Istoria Sfântului Munte Athos

Aflat între cer şi pământ, tăinuit de imensitatea mării, scăldat în lumina harului dumnezeiesc, Sfântul Munte este locul în care frumuseţea parcă nefăcută de mână a naturii, ce-ţi taie pur şi simplu răsuflarea, se uneşte cu necontenitele rugăciuni şi nevoinţe ale celor ce s-au lepădat de deşertăciunile lumii, într-o tulburătoare „Liturghie cosmică“. Munte ce poartă sufletele monahilor către împărăţia lui Dumnezeu, Athosul este, totodată, şi tărâmul ce atrage dintotdeauna paşii pelerinilor dornici să descopere taina acestei veritabile „porţi a cerului“.

Denumit de antici Acte (Akte), conform lui Tucidide, Athos-ul este cunoscut din sec. al XI-lea sub numele de „Sfântul Munte“ (Hagion Oros). Statul monastic autonom al Sfântului Munte - titulatura oficială actuală - constituie din punct de vedere politico-geografic o republică autonomă aflată sub suzeranitatea Republicii Elene, în timp ce, din punct de vedere spiritual, se află sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Având în prezent o populaţie de cca 2.262 de monahi, el este constituit din 20 de mănăstiri cu viaţă de obşte, 12 schituri dependente fiecare de câte o mănăstire (patru dintre ele cu viaţă chinovială, opt cu viaţă idioritmică), precum şi din numeroase chilii, colibe sau sihăstrii. Structura de conducere administrativ-spirituală este una ierarhică, având sediul la Karyes, capitala Sf. Munte, situată în inima peninsulei şi fiind compusă din: Sfânta Comunitate (Hiera Kinotita), un consiliu grupând 20 de reprezentanţi ai tuturor mănăstirilor, aleşi pe o perioadă de un an; Sfânta Administraţie (Hiera Epistasia), un comitet executiv alcătuit din patru membri (reprezentanţi ai câte unei grupe de patru mănăstiri, fiecare din cele cinci grupe succedându-se la un interval de un an), în frunte cu un protos; Sinaxa extraordinară, organul legislativ şi juridic al Sf. Munte, alcătuită din egumenii celor 20 de mănăstiri. Tot la Karyes rezidă şi guvernatorul peninsulei, reprezentant al autorităţii statului, numit de ministrul de Externe al Greciei şi având rolul de a veghea la respectarea Cartei Sf. Munte şi la menţinerea ordinii şi a securităţii.

Athoniţii păgâni, convertiţi de Maica Domnului

Situat în regiunea Macedonia (nordul Greciei) şi având o suprafaţă de 335 km2, Athosul constituie cel mai estic din cele trei promontorii (alături de Sithonia şi de Kassandra) ale peninsulei Halkidice, ce pătrunde în Marea Egee pe o distanţă de 60 km (până la capul Nymphaeum sau Sf. Gheorghe), având o deschidere ce variază între 7-12 km. Deşi legat de uscat printr-un istm lat de 3 km, datorită solului mlăştinos ce se constituie într-o graniţă naturală, Sf. Munte poate fi vizitat doar venind de pe mare, de regulă de la Ouranopolis. Intrarea se face prin micul port Dafni, situat în partea de vest a promontoriului, între Mănăstirile Xiropotamu şi Simonopetra. Accesul este strict interzis femeilor, iar vizitatorii trebuie să posede, la intrarea în Sf. Munte, fie aprobarea Patriarhiei Ecumenice (în cazul în care sunt clerici), fie un fel de viză (diamonitirion) eliberată de Oficiul de pelerinaj la Athos, cu sediul în Tesalonic (dacă sunt laici).

Creştinarea locuitorilor Athosului a avut loc, potrivit tradiţiei locale, în circumstanţe excepţionale. Aflată în drum spre Cipru, unde intenţiona să-l viziteze pe Dreptul Lazăr, episcopul insulei, Născătoarea de Dumnezeu, însoţită de Sf. Ioan Evanghelistul, a poposit prin lucrare dumnezeiască în peninsulă. Aici a convertit populaţia păgână şi, încântată de frumuseţea locului, a consacrat Muntele drept „Grădină a Maicii Domnului“ şi loc sfânt de retragere monastică, interzicând accesul femeilor. Conform aceleiaşi tradiţii, începuturile vieţii monahale athonite trebuie plasate în vremea lui Constantin cel Mare. Distrugerea bisericilor creştine de către Iulian Apostatul (361-363) a fost urmată de distrugerea templelor păgâne la porunca lui Teodosie cel Mare (383-395). Acestuia din urmă şi fiului său, Arcadie, le este atribuită ctitorirea Vatopedului, iar împărătesei Pulcheria - cea a Xiropotamului. Istoricul bizantin Iosif Genesios ne spune că monahii din peninsulă au participat la lucrările Sinodului al VII-lea Ecumenic (787).

Indiscutabil, primele tentative de vieţuire monastică în Sf. Munte au fost unele de sorginte anahoretică. Sihaştrii plecaţi în sec. al VII-lea din pustia Egiptului din cauza incursiunilor musulmane ori monahi bizantini refugiaţi din calea prigoanei iconoclaste din sec. VIII-IX îşi vor fi aflat, poate, locul de liniştire la Athos. Sf. Petru Athonitul (sec. al VIII-lea), evocat de către Sf. Grigorie Palama drept temelie a vieţii isihaste, a vieţuit aici, conform renumitului său biograf, timp de 53 de ani într-o singurătate totală. După trecerea la Domnul, faima vieţuirii, probată şi de moaştele sale izvorâtoare de mir, a atras numeroşi imitatori, veniţi probabil din Palestina. În jurul anului 860, Sf. Eftimie cel Tânăr, împreună cu câţiva ucenici, a întemeiat un schit, iar după câţiva ani, în timpul domniei împăratului Vasile I Macedoneanul (867-886), un alt ucenic al său, Sf. Vasile Mărturisitorul, a ridicat o mică aşezare monastică pe actualul amplasament al Mănăstirii Hilandar. Tot în această perioadă, Mănăstirea „Sf. Ioan Colovul“ de lângă Hierissos (Halkidia) avea sub ascultare câţiva anahoreţi ce vieţuiau în locurile muntoase ale promontoriului. În 924, împăratul Roman Lekapenos, la insistenţele soţiei sale şi ale monahului Pavel (fiul împăratului Mihail al III-lea), ar fi poruncit zidirea Mănăstirii Cheimarrou (Xiropotamou). Existenţa unei conduceri centralizate (sinaxe a bătrânilor) în Athos este semnalată într-un edict imperial al lui Leon al VI-lea din 886, iar în 911 este semnalată chiar şi funcţia de protos al muntelui. În 941-942 graniţele Athosului monastic erau deja stabilite, iar Karyes - cunoscut drept capitala sa.

Sfântul Atanasie Athonitul, ctitorul Marii Lavre

Informaţii mult mai sigure deţinem cu privire la începuturile vieţii de obşte athonite, datorate Sf. Atanasie Athonitul. Născut în 925-930 în Trapezunt, într-o familei nobilă şi primind din botez numele de Avraam, el şi-a făcut studiile în Constantinopol în timpul domniei lui Roman I Lekapenos (920-944), îmbrăţişând apoi pentru scurt timp cariera de profesor. La îndemnul lui Mihail Maleinos, egumenul Mănăstirii Kyminas din Olimpul Bitiniei (Asia Mică), el a fost tuns ca monah sub numele de Atanasie şi a vieţuit în această mănăstire între 952-958. Sosind la Athos în jurul anului 958, Sfântul a fost bine primit de comunitatea monahală de la Karyes, unde a vieţuit într-o chilie până la finele anului 959. După o vieţuire singuratică timp de un an la Melana, în extremitatea sud-estică a peninsulei, în 961/962-3, cu ajutorul împăratului Nichifor Focas, el a ctitorit Marea Lavră, cunoscută şi sub numele de Lavra „Sf. Atanasie“, biserica principală primind hramul „Bunei Vestiri“. Sfântul a alcătuit un aşezământ în care se prevedeau în detaliu rânduielile administrative, liturgice şi disciplinare ce trebuiau respectate de monahii săi. În 964, printr-un chrysobul, împăratul a acordat mănăstirii un fragment din Lemnul Sf. Cruci şi capul Sf. Vasile cel Mare şi tot acum este statuată aici viaţa chinovială. În lucrarea sa, Sf. Atanasie s-a lovit de opoziţia a numeroşi anahoreţi athoniţi ce nu vedeau cu ochi buni dezvoltarea unei mari lavre în peninsulă. Disputa a fost tranşată prin primul Typikon al Sf. Munte, emis în 971-972 de împăratul Ioan Tzimiskes, care căuta să protejeze ambele feluri de vieţuire monastică. În jurul anului 1001, Atanasie a trecut la cele veşnice, fiind prăznuit ca sfânt în Biserica Ortodoxă, la data de 5 iulie. În 1045, împăratul Constantin al IX-lea Monomahul a emis un nou Typikon, ce reglementa vieţuirea monastică în Athos, document în care apare pentru întâia oară denumirea de Sfântul Munte, precum şi interdicţia femeilor şi a animalelor de sex feminin a de a intra aici.

Daniile domnitorilor Ţărilor Române şi ale ţarilor Rusiei salvează Athosul

În secolele XI-XII, Athosul a devenit unul dintre cele mai importante centre monastice din întreg Imperiul Bizantin. În sec. al XIII-lea, monahii de aici au avut de suferit de pe urma abuzurilor şi jafurilor comise de stăpânirea latină implementată prin Cruciada a IV-a (1204), şi, ulterior, din cauza opoziţiei lor faţă de politica de unire cu Biserica Romei, dusă de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282). Între 1307-1309, Athosul a fost răvăşit de raidurile mercenarilor catalani, care au distrus multe mănăstiri, au furat odoare preţioase şi au terorizat monahii. La mijlocul sec. al XIV-lea, călugării din Sf. Munte au fost implicaţi în disputa isihastă, fiind fermi susţinători ai învăţăturii Sf. Grigorie Palama, referitoare la energiile dumnezeieşti necreate, în lupta dusă de acesta împotriva reprezentanţilor bizantini ai umanismului scolastic.

Independenţa Athosului a fost parţial menţinută în timpul îndelungatei ocupaţii otomane, sultanul Murad al II-lea recunoscând în 1424 autonomia Sf. Munte, în schimbul achitării unui tribut. Dacă în sec. XV-XVI comunităţile monastice de aici s-au bucurat de o relativă pace şi prosperitate, în sec. al XVII-lea taxele grele impuse de Înalta Poartă au condus la o majoră criză economică a marilor mănăstiri, ce a determinat extinderea vieţii idioritmice în sec. al XVIII-lea. Generoasele danii ale domnitorilor Ţărilor Române şi ale ţarilor Rusiei au permis totuşi supravieţuirea mănăstirilor athonite. Mai mult, în sec. al XIX-lea, cu excepţia dramaticelor evenimente din 1821, se constată o reînviorare a vieţii monahale, numărul vieţuitorilor din Sf. Munte atingând impresionanta cifră de 7.000. Războiului balcanic din 1912 a consfinţit independenţa Athosului, iar după un scurt conflict diplomatic dintre Rusia şi Grecia privind suzeranitatea peninsulei, după Primul Război Mondial aceasta a intrat sub suzeranitatea Greciei. Faptul a fost confirmat prin tratatele internaţionale de la 1913, 1919, 1920 şi 1923. Prin decretul Comunităţii Sf. Munte din 1913 se recunoaşte suveranitatea regilor Greciei ca succesori legitimi ai împăraţilor bizantini care au ctitorit mănăstirile athonite şi faptul că Athosul aparţine teritorial Greciei. În 1924, Dubla Sinaxă a Sf. Munte a întocmit o „Cartă constituţională“ ratificată de Parlamentul Greciei în 1926. Statutul autonom al Sf. Munte se întemeiază pe chrysobul-ul emis de împăratul Ioan Tzimiskes în 972, act păstrat în Casa Sf. Administraţii din Karyes, statut confirmat şi de Constituţia Greciei şi apoi ratificat după aderarea acestui stat la UE.

Comorile de la Athos

Arhitectura athonită este relativ unitară, katholikoanele (bisericile principale ale mănăstirilor) fiind construite după un plan în cruce greacă înscrisă şi având compartimentarea clasică: altar, naos, pronaos. Până în 1293 bisericile aveau un dublu narthex, aşa cum putem observa la Dionisiu, Pantocrator şi Esfigmenu, după care narthexul interior a fost înlocuit cu un spaţiu deschis delimitat de două coloane. Pavajul şi decorul pereţilor (până la o anumită înălţime) este realizat din marmură, iar exteriorul este zugrăvit în roşu precum la Marea Lavră, Cutlumuş, Iviron şi Vatoped.

Cele mai vechi fragmente de mozaic parietal (sec. al XI-lea) se păstrează în katholikon-ul de la Vatoped şi înfăţişează Buna Vestire şi Deisis, iar cele mai vechi mostre de frescă (sec. al XII-lea), reprezentându-i pe Sf. Ap. Petru şi Pavel, se păstrează în chilia Ravdouhos, de lângă Karyes. La începutul sec. al XIV-lea, pictori (precum Manuil Panselin, Mihail Astrapas şi Eutihie) aparţinând Şcolii macedonene, cu centrul în Tesalonic, au executat splendidele fresce de la Protaton, Vatoped, Hilandar, Pantocrator şi din katholikon-ul de la Marea Lavră (azi pierdute). Mai târziu, pictorii Şcolii cretane şi-au adus, şi ei, aportul la zugrăvirea katholikoanelor de la Marea Lavră şi de la Stavronikita (Teofan Strylitzas-Cretanul, 1525, 1535), a celor de la Dionisiu şi Dochiaru (Tzortzis, 1546-7, 1568), a celor de la Cutlumuş şi Iviron, a Capelei „Sf. Nicolae“ de la Marea Lavră (Frangos Catellanos, 1560), a trapezelor de la Dionisiu (Macarie, 1615) şi Hilandar (Gheorghe Mitrofanovici, 1623).

Mănăstirile athonite posedă şi alte nepreţuite „comori“: cea mai mare colecţie de icoane din lume (cca 20.000); manuscrise (peste 12.000 de codici) multe dintre ele împodobite cu splendide miniaturi, constând în Evangheliare, cărţi liturgice diverse, scrieri patristice, lucrări ale poeţilor şi filosofilor greci etc., cele mai timpurii datând de prin sec. al VII-lea; veşminte liturgice, vase sfinte, chrysobul-uri imperiale ori nenumărate sfinte moaşte. Cele mai bogate biblioteci sunt cele de la Marea Lavră (2.050 de manuscrise), Vatoped (1.700 de manuscrise), Iviron (2.000 de manuscrise), Russikon (1.920 de manuscrise) şi Hilandar (1.000 de manuscrise). Fragmente din Lemnul Sfintei Cruci se găsesc la multe dintre mănăstirile de aici: Xiropotamu (cel mai mare fragment), Marea Lavră, Hilandar, Dochiaru, Caracalu şi Filotheu.

Este aproape imposibil de inventariat cu exactitate mulţimea impresionantă de moaşte aflate la Athos. Amintim doar câteva exemple, precum: Brâul Maicii Domnului, Capul Sf. Apostol Andrei, un deget al Sf. Ioan Botezătorul (Vatoped), mâna Sf. Ap. Andrei, capul Sf. Vasile cel Mare, mâna Sf. Ioan Gură de Aur (Marea Lavră), la care putem adăuga cele 150 de relicvarii de la Iviron sau mormântul Sf. Atanasie Athonitul, alături de care se află bastonul şi crucea sa din lemn, ferecată în fier. Se cuvine să adăugăm şi câteva icoane, minunate exemplare ale artei bizantine sau recunoscute ca făcătoare de minuni: icoanele Sf. 40 de mucenici şi a Sf. Pantelimon (Marea Lavră, sec. al XI-lea); icoanele în mozaic ale Sf. Gheorghe şi Sf. Dimitrie (Xenofont, sec. al XII-lea), a Hodighitriei (Hilandar, sec. al XII-lea); icoanele-diptic (Sf. Ioan Botezătorul/Sf. Ioan Botezătorul cu Maica Domnului cu Pruncul; Hristos/Sf. Atanasie Athonitul; Hodighitria/ Răstignirea); renumitele icoane ale Maicii Domnului Cucuzeliţa şi Iconoama (Marea Lavră), Pantanassa, Vimatarissa, Antifomitria (Vatoped); Tricherusa (Hilandar), Portăriţa (Iviron) sau Axion Estin (Protaton).

Din cele 20 de mănăstiri, 17 sunt predominant greceşti, iar trei aparţin altor naţionalităţi (sârbilor - Hilandar, ruşilor - Russikon, bulgarilor - Zografu), la care se adaugă cele două schituri româneşti (Prodromu şi Lacu) şi unul bulgăresc (al Născătoarei de Dumnezeu). Schitul „Sf. Ioan Botezătorul“ - Prodromu, dependent de Marea Lavră, cumpărat în 1857 de monahii români Nectarie şi Nifon şi amenajat ca schit, este situat între Marea Lavră şi Cavsocalyvia. Cel de-al doilea schit românesc, „Sf. Dumitru“ - Lacu este situat între Marphonou şi Antiathon, fiind dependent de Mănăstirea „Sf. Pavel“, situată în apropiere. Se cuvine să amintim şi cele trei chilii româneşti: Sfântul-Ipatie, Sfântul-Ioan-Botezătorul şi Sfântul-Gheorghe de la Kolitzu (Colciu), situate pe proprietatea Mănăstirii Vatoped.

În prezentarea sumară ce urmează vom avea în vedere data ctitoriei, ctitorii, hramul şi naţionalitatea majorităţii vieţuitorilor.

Mănăstiri (cu viaţă de obşte)

1. Marea Lavră: 963, Sf. Atanasie Athonitul (ctitor şi hram), greacă;

2. Vatoped: 972, monahii Atanasie, Nicolae şi Antonie din Adrianopole (ai Sf. Atanasie Athonitul), Buna Vestire, greacă;

3. Iviron: 980-983, Sf. Ioan Iviritul, împreună cu fiii săi Eftimie şi Gheorghe (tunşi în monahism de către Sf. Atanasie Athonitul), Adormirea Maicii Domnului, georgiană;

4. Hilandar: 1198, Sf. Sava şi tatăl său, Simeon (fostul voievod sârb Ştefan Nemanja), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, sârbească;

5. Dionisiu: 1375, Sf. Dionisie de Coriţa (Koreseos), Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, greacă;

6. Cutlumuş: 1081-1118, împăratul Alexie Comnenul şi monahul Calist Cutlumuşeanu (refăcută în sec. al XIV-lea cu sprijinul domnitorilor Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu ai Ţării Româneşti, fiind numită în vechile hrisoave şi „lavra românească“), Schimbarea la Faţă, greacă;

7. Pantocrator: 1357/1363, Alexie Stratopedarcul şi Ioan Primikerios, Schimbarea la Faţă, greacă;

8. Xiropotamu: cca 1030, monahul Pavel Xiropotamul, Sf. 40 de mucenici, greacă;

9. Zografu: sec. al X-lea, monahii Moise, Aaron şi Ioan din Ohrida, Sf. Mare Mc. Gheorghe, bulgară;

10. Dochiaru: înainte de 1046, Cuv. Eftimie (ucenic al Sf. Atanasie Athonitul)/monahul Daniel Dochiarul, Soborul Sf. Arh. Mihail şi Gavriil, greacă;

11. Caracalu: cca 1070, monahul Karakalas (?), Sf. Ap. Petru şi Pavel, greacă;

12. Filotheu: înainte de 992, monahii Arsenie şi Filotei, Bunavestire, greacă;

13. Simonopetra: 1257/1363, Sf. Simeon Athonitul, Naşterea Domnului, greacă;

14. Sfântul Pavel: cca 1050, monahul Pavel Xiropotamul, Întâmpinarea Domnului, greacă;

15. Stavronikita: începutul sec. al XI-lea; 1536, monahul Grigorie Giromeriatis, Sf. Ier. Nicolae, greacă;

16. Xenofont: sec. X-XI, Sf. Cuv. Xenofon, Sf. Mare Mc. Gheorghe, greacă;

17. Grigoriu: sec. al XIV-lea, monahul Grigorie, Sf. Ier. Nicolae, greacă;

18. Esfigmenu: sec. al X-lea-începutul sec. al XI-lea, Înălţarea Domnului, greacă;

19. Sfântul Pantelimon (Russikon): sec. al XI-lea, monahi kieveni, Sf. Mare Mc. Pantelimon, rusească;

20. Konstamonitu: cca 1086, monahul Kastomonites (?), Sf. Arhid. şi Întâiul Mc. Ştefan, greacă.

Schituri cu viaţă chinovială (de obşte)

1. Adormirea Maicii Domnului, aparţinând de Mănăstirea „Sf. Pantelimon“;

2. Sf. Prooroc Ilie: dependentă de Pantocrator;

3. Sfântul Ioan Botezătorul sau Prodromu: depinde de Mănăstirea Marea Lavră;

4. Sfântul Andrei „Serai“: depinde de Mănăstirea Vatopedi.

Schituri cu viaţă idioritmică (de sine)

5. Naşterea Maicii Domnului (Noul Schit): depinde de Mănăstirea „Sfântul Pavel“;

6. Sfântul Dumitru: depinde de Mănăstirea Vatopedi;

7. Sfântul Dumitru, Lacu: depinde de Mănăstirea „Sfântul Pavel“;

8. Sfântul Pantelimon: depinde de Mănăstirea Cutlumuş;

9. Sfânta Ana: depinde de Mănăstirea Marea Lavră;

10. Sfânta Treime - Kavsokalyvia: depinde de Mănăstirea Marea Lavră;

11. Sfântul Ioan Botezătorul: depinde de Mănăstirea Iviron;

12. Buna Vestire: dependentă de Xenofont;

13. Protaton: biserica principală de la Karyes, sec. al X-lea, Adormirea Maicii Domnului.