Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, străvechi centru de credinţă şi cultură românească

Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, străvechi centru de credinţă şi cultură românească

Un articol de: Grigore Radoslavescu - 23 Oct, 2007

În inima României, la poalele munţilor Făgăraş, se află Mănăstirea Brâncoveanu. Având o splendidă vedere spre vârful Fereastra Mare şi fiind o poartă spre fraţii de dincolo de munţi, această mănăstire este cunoscută în întreaga ţară şi chiar şi în afara graniţelor ca o oază de linişte şi rugăciune. Fiind situată la o depărtare de 11 km est de oraşul Victoria şi 9 km sud de satul Sâmbăta de Sus, la graniţa dintre Ţara Românească şi Ardeal, aceasta s-a constituit, de-a lungul veacurilor, într-un centru de cultură şi spiritualitate, loc de întărire a credinţei şi alinare a suferinţei pentru credincioşii care se roagă sau poposesc în acest sfânt lăcaş.

Loc de închinare sub Fereastra Mare

Nu întâmplător, prin părţile locului, credincioşii care vin să se roage aici spun că „la Sâmbăta, sub Fereastra Mare, îi loc de închinare“.

„A veni în pelerinaj la mănăstire“, ne mărturiseşte părintele stareţ Ilarion Urs, „este un act important în viaţa oricărui credincios. Pentru că actul pelerinajului ţine şi de cer şi de pământ şi este o participare tainică la o altă realitate decât cea a existenţei profane sau a lumii imanente. Pelerinajul la mănăstire este o călătorie ce are ca destinaţie sfântul lăcaş, iar la final cinstirea acordată acestuia. Pelerinajul presupune deci plecarea, mersul, sosirea la locul sfânt şi actul de cinstire. Iar a pleca, a merge, a descoperi orizonturi noi, şi mai ales, a trăi o schimbare interioară al cărei scop este de a merge pe urmele lui Hristos, sunt tot atâtea acţiuni ce definesc calea pelerinului pornit spre locurile noastre monahale“.

Primul ctitor, bunicul voievodului

„Istoria Mănăstirii Brâncoveanu“, am aflat de la părintele arhimandrit Ilarion Urs, „începe din secolul al XVII-lea. În anul 1654, satul şi moşia din Sâmbăta de Sus intrau în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor care, conform tradiţiei, a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta. După moartea acestuia, moşia a revenit fiului său, Papa Brâncoveanu, tatăl viitorului domn al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu.

Preda Brâncoveanu, ca şi Papa Brâncoveanu, a avut parte de un sfârşit tragic, ambii fiind asasinaţi. După moartea lui Papa Brâncoveanu, pe tronul Ţării Româneşti a urcat, în anul 1688, fiul acestuia, Constantin Brâncoveanu, care şi el avea să aibă parte tot de un sfârşit tragic, fiind decapitat de turci la Constantinopol, la 15 august 1714, împreună cu fiii şi ginerele său, cu toţii preferând moartea martirică lepădării de credinţă prin trecerea la islam, cum li se propunea, spre a nu fi executaţi“.

„Pe cheltuiala Măriei Sale Constantin Brâncoveanu“

Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688-1714, moştenind la rândul lui moşia de la Sâmbăta de Sus, a construit o biserică de piatră, în anul 1696, pe locul vechii bisericuţe de lemn, ridicată de bunicul său, Preda Brâncoveanu. Potrivit Pisaniei de pe frontispiciul bisericii, mănăstirea a fost ridicată „cu toată cheltuiala Măriei Sale Constantin Brâncoveanu, voievod a toată Ungrovlahia“.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania abia scăpase de încercările de calvinizare întreprinse de principii calvini. Ortodoxia românească urma să fie ameninţată în continuare de strădaniile habsburgilor, care făceau tot ce le sta în putere pentru a-i trece forţat pe români la religia catolică, urmărindu-se prin aceasta chiar şi deznaţionalizarea lor. Este mai mult ca sigur că domnitorul Constantin Brâncoveanu a ctitorit mănăstirea de la Sâmbăta de Sus şi pentru a întări şi salva Ortodoxia română din Transilvania de noul pericol catolic, apărut prin trecerea Transilvaniei sub „protectoratul“ Austriei, la 9 mai 1688.

Lângă izvorul cu vindecări miraculoase

Locul unde a fost amplasată mănăstirea este de o frumuseţe paradisiacă, biserica fiind zidită în imediata vecinătate a unui izvor unde, conform tradiţiei păstrate până în zilele noastre, se petreceau vindecări miraculoase.

Ridicând mănăstirea, Constantin Brâncoveanu a adus aici călugări din Ţara Românească.

Arhitectura bisericuţei din piatră, ridicată de Brâncoveanu, se cadrează deplin cu stilul brâncovenesc apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ţara Românească. Proporţiile perfecte, laptele de var în care este zugrăvit exteriorul bisericii, brâul de cărămidă în zimţi şi acoperişul de şindrilă ne înfăţişează un monument vrednic de epoca domnitorului Brâncoveanu.

Turla bisericii este octogonală la exterior şi cilindrică în interior. Interiorul bisericii, în formă de cruce, împărţit în altar, naos, pronaos şi pridvor, reflectă împărţirea întâlnită la mai toate bisericile construite în epoca lui Brâncoveanu, ca şi după aceea.

Incinta mănăstirii, aşa cum se prezintă astăzi, a fost refăcută în întregime de către fostul mitropolit al Ardealului, IPS Antonie Plămădeală, trecut la cele veşnice în anul 2005.

Stavilă tendinţelor de calvinizare şi catolicizare

Conştient de strânsa legătură dintre unitatea de credinţă şi cea de limbă şi neam a românilor, deci de importanţa pe care o avea factorul religios în menţinerea fiinţei româneşti, Brâncoveanu dorea ca Mănăstirea de la Sâmbăta să reprezinte un însemnat centru cărturăresc pentru întrega Ţară a Oltului, pentru Ţara Bârsei, pentru Ţara Haţegului şi chiar pentru românii de peste Mureş şi Târnave. În acest scop, îndată după anul 1700, el a ridicat, în jurul ctitoriei sale, pe lângă chiliile destinate călugărilor, şi alte clădiri în care, cu ajutorul unor dascăli pe care i-a adus din Ţara Românească, a înfiinţat o şcoală de „gramatici“, o şcoală de zugravi şi o tiparniţă.

Activitatea şcolii înfiinţate aici, cu dascăli renumiţi, precum Nicolae Piltea, Bucur Călugărul, Ionaşcu, Visarion şi alţii, a exercitat, în acea vreme, o deosebită înrâurire asupra dezvoltării cultural-religioase din această parte a ţării, împiedicând, în mare măsură, tendinţele de calvinizare şi apoi de catolicizare a românilor ortodocşi, promovate de conducătorii Transilvaniei acelor timpuri.

Despre clădirile ce înconjurau biserica nu se mai ştie însă nimic, deoarece au fost distruse în totalitate, iar din planurile timpului în care au fost construite nu s-a mai păstrat nici o schiţă măcar, astfel încât nu mai există nici o mărturie despre mărimea şi arhitectura lor. Se presupune însă că nu erau de dimensiuni prea mari, că erau construite probabil din lemn, acest lucru explicând dispariţia lor totală.