venite din partea pașei de Vidin, rebelul Osman Pazvantoglu fiind înlocuit, prin intrigile comandantului flotei otomane, cu dragomanul acestuia, Nicolae Mavrogheni, o personalitate diametral opusă, caracterizat succint de Ienăchiță Văcărescu ca o poznă a firii.

Sfârșitul vieții sale putea să fie liniștit, dacă o nouă fugă - de această dată definitivă - a fiului cel mare, Constantin Ipsilanti, în Rusia, nu ar fi abătut asupra sa mânia sultanului, neputincios în fața armatelor acesteia. Închis la Edikule, în închisoarea criminalilor, unde a îndurat numeroase torturi, a fost executat sub acuzația de trădare în data de 13/25 ianuarie 1807, după ce refuzase mijlocirea ambasadorului englez, urmându-i astfel Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, a cărui operă culturală o continuase. Capul său a fost ulterior răscumpărat de către Episcopul de Nicomedia, care l-a înmormântat după rânduielile creștine la Constantinopol.

Alexandru Ipsilanti a fost un domnitor care a contrazis impresia împărtășită de majoritatea istoriografilor secolelor XIX-XX despre epoca fanariotă, făcând mult bine țării și Bisericii atunci când acesta nu era ușor de făcut. De aceea, împăr­tășim opinia exprimată de Nicolae Iorga în Istoria literaturii române, potrivit căruia acesta merită să fie pus printre cei mai buni domni ai noștri din secolul al XVIII-lea, dacă locul său nu este în fruntea lor chiar.

Citeşte mai multe despre:   Alexandru Ipsilanti