Limba latină prisca, în minele de la Roșia Montană

Cercetările din prezent ne arată că limba vorbită în Dacia era o limbă latină, numită „prisca latinitas” sau „prisca latina”, adică „verborum vetustas prisca”, limba veche folosită de „viri prisci”, „oameni din generațiile strămoșilor”. Aceștia vorbeau o limbă foarte veche, care se folosea și în Latium, cu foarte mult timp înainte de întemeierea Romei. 

În discursul său de primire în Academia Română, în anul 1920, Sextil Pușcariu declara că lingviştii „sunt preocupaţi în cea mai mare parte de metoda comparativă, care primează în lingvistica modernă şi care caută cu îngrijire asemănările între diferite limbi. (...) Am accentuat în repetate rânduri că metoda comparativă nu e completă, când ţine seama numai de asemănări, şi nu priveşte şi deosebirile, (...) pentru că limba română păstrează o comoară întreagă de elemente vechi, pierdute în celelalte limbi romanice, care pot servi la datarea unor inovaţii de limbă şi la răspândirea lor pe teren romanic”. Rezervele lingviștilor față de opiniile unor savanți care au studiat limba geto-dacilor sunt motivate, deoarece nu au fost corect demonstrate, încercându-se și aici reconstrucții făcute fără temei, ca și în cazul limbii latine clasice. Astăzi, aflăm că limba vorbită în Dacia era o limbă latină, numită „prisca latinitas” sau „prisca latina”, „verborum vetustas prisca”, limba veche folosită de „viri prisci”, „oameni din generațiile strămoșilor”. Aceștia vorbeau o limbă foarte veche, care se folosea și în Latium, cu foarte mult timp înainte de întemeierea Romei.

Despre această limbă a vorbit, cu mai mulți ani în urmă, cercetătorul Miceal Ledwith, un confident al Papei Ioan Paul al II-lea, care avea acces la toate documentele secrete din Biblioteca Vaticanului. El spunea, într-o conferință televizată pe tema originii și statutului limbii române și latinității acesteia, că aceasta este, de fapt, chiar limba stră­mo­șilor noștri, daco-tracii. Latina clasică este urmașa limbii străvechi vorbite de traco-daci, deci a limbii numită latina prisca, din care s-a dezvoltat latina clasică, folosită după întemeierea Romei, așadar, acum s-a creat noua limbă de cultură și civilizație a Imperiului Roman.

Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, care a avut acces la cei peste două sute de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva Bibliotecii Vaticanului, fiind și membru al Comisiei Teologice Inter­naţionale, făcea afirmația șocantă, atât pentru noi, cât și pentru restul auditorilor: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Cato­lice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume știe că limba română, dar și latina clasică vin din locul din care se trage limba latină, latina prisca şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină populară este o limbă vorbită de strămoșii românilor… Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale, limba latină”.

Istoricii români, filologii au exagerat rolul Romei. O teorie a cercetătorilor ardeleni pentru apărarea drepturilor lor naționale, specifică Şcolii Ardelene, susținea că dacii au fost exterminaţi de romani şi noi suntem latini puri. Sigur, în perioada afirmării culturii românești, curentul latinist, fondat pe interesul politic, și nu pur ştiinţific, a fost atenuat, sub influenţa marelui lingvist B.P. Hasdeu și a istoricilor Gh. Popa Lisseanu, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga și P.P. Panaitescu, care au menționat şi elementele dacice, dar şi importanța influenţei slavone.

Afirmațiile extraordinare ale diplomatului Miceal Ledwith sunt întărite de dovezile istoricilor și arheologilor începutului de secol XX, ocultate, însă, de o parte semnificativă a cercetătorilor străini și români. Adevărul a ieșit la iveală în urma problemelor de cercetare specială economică și politică a zonei aurifere Roșia Montană, aflată astăzi în pericol, care a dus la reluarea cercetărilor pe baze moderne. Au atras atenția „galeriile romane”, numite după conținutul inscripțiilor găsite acolo gropi de aur, sintagmă aflată și astăzi în uzul locuitorilor din zonă. În aceste gropi de aur s-au găsit tăblițe cerate, numite triptice pentru că erau alcătuite din trei foi și pe care sunt notate date privind administrarea exploatării minei, notări ce aparțin proprietarilor. Sunt note socotite adevărate acte juridice folosite în epocă. Aceste evidențe sumare legate de proprietate, termen, cantitate au fost notate, mai târziu, pe lemnul cu patru muchii, numit răboj, pe care se însemnau bunurile sătenilor, ale comunității rurale din Evul Mediu. Tripticele sunt descrise în detaliu în volumul „Romanica, studii istorice, filologice și arheologice” al academicianului Gh. Popa-Lisseanu, publicat în 1926. Atât autorul, cât și lucrarea sa au fost ignorate de specialiștii moderni, pe care Sextil Pușcariu îi numea sceptici, adică ignorau tradiția, calitatea conservatoare a patrimoniului câștigat. Aceste tăblițe cerate demonstrează, astăzi, că minerii „peregrini iliro-dal­mați”, din marele neam al tracilor, și „autohtonii”, adică dacii, se înțelegeau bine cu romanii, folosind toți limba „latină prisca” sau „vulgară”. Noi, lingviștii, ne-am raportat doar la latina clasică, nu și la cea vorbită pe cele două maluri ale Dunării, numită latina dunăreană, așa cum a diferențiat-o clasicistul Iancu Fischer, în volumul „Latina dunăreană”. El scria că dacii și-au uitat limba, fiindcă au acceptat-o pe cea a cuceritorilor.

Dovezi noi privitoare la tăblițe găsim în cartea „G. Popa-Lisseanu”, o ediție îngrijită și cu prefață de I. Oprișan. Tăbliţele cerate de la Roşia Montană reprezintă documente de o valoare inestimabilă prin furnizarea unor date importante despre viaţa socială şi economică a Daciei romane din secolul al II-lea d.Hr. Tăbliţele cerate dovedesc latinitatea poporului român, formarea sa prin fuziunea dintre dacii autohtoni şi coloniştii romani, precum şi continuitatea neîntreruptă a lui în spaţiul geografic în care s-a format. Din punctul de vedere al organizării și administrării, în concordanță cu dreptul juridic, studierea tăbliţelor cerate prezintă un interes deosebit, fiind o dovadă a aplicării dreptului roman în provincia Dacia, dar și a influenţelor vechiului drept al autohtonilor. În Dacia romană a avut loc o întrepătrundere a elementelor dreptului roman cu elemente juridice provenite atât de la daci, cât şi de la coloniştii peregrini veniți de la sudul Dunării, mai ales din Grecia, Dalmaţia şi Iliria.

Se știe că localitatea Roşia Montană (Alburnus Maior) este o aşezare străveche din Ţara Moţilor, situată între Abrud și Câmpeni. În subsolul localităţii, se află zăcăminte de aur exploatate încă din epoca fierului. Datările cu carbon radioactiv (C14) au dovedit că dacii extrăgeau aurul înainte de cucerirea romană. Romanii nu au făcut altceva decât să intre în galeriile săpate de daci. Bogăţia în aur a Daciei a fost obiectivul major pentru cucerirea ei de către romani (106 d.Hr.). Zeci de care încărcate cu aur au luat drumul Romei, ceea ce a dus la echilibrarea situaţiei financiare a imperiului, în timpul ocupaţiei romane, în anii 106-271 d.Hr. În acest interval au fost introduse metode tehnice superioare de extragere şi prelucrare a minereului, fiind aduşi specialişti din Dalmaţia, Iliria, Grecia. Un fapt extrem de important este acela că, în anul 1873, cele 25 de tăbliţe au fost publicate integral, cu comentarii şi ilustraţii grafice, de către eruditul german Theodor Mommsen, în lucrarea „Corpus Inscriptionum Lapidarum”. Printre cercetătorii români care au studiat şi comentat tăbliţele cerate de la Alburnus Maior se numără, cronologic, Timotei Cipariu, G. Popa-Lisseanu, I. Baltariu şi I.I. Russu.

În munca mea de redactare la Dicționarul limbii române (DLR) al Academiei Române, am fost adesea contrariată mai ales la aliniatul etimologie, unde am observat, asemenea altor cercetători, că multe cuvinte erau explicate ca provenind din latina clasică, deși fonetic nu puteau fi explicate astfel. Exemplele sunt numeroase. Unul dintre ele este cuvântul ferigă, planta prezentă în pădurile noastre, explicat din latinescul filix – icis, deși are varianta feregă, o formă care o leagă de pteriga și care ne sugerează că ar fi fost cu sensul de aripă, forma plantei fiind asemănătoare aripei unor păsări. Deci, cuvintele s-au format, inițial, prin analogie, în tot decursul limbajului primar. Cred, pe baza expe­rien­ței mele lexicografice și lexicologice, că limba română are în sine o experiență de acumulări milenare și acestea trebuie, cu mare trudă și acribie științifică, puse în valoare, pentru a reda limbii și culturii române statutul pe care l-au remarcat cu mare respect de-a lungul timpului străinii care ne-au vizitat țara.