▲ În aceste zile, trecătorii prin faţa Palatului Culturii au prilejul să vadă nişte afişe cu un flaşnetar şi cu titlul „Festivalul internaţional al Muzicii Mecanice - ediţia a VI-a, 14-16 septembrie 2007“ ▲ Unii se opresc şi-i parcurg curioşi conţinutul, hotărâţi să onoreze invitaţia, alţii trec nepăsători ▲ Ce greşeală! Pierd ocazia de a trăi câteva ceasuri romantice în compania instrumentelor muzicale ce-au vrăjit sufletul bunicilor şi străbunicilor noştri ▲
Spre deosebire de viori, violoncele, piane, flaute şi alte instrumente muzicale clasice, ce necesită aptitudini interpretative, instrumentele cu clopote, lame şi corzi vibrante ori tuburi sonore - apărute încă din antichitate, aduceau farmecul muzicii în casele tuturor, indiferent de pregătire sau de predispoziţiile native.
Mai la început a fost viela, un fel de vioară cu vreo 6 corzi, pe care călcau degetele unei claviaturi şi un arcuş circular, învârtit de-o manivelă (Eugenia Ursescu şi Maria Nica, Muzeul Politehnic Iaşi - Secţia Înregistrarea şi Redarea Sunetelor). Franţuzii îi spuneau vielă, ardelenii lăută, iar străbunicii moldoveni lerlă, - cuvânt frumos şi uitat astăzi, pe care strămoşii din timpul lui Ştefan cel Mare îl rosteau, probabil, cu duioşie atunci când o ascultau.
Au urmat apoi cutiile muzicale, apărute în preajma anilor 1800, în care un tambur sau cilindru cu ştifturi acţiona prin răsucire un grup de lamele vibrante, acordate pe anumite note muzicale, ce redau una sau mai multe melodii cu sunete pure şi cristaline. Învârtirea tamburului se săvârşea printr-un mecanism cu arc ca de ceasornic, armat cu o manivelă sau cheie. Schimbând tamburul, se cântau diferite melodii.
Cutiile muzicale, inventate de elveţianul Antoine Favre, erau cel mai frumos dar al anilor 1880-1900, mai ales de Crăciun, sporind misterul nopţii de Ajun.
Existau şi icoane cu melodii religioase, precum „Ave Maria“ închinată Sfintei Maria şi pruncului Iisus Hristos. (Elena Muscă - „Icoana muzicală, obiect de cult şi automat muzical“, „Buletinul Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii - Ştefan Procopiu“, Iaşi -2006)
Pe lângă lamele mai adăugându-se clopoţei, castaniete, tobe, talgere, viori şi chiar instrumente de suflat, acţionate de un foi şi folosindu-se simultan mai multe tambure, toate grupate într-un dulap, se realizau primele orchestroane, numite mai târziu automate muzicale, ce înlocuiau un taraf sau o orchestră şi animau viaţa marilor restaurante, cafenele, săli de dans, unele putând fi puse în funcţiune cu o monedă.
Cutiile muzicale având mare căutare, se construiau sub formă de albume, cărţi, tabachere, ceasornice artistice, pendule, măsuţe de lucru femeiesc, peisaje cu tuneluri şi trenuri şi, bineînţeles, scene cu păpuşi dansatoare sau statuete cântătoare.
Varietatea şi mulţimea lor contribuiau indirect şi la formarea culturii muzicale, pe ele afişându-se numele compozitorilor şi al creaţiilor reproduse, marile magazine oferind instrumente cu melodii din opere şi operete după dorinţe, cu cilindre de schimb.
Existau şi ceasuri muzicale cu rol medical
De mare succes se bucurau ceasurile deşteptătoare sau pendulele muzicale. Sunând orele şi noaptea, provocau somn liniştit cu visuri fericite, momente serafice, plimbări siderale şi aveau ca efect, susţineau fabricanţii, „deşteptări voioase, cu zile laborioase pline de succese“. În acest scop, existau ceasuri şi pendule medicale, cu melodii recomandate de medici şi psihiatri pentru somnul celor suferinzi.
Educarea copiilor fiind o preocupare de seamă a părinţilor, fabricile produceau şi ceasuri cu muzică potrivită odraslelor, ce aveau, noaptea, potrivit prospectelor, un efect benefic sugestiv, hipnotismul, sugestia şi autosugestia fiind pe atunci la modă.
În turnul Palatului de Cultură a fost instalat un carilon
Inventându-se şi carilonul, orologiul cu cilindru, pârghii şi clopote muzicale, un asemenea dispozitiv a fost instalat în turlele oraşelor. Strămoşii socoteau că, pe lângă rolul său practic de ceas, acesta era şi apărător al liniştii aşezării, veghindu-i pacea în taina nopţilor.
O asemenea instalaţie cu opt clopote, ce cântă Hora Unirii din 1925, a fost aşezată în turnul Palatului Culturii de inginerul Horia Pascalovici, reprezentantul firmei J. G. Weule Bockenem din Austria. (Ing. Lenuţa Chiriţă şi Camelia Cristofor, „Înregistrarea şi redarea sunetului“)
Din punct de vedere istoric, cel mai vechi carilon se consideră mecanismul instalat pe la 1354 în turnul Catedralei din Strasbourg, urmat de altele, precum acel de la Anvers (Belgia), din 1540, cu vreo 60 de clopote.
Flaşneta şi caterinca
Pe lângă marile orgi cu tuburi sonore, existente în catedrale şi biserici, o largă răspândire a avut-o, din secolul al XVIII-lea, Orga Barberi, numită astfel după constructor şi cunoscută la noi sub numele de orga barbarie sau flaşnetă.
Nu-i lipsea cilindrul cu ştifturi, menit să acţioneze nişte pârghii, ce trimeteau aerul unei foi la câteva tuburi acustice, aranjate să redea o melodie scurtă, în ritmul comandat de manivelă. Erau la modă pe la 1900 şi se vedeau şi prin anii ultimului război suspinând pe străzi, purtate de bătrâni nevoiaşi ce le învârteau, osteniţi, coarba. Înveseleau copiii şi emoţionau vârstnicii, auzind melodiile din tinereţe.
Atunci când era însoţită de un papagal dresat să scoată dintr-o cutie o hârtiuţă cu „planeta“ sau norocul, flaşneta era asaltată de grupuri de fete, curioase să-şi afle viitorul. Aciuate pe lângă şcoli în zilele tezelor sau examenelor, bătrânele flaşnete cu „planete“ sau cu „noroace“ aveau chiar dever.
Apărând ţambalul, fabricanţii de cutii muzicale construiau unul mecanic, numit caterincă, pe ale cărui corzi băteau, în iureş, ciocănelele, comandate de tambur prin intermediul manivelei. De la acesta şi vorba străbunilor: „Îţi merge gura ca o caterincă!“
Tehnica instrumentelor muzicale evoluând, locul tamburului cu ştifturi l-a luat discul de carton cu orificii sau banda perforată, menită să antreneze pârghiile pieselor cântătoare. S-au născut astfel aristoanele şi pianele automate, ce cântau singure partiturile programate pe banda perforată. Înlocuindu-se discul de carton sau metalic cu orificii prin altul, cu proeminenţe sau pini, se trecea la simfonion.
Instrument cu largă răspândire şi multiple aplicaţii, simfonionul permitea realizarea unor splendide pendule şi bogate instrumente muzicale, la care discurile metalice se schimbau cu uşurinţă, precum CD-urile zilelor noastre. Dotându-le cu diferite instrumente de percuţie sau suflat, s-au realizat orchestroane complexe, cu redare de mare fidelitate.
Patefonul, magnetofonul, casetofonul
S-a trecut apoi la instrumente cu înregistrare directă pe cilindri de ceară prin intermediul unui ac şi o pâlnie (fonograful lui Edison), apoi la gramofonul inventat pe la 1885, cu discuri de ebonită şi mari pâlnii de sonorizare.
Perfecţionat de firma Pathée Fréres prin înlocuirea pâlniei cu cutia de rezonanţă, după 1930, se realiza patefonul, aparatul ce devenea camaradul de petrecere al bunicilor acasă şi la iarbă verde.
Mândru ca un veritabil cântăreţ sau vestit muzician, posesorul, aşezat lângă „comoara“ magică, învârtea, din când în când, arcului cu manivela sau schimba acul şi placa cu muzica imprimată.
După patefon, firma Telefunken lansa, prin 1941, magnetofonul (cu înregistrare pe bandă), urmat de casetofonul cu casetă, realizat de Philips prin 1963, şi compact discul din 1978, modernizat în DVD-ul zilelor noastre.
Strămoşul său de prin 1910 se numea minifon şi era un fel de patefon de buzunar, cu diametrul plăcii de numai vreo 12 centimetri.
Staniştea instrumentelor muzicale era pe Lăpuşneanu
Uitatele instrumente se găseau la Iaşi ca şi la Viena, Berlin ori Paris.
Oraşul Viena, legat prin drum de fier cu Iaşii la 1 iunie 1870, fiind pe vremuri „târgul“ unde ieşenii îşi făceau cumpărăturile, noile aparate soseau la puţin timp după apariţie.
Staniştea lor era pe Lăpuşneanu, în magazinele muzicale, de unde strămoşii cumpărau ştime, piane, viori, cobze, chitare, trompete, clarinete şi alte scule, cărora noile instrumente le făceau straşnică concurenţă.
Unele se perindau prin căsoaia lui Ioan Strasshoffer, aflată odinioară cam pe locul blocului înălţat peste drum de Galeriile Anticariatului. Vreme de aproape o sută de ani, sub bolţile tavanelor rotunjite de la parter, ocupate înaintea dărâmării (în 1988) de o librărie, o unitate CEC şi de un atelier fotografic, au răsunat nenumărate piane, violine, felurite cutii muzicale, gramofoane, patefoane şi magnetofoane.
Alte „drăcovenii“ cântătoare - cum le spuneau bătrânii - aveau vadul în vechile clădiri existente, acum vreo douăzeci de ani, pe locul blocului Expres. La colţ cu strada Conta, funcţiona, prin anii lui Eminescu, „Librăria muzicală Cosma“, editoare de partituri şi furnizoare de piane şi fel de fel de instrumente şi obiecte dragi melomanilor. La numărul 24, exista Librăria Muzicală în care, prin anii 1904, se vindeau gramofoane, iar în Magazinul Conservatorului de aici şi din Piaţa Unirii se adusese „maşina vorbitoare“, faimosul Zonophon american. Îl urma Forzophonul un zonophon perfecţionat.
Cochetele magazine muzicale, mereu preschimbate şi înzestrate cu alte noutăţi ce soseau fulgerând de la Viena, aveau mici cabine sau fotolii cu căşti pentru ascultarea melodiilor înregistrate, spre marea satisfacţie a tinerilor iubitori de muzică. Dornici să intre în sfera compozitorilor, talentaţi ieşeni îşi transpuneau trăirile pe note muzicale şi le lansau tot prin magazinele străzii Lăpuşneanu.
Clădirea înaltă, cu trei nivele, de lângă Biserica Banu, care a dispărut după cutremurul din martie 1977, lăsând locul gol până prin 1988, când se construia blocul Telefoanelor, avea şi ea, la parter, câteva prăvălii luxoase, printre care Magazinul Conservatorului, condus, după primul război, de fraţii cehi Iosef şi Mihail Braşcu (Blaiska). Mai spaţios decât alte magazine în el străluceau monumentalele piane cu coadă, uriaşe contrabasuri, violoncele şi alămuri (trompete, flaute, tromboane), gramafoane cu pâlnii uriaşe, teancuri de plăci şi note muzicale - unele din ediţii proprii.
Pe aceeaşi stradă mai funcţionau încă vreo două magazine cu înzestrări muzicale, în unele păşind şi Mihai Emninescu, autorul poeziei „Ce te legeni, codrule“, pusă pe muzică de nemuritorul George Scheletti.
Mai la vale, la numărul vechi 38 (sau 26, din 1936), într-o clădire (dărâmată de bombele ultimului război), aflată cam vizavi de Muzeul Unirii, funcţiona, prin 1942, Conservatorul de Muzică şi Arte Dramatice sau Academia de Muzică, mutată din strada Banu.
Muzica fiind pe strada Lăpuşneanu, în largul ei, dincolo de cinematograful Trianon (azi Republica), într-o clădire alăturată, funcţiona, din 1912, magazinul muzical Weinstein, reprezentantul pentru România al fabricilor de „orchestroane şi piane electrice“, marca „Patria“, ce se puneau în funcţiune cu o monedă de 10 bani şi „înlocuiau orice orchestră sau fanfară“.
Elegantele orchestroane şi simfonioane, piane automate şi gramofoane răsunau de valsuri, cadriluri şi mazurci, smonind trecătorii să le vadă şi boierii să le cumpere. Unul dintre iubitorii acestor instrumente, Dumitrache Mavrocordat, din strada Săulescu, fusese poreclit şi „Ariston“, fiindcă adusese în Iaşi primul cântător de acest soi.
La Iaşi, s-a înfiinţat primul muzeu românesc dedicat muzicii mecanice
Fantasticele aparate care ridicaseră pe culmi tehnica mecanismelor muzicii mecanice fiind ameninţate cu dispariţia, datorită năvalei aparatelor electronice tranzistorizate, în anul 1958, muzeografii Muzeului Politehnic (înfiinţat, la 25 iunie 1955, la propunerea profesorilor Cristofor Simionescu şi Ion Curievici şi deschis în 1961), luau iniţiativa adunării lor, pentru început doar într-o colecţie.
Mărită prin alte achiziţii şi donaţii, prin preocuparea inginerei Eugenia Ursescu (muzeografă între anii 1960-1993) şi a colegului Maricel Iţicovici (plecat apoi în Israel), s-a ajuns, în 1966, la expoziţia permanentă „Înregistrarea şi redarea sunetelor“, inedită în România, şi care, prin anul 1972, ocupa 5 săli şi apoi devenea bogată secţie a Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii, numit „Ştefan Procopiu“ (în 1994) din Complexul Muzeal „Moldova“.
Din 1999, se organizează Festivalul Muzicii Mecanice
Interesul pentru instrumentele muzicale ale bunicilor crescând pretutindeni, în Franţa organizându-se zeci de festivaluri anuale cu muzică mecanică, la care participă talentaţi trubaduri cu orgă, unele fabrici au început din nou producţia lor.
Luând cunoştinţă de aceste rodnice preocupări pentru cunoaşterea istoriei tehnicii, muzeografii Palatului Culturii au organizat, în anul 1999, primul Festival al Muzicii Mecanice.
Începând cu anul 2000, Festivalul Muzicii Mecanice ieşene a devenit o manifestare internaţională, la ea participând tot mai multe personalităţi din domeniu, precum profesorul dr. Helmut Kowar, de la Academia de Ştiinţe din Viena, Hans Schmitz, restaurator din Stuttgard, cât şi reprezentanţi ai muzeelor naţionale din Brăila, Ploieşti (Muzeul Ceasului „Nicolae Simache“), Bucureşti (Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida“), la festivitate apărând şi unicul constructor de flaşnete româneşti: Vasile Cocoloş, din Bucureşti, cu o flaşnetă construită de mâinile sale.
Peste un an, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu“ a fost declarat membru în Asociaţia internaţională „Musical Box Society International“ (MBSI), un rol de sprijin având românul Nick Lerescu, din SUA, vicepreşedinte al societăţii.
▲
„Flaşneta e bătrâneţea de pe străzi a cântecelor cunoscute în tinereţe“
Bănuind parcă asemenea sărbătoare, Ionel Teodoreanu i-a închinat flaşnetei câteva pagini:
„Taina Flaşnetei. Dar ce e flaşneta? E o elegie care merge pe străzi, murmurând întru sine, însoţită de un moşneag şi de un papagal.
Nu e nevoie să o vezi. O auzi. Cântă undeva, pe o uliţă, un vals, o romanţă sau o arie care niciodată nu-i de azi. Nimeni nu-i ascultă cântecul (la drept vorbind), fiindcă toţi l-au auzit de atâtea ori, încât îl ştiu pe dinafară. Atâta numai că a îmbătrânit. Flaşneta e bătrâneţea de pe străzi a cântecelor cunoscute în tinereţe.
Cine mai poate asculta efectiv, până la capăt, valsul «Dunărea Albastră», cu trena zdrenţuită într-o flaşnetă? Sau „Călugărul din vechiul schit“. Sau „Steluţa“. Sau „Pe lângă plopii fără soţ“.
(...) Şi pe mine m-a oprit o flaşnetă. Eram, pe un bulevard bucureştean, cu soarele, cu primăvara, cu tumultul vieţii. Dar, deodată, a crescut un cântec de flaşnetă. L-am recunoscut: „Pe lângă plopii fără soţ“. M-am apropiat de flaşnetar, fără putinţă de împotrivire, şi am stat până la capăt, dându-i obolul cuvenit. În acea clipă, un tânăr prieten al literaturii mele, m-a surprins cu ochii melancolici. A zâmbit jenat, dar nu s-a putut opri: «Domnule Teodoreanu...» Şi-a spus ce-am spus şi eu cu ani în urmă. Şi-am vrut să-i spun, la rândul meu, vorbele profesorului Ibrăileanu: «N-am ascultat muzica. Am revăzut locurile copilăriei şi târgul tinereţii mele: dulce Târgul Ieşului. Ce-a mai rămas?» Dar nu i-am spus nimic, însă am scris tot.“
▲
Programul festivalului din acest an
Săptămâna acesta are loc a VI-a ediţie a festivalului, de vineri, 14 septembrie, şi până duminică, 16 septembrie, ora 21.00, în sala Palatului Culturii şi pe străzile Iaşilor, uitatele instrumente muzicale, trezite la viaţă, vor da romantice concerte.
Unul deosebit, cu orgă barbarie, pian şi trompetă, va fi în seara zilei de vineri 14 septembrie, la ora 21.00, susţinut de organişti celebri din Germania (Adrian Oswalt, Wolfgang Brommer -fabricant de orgi, Aurel Manciu).
Altele vor fi prezentate de musafiri veniţi din Belgia (Weiss Seraphin, Doster Julia, Rene şi Eve Dubois, Hanut), Franţa (Pascale şi Floriane Barouline Jeannine şi Claude Sobeau, cu Patrice Giraud, Olivier Bouchoux) şi nelipsitul flaşnetar român, Vasile Cocoloş.
Ziua de sâmbătă, 15 septembrie, este închinată recitalurilor şi spectacolelor stradale.
Expoziţia de instrumente „Fascinaţia muzicii mecanice“ deschisă la Palat, prin silinţa personalului muzeului sub conducerea doamnei Lenuţa Chiriţă, şefa Muzeului şi sufletul festivalului, cât şi „Salonul Antichităţilor“ organizat pe strada Lăpuşneanu, vor prelejui vizitatorilor o reverie şi o romantică întoarcere în atmosfera Iaşilor de la începutul veacului trecut.
