Pe 30 noiembrie 2000, la lista monumentelor istorice aflate în patrimoniul UNESCO era adăugat un spaţiu din Armenia, descris astfel: „Mănăstirea Geghard conţine un număr de biserici şi de morminte, majoritatea sculptate în stâncă, ilustrând apogeul arhitecturii medievale din Armenia. Complexul de clădiri este situat în cadrul unui peisaj de o mare frumuseţe naturală, înconjurat de stânci impunătoare la intrarea în Valea Azat“. Mai departe, justificând aşezarea sălaşului monahal alături de cele mai mari monumente ale lumii, descrierea continuă: „Mănăstirea Geghard... este un exemplu extrem de bine păstrat şi complet de arhitectură monastică şi de artă decorativă, cu multe elemente novatoare, care a avut o profundă influenţă asupra dezvoltării ulterioare din regiune“.
Mănăstirea Geghard se află la 40 km sud-est de capitala Armeniei, Erevan, în regiunea muntoasă Kotayk. Cele mai vechi inscripţii şi documente referitoare la complexul mănăstiresc datează din secolul al VII-lea. Aşezarea este cunoscută sub numele de Ayrivank (Mănăstirea Peşterii), Mănăstirea celor şapte biserici şi Mănăstirea celor patruzeci de altare, dar şi sub numele de Gheghardavank (Mănăstirea Suliţei sau a Lăncii), din motive pe care le vom descoperi pe parcursul acestui articol.
De la Mănăstirea Peşterii la Mănăstirea celor patruzeci de altare
Potrivit tradiţiei locale, aşezarea monastică de la Geghard a fost fondată în secolul al IV-lea de Sf. Grigore Luminătorul, creştinătorul Armeniei. Spaţiul din regiunea Kotayk era deja foarte cunoscut în acea perioadă, deoarece acolo, într-o peşteră, se afla un izvor considerat sacru în vremurile precreştine. Ridicarea unui lăcaş de cult a dus, oarecum, la îmbinarea celor două motive de respect pentru acel spaţiu, păstrându-se până în zilele noastre numele Ayrivank (Mănăstirea Peşterii).
Din păcate, nu se cunosc prea multe lucruri referitoare la complexul monastic de atunci. După secolul al IX-lea, în timpul năvălirilor arabilor, prima mănăstire de la Geghard a fost distrusă. Ne rămân doar câteva mărturii ale istoricilor, potrivit cărora, alături de clădirile destinate cultului religios, la Ayrivank existau locuinţe ale monahilor şi alte construcţii, necesare sălaşului monastic. Tot istoricii menţionează că lovitura cea mai grea a fost dată, în jurul anului 923, de Nasr, o căpetenie arabă, care a jefuit mănăstirea de toate obiectele de valoare, printre care şi manuscrise extrem de preţioase, apoi a incendiat clădirile. În perioada următoare, cutremurele au desăvârşit cumplita operă de distrugere începută de năvălitorii necreştini.
Viaţa monastică de la Geghard a fost reluată târziu. În 1064, teritoriul Armeniei de astăzi a fost invadat de turcii selgiucizi, care au continuat atât jafurile şi uciderile, cât şi dorinţa de a-i converti pe localnici, chiar şi forţat, la mahomedanism. În acele condiţii, se dovedea a fi un gest extrem de îndrăzneţ chiar şi menţinerea unui lăcaş de cult funcţional, cu atât mai mult ridicarea unuia, de la temelie, căci cel de la Ayrivank fusese complet distrus. Există acolo inscripţii care datează din anul 1160, însă adevărata înviere a mănăstirii a avut loc abia după 1215, când trupele georgiene ale reginei Tamara au învins oştile turceşti şi au eliberat o bună parte din actualul stat armean. Se pare că biserica principală de la Geghard a fost construită sub supravegherea fraţilor Zakare şi Ivane, generali ai regatului georgian, în timp ce pronaosul-anexă, un adevărat monument arhitectonic, a fost terminat până în anul 1225.
Odată cu distrugerea principatului, survenită în urma năvălirii turcilor (mai exact, a tribului turcoman Qara Qoyunlu), viaţa monastică de la Geghard s-a stins. Dacă în perioada 1410-1420 noua stăpânire a apelat doar la măriri drastice ale taxelor impuse populaţiei, după anul 1420, poporul armean a fost supus din nou distrugerilor şi uciderilor. Qara Iskander, luptându-se cu fratele său, Ispend, a cucerit teritoriul armean, pe care, potrivit istoricului Dickran Kouymjian, l-a transformat în deşert, apelând la „devastări şi jafuri, la măceluri şi luări în captivitate“. În aceste condiţii, Mănăstirea celor şapte biserici a fost părăsită. Principalul lăcaş de cult a devenit, vreme de mulţi ani, adăpost pentru turmele nomazilor, fiind reconstruit, în anul 1627, şi pictat, în 1720, sub supravegherea lui Nagash Ovnatan. Cu toate acestea, abia în secolul al XIX-lea, după ce ruşii au cucerit o porţiune însemnată din teritoriul străvechii Armenii, la Geghard s-a stabilit un grup de monahi din capitala spirituală Echmiadzin. Aceştia au încercat să îi redea mănăstirii strălucirea de odinioară, transformând-o într-o destinaţie favorită pentru pelerinii creştini.
„Gheghardavank“
Nu se ştie în ce perioadă i-a fost atribuit numele „Gheghardavank“ sau „Geghard“ complexului monastic din apropierea Văii Azat, deoarece nu este cunoscută perioada exactă în care mănăstirea a primit un dar extrem de important: un fragment din ceea ce se crede că ar fi lancea unui sutaş roman prezent la crucificarea Mântuitorului Hristos. Se afirmă că este exact cea despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist: „Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă...“ (Ioan 19, 34). De-a lungul timpului, prin marile capitale ale Europei creştine au existat şi alte fragmente de lance despre care s-a afirmat că ar fi fost arma autentică folosită pentru a se verifica moartea pe Cruce a Mântuitorului. Fragmentul din Armenia, păstrat astăzi în Muzeul patriarhal din Echmiadzin, este considerat, pe plan local, singurul adevărat. Mai mult decât atât, este o legătură foarte strânsă între acesta şi tradiţia referitoare la apariţia credinţei în Armenia, primul stat creştin.
Potrivit scrierilor lui Eusebiu de Cezareea şi ale lui Movses Horenatzi, dar şi ale istoricului bisericesc Nichifor Calist, „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea îndoită numire, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele lui Iacov“, unul dintre Sfinţii Apostoli, a fost cel care a propovăduit creştinismul pe teritoriul Armeniei. Tradiţia mai afirmă că acesta ar fi adus cu el şi suliţa cu care a fost împuns Mântuitorul pe Cruce, suliţă care a ajuns, mai târziu, la mănăstirea căreia i-a şi dat numele (sau măcar unul dintre numele căpătate de-a lungul timpului): Geghard, tradus prin lance sau suliţă.
Istoricul italian Odorico Raynaldi (1595-1671) şi cărturarii iezuiţi numiţi bollandişti (după aghiograful catolic Jean Bolland (principala lor lucrare a fost redactarea unei vieţi a sfinţilor), alături de alţi istorici catolici, afirmă că importanta relicvă ar avea o altă poveste. În 1098, cruciatul Pierre Barthélemy, participant, în timpul primei cruciade, la asediul Antiohiei, a susţinut că i s-a arătat Sfântul Apostol Andrei, care l-ar fi îndrumat să caute suliţa în catedrala antiohiană a Sfântului Petru. Fie obiectul descoperit acolo, fie altul, despre care există mărturii încă din secolul al VI-lea, ar fi ajuns în Armenia. Se ştie că, din anul 428, o parte din teritoriul armean era sub stăpânirea perşilor sasanizi, aceiaşi care, în anul 615, au cucerit Ierusalimul. Este posibil ca, în secolul al VII-lea, nu se ştie în ce fel, preţioasa relicvă să fi fost dusă în singura zonă de pe teritoriul ocupat de perşi care avea dreptul, după revolta din 26 mai 451, să păstreze creştinismul: Armenia.
Aici apare contribuţia istoricilor catolici care afirmă că lancea ar fi fost luată, la puţin timp, de bizantini, ajungând la Constantinopol, unde există mărturii că s-ar fi aflat o astfel de relicvă. Din acest moment, istoria suliţei devine iarăşi neclară. Se spune că, în timpul celei de-a patra cruciade (1202-1204), când capitala Bizanţului a fost cucerită de latini, Balduin de Flandra i-a vândut relicva lui Ludovic al IX-lea al Franţei. Acesta ar fi aşezat-o în centrul Parisului, în Biserica Sainte-Chapelle, de unde ar fi dispărut, fără urmă, în timpul Revoluţiei Franceze (1789-1799). Alţi istorici susţin că acela ar fi fost doar un fragment din suliţă. Celălalt fragment ar fi fost păstrat tot în capitala bizantină, de unde, după cucerirea turcă (1453), ar fi fost trimis, în 1492, de Baiazid al II-lea papei Inocenţiu al VIII-lea, ca mulţumire pentru păstrarea în captivitate a fratelui sultanului, Zizim. Fragmentul respectiv se găseşte şi astăzi în Catedrala „Sfântul Petru“ de la Vatican, deşi Biserica Romano-Catolică nu a depus, de-a lungul timpului, prea multe eforturi pentru a-i dovedi autenticitatea.
▲
Troiţe armene
În complexul monastic de la Geghard pot fi găsite multe blocuri de piatră, având sculptată o cruce. Acestea poartă numele de khachkar (sau hachkar), obţinut prin alăturarea a două cuvinte, traduse prin „cruce“ şi „piatră“. Sunt un echivalent local al troiţelor şi foarte numeroase pe teritoriul armean. În Erevan, încă mai pot fi găsiţi sculptori specializaţi în realizarea de khachkar, iar crucile săpate în piatră din secolele trecute, aproximativ 40.000, sunt dovezi ale unei tradiţii creştine cu o mare vechime. Printre cele considerate a fi adevărate opere de artă se află şi una din mănăstirea Geghard, sculptată în 1213. Într-un khachkar din biserica săpată în stâncă, accesibilă prin camera mortuară, apare silueta unui bărbat înarmat, având capul plecat, probabil chiar prinţul Prosh Khaghbakian, cel mai important ctitor al sălaşului monahal. Atitudinea sa de respect faţă de cruce este atitudinea specifică tuturor celor care, vreme de sute de ani, au poposit pentru a se ruga la Geghard. Şi, fără îndoială, o parte dintre rugăciunile acestor credincioşi s-au ridicat şi pentru ctitorii şi ostenitorii Mănăstirii celor patruzeci de altare, care au făcut posibilă admirarea acestei adevărate minuni a lumii creştine, martoră a credinţei şi suferinţei unui popor prea mult încercat.
