Închisorile părintelui Arsenie Papacioc

Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de "elemente" considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniştea deşertului pentru a-şi plânge păcatele şi a-L afla pe Dumnezeu. Erau toţi aceştia sinceri în căutarea lor? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereţii? Răspunsul creştin la aceste întrebări este bine ştiut, dar pentru duşmanii religiei lui Hristos, acesta era departe de a fi convingător. În perioada în care România a fost sub dominaţia regimului comunist, puterea politică şi organele de represiune au manifestat o adevărată obsesie că opţiunea unor reprezentanţi ai "vechii ordini sociale" de a se retrage la mănăstire nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acţiunilor duşmănoase sub haina religiei.

Anghel Papacioc s-a născut pe 15 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. În 1932, tânărul Papacioc a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, plecând, după satisfacerea serviciului militar, la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament "Malaxa", unde lucra, în calitate de maistru-şef, fratele său, Radu. Ca mulţi dintre tinerii vremii care nu erau de acord cu situaţia socio-economică a României acelor timpuri, Anghel Papacioc simpatiza din punct de vedere politic Mişcarea Legionară, însă nici un document nu arată că el ar fi luat parte în vreun fel la acţiuni necugetate, ci modalitatea sa de implicare în mişcare a constat în esenţă în participarea la numeroase tabere de muncă, unde s-a remarcat prin hărnicie şi spirit organizatoric, fiind apreciat de tot mai multe persoane.

În închisorile carliste şi antonesciene

În decembrie 1938 a fost arestat de poliţia politică a lui Carol al II-lea, fiind internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc, unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi confecţionând cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, Anghel Papacioc a fost propus în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Din cauza funcţiei pe care a deţinut-o, din partea Mişcării Legionare, el a fost vizat direct de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după consumarea confruntărilor din ianuarie 1941 (aşa-numita "rebeliune legionară"). A fost judecat la un loc cu mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai legiunii din regiunea Braşov, fiind condamnat la 6 ani de închisoare pentru presupuse acte de "insubordonare".

În luna august 1941, din închisoare, Anghel Papacioc făcea cerere să i se permită să lupte pe front şi astfel să fie într-un fel de folos ţării. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare, dar, ulterior, autorităţile revin asupra deciziei. Deoarece regimul de detenţie de la Aiud, unde erau ţinuţi legionarii, era extrem de dur, se hotărăşte, la îndemnul altor camarazi, să fugă în Iugoslavia, însă, în iunie 1942, el este prins şi predat grănicerilor români. Judecat de Tribunalul Militar Braşov pentru trecere frauduloasă a frontierei, este condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase deoparte toate cele lumeşti şi să devină monah.

Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la Mănăstirea Cozia, unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca "frate". Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul "frate" lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la Mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca - Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la Schitul Cioclovina, care aparţinea de Mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949, când, la cerere, a plecat la Mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la Mănăstirea Antim - Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. Aici el este rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi slujeşte până în iunie 1950, când pleacă la Mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a MAI Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate numeroase personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

Mărturisitor al credinţei în anii comunismului

În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise.

În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că pentru părinte este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Însă pentru Arsenie Papacioc, apropierea de cele sfinte a însemnat lăsarea în spate a tuturor deşertăciunilor lumii. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu gruparea "Rugul Aprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de fapte reprobabile, pe care un creştin adevărat nu trebuie să le săvârşească şi că, odată apucat pe calea bisericii, "omul cel vechi" a pierit. Asemenea altor membri ai lotului "Rugul Aprins", părintele a arătat că mărturisirea sa ca monah e mărturisirea lui Hristos, recunoscând că i-a învăţat pe numeroşi tineri tainele credinţei creştine.

Cum anchetatorii nu au găsit nimic penal în faptele părintelui, ei îl vor trimite în judecată pe baza aceloraşi vechi acuzaţii din anii â40. Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului "Rugul Aprins", părintele Arsenie era condamnat la 20 de ani de închisoare "pentru uneltire contra ordinii sociale". A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, "eliberat" este numai un fel de-a spune, deoarece până în 1990 asupra părintelui Securitatea va exercita o supraveghere aspră şi chiar ostentativă, singurul motiv fiind teama de imensul său prestigiu spiritual.