Mănăstirea Horaiţa, pe locul unei „lumini de foc“

Situată în comuna Crăcăoani, judeţul Neamţ, Mănăstirea Horaiţa este locul în care poţi să te simţi acasă. În arhitectura bisericii sunt prezente elemente din arhitectura romano-bizantină, precum şi influenţe ruseşti în ceea ce priveşte forma şi numărul turlelor. Au fost construite opt pentru a se exprima nonverbal veşnicia Bisericii.

Catapeteasma este unicat, în primul rând datorită aşezării amvonului deasupra uşilor împărăteşti. În al doilea rând, iconostasul, în formă de mitră arhierească, este unic datorită dispunerii celor două registre: al Sfinţilor Apostoli, de-a lungul unui bandou semicircular ce are în centru icoana Deisis, şi registrul profeţilor Vechiului Testament, în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă-de-vie din lemn sculptat.

În biserica mănăstirii se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cunoscută sub numele de „Izbăvitoarea de secetă“ sau „Aducătoarea ploii“.

Departe de zgomotul lumii, la Horaiţa continuă tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti armonios rugăciunea, munca, ascultarea şi isihasmul. Mănăstirea Horaiţa a fost înfiinţată în secolul al XIX-lea de părintele Irinarh Roseti, călugăr cu metanie la Mănăstirea Neamţ, în urma unei revelaţii prin care Dumnezeu i-a descoperit locul pe care avea să zidească mănăstirea cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt“.

Potrivit biografului său, Nectarie Banu, monahul a căutat în mai multe locuri şi, când a ajuns într-o poiană, în timpul citirii Paraclisului Maicii Domnului, o lumină de foc s-a pogorât pe un brad mare, pe locul căruia s-a construit apoi sfânta masă.

Deşi ea a fost înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, între 1822 şi 1824, la 11 iulie 1428, domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, menţiona Mănăstirea Horaiţa într-un act de danie făcut Mănăstirii Bistriţa, prin care aceasta intra, alături de alte 52 de mănăstiri, sub ascultarea juridică a ctitoriei sale, unde îşi avea necropola.

Având în vedere acestea, în timpul părintelui Irinarh se poate vorbi despre o reorganizare a vieţii monahale şi nu de o întemeiere propriu-zisă a mănăstirii.

Elementele unice din arhitectura bisericii

Părintele Irinarh a fost stareţ aici până în 1837 când, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Veniamin Costachi, a plecat să caute liniştea la Locurile Sfinte, sihăstrind pe Muntele Tabor, unde a pus bazele Bisericii „Schimbarea la Faţă“ pe locul schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos. La plecarea lui de la Horaiţa, după 25 de ani de stăreţie, obştea mănăstirii număra 70 de vieţuitori. În timpul arhimandritului Ermoghen Buhuşi, un ucenic al părintelui Irinarh, care i-a urmat la stăreţie, s-a ridicat actuala biserică a mănăstirii în decurs de 19 ani, între 1848 şi 1867. La ridicarea ei au contribuit domnitorii din vremea aceea, Grigorie Alexandru Ghica şi Alexandru Ioan Cuza, şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, prin mitropolitul Calinic Miclescu. Biserica mare a mănăstirii are câteva caracteristici care îi oferă unicitate în spaţiul ortodox din ţara noastră, poate chiar şi în lume.

„Biserica mănăstirii este construită exclusiv din piatră, numai bolţile sunt din cărămidă, iar grosimea zidurilor variază între 6 şi 4 metri. În evoluţia arhitecturii moldoveneşti, biserica Mănăstirii Horaiţa este unică. Nu i se poate atribui un stil de arhitectură anume, aici fiind prezente elemente din arhitectura romano-bizantină, precum şi influenţe ruseşti în ceea ce priveşte numărul şi configuraţia turlelor. Au fost construite opt pentru a se exprima veşnicia Bisericii, de care Mântuitorul ne-a încredinţat prin cuvintele adresate Sfântului Apostol Petru. La partea superioară, cele opt turle au forma specifică turlelor bisericilor ruseşti, aceea a bulbilor de ceapă. Catapeteasma este unică în România, şi probabil în lume, în primul rând datorită poziţionării amvonului în mod neobişnuit, în partea de răsărit şi deasupra uşilor împărăteşti, ştiut fiind că, de regulă, amvonul este situat în partea de nord. O altă notă distinctivă şi de unicitate o dă dispunerea a două registre: a Sfinţilor Apostoli, care sunt aşezaţi semicircular, şi nu orizontal, cum se obişnuieşte, şi registrul proorocilor Vechiului Testament, aşezaţi în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de vie ce se ridică de la extremităţile catapetesmei până deasupra amvonului. Cea mai mare parte a suprafeţei ei este acoperită cu aur“, ne explică ieromonahul Grigorie Stoica, ghidul Mănăstirii Horaiţa.

Catapeteasma, în formă de mitră arhierească, a fost lucrată la Viena. După părerea unui specialist în domeniu, în structura ei ar intra trei specii de lemn: păr, tei şi tuia, în care a fost sculptată.

De ce sfinţii au feţele posomorâte

Remarcabila pictură care împodobeşte astăzi biserica mănăstirii a fost realizată între 1988 şi 1993. Este realizată în tehnica fresco, în stil neobizantin pe un fond cărămiziu, foarte cald. „Această culoare simbolizează căldura cu care Mântuitorul îi primeşte pe cei care vin în casa Sa să-I ceară ajutorul sau pentru a-I mulţumi pentru binefacerile primite. Feţele sfinţilor sunt alungite tocmai pentru a ne ridica cu mintea de la cele pământeşti la cele cereşti, iar unii dintre sfinţi, dacă nu chiar majoritatea, au feţele posomorâte, pe chipul lor fiind exprimată îngrijorarea faţă de mântuirea noastră, deoarece prin păcatele noastre nu-i suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut şi face, din iubire, pentru noi“, continuă părintele Grigorie.

În prezent, obştea Mănăstirii Horaiţa numără 18 vieţuitori, aflaţi sub oblăduirea duhovnicească a părintelui arhimandrit Petroniu Marin.

▲ Icoana aducătoare de ploaie

În biserica mănăstirii se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Provenienţa ei nu se cunoaşte, dar se presupune însă că a fost pictată în secolul al XVIII-lea şi că ar fi stat în biserica de lemn ridicată de părintele Irinarh, la 1822. Este cunoscută sub numele de „Izbăvitoarea de secetă“ sau „Aducătoarea ploii“. Numele ei a fost dat de credincioşii prin satele cărora aceasta a trecut la vreme de secetă, aducând de îndată sau a doua zi ploaia. Dar icoana îi ajută nu numai pe cei năpăstuiţi de secetă, ci pe toţi oamenii care vin şi se roagă cu credinţă la ea. Este scoasă o dată pe an, la Izvorul Tămăduirii, când este dusă în procesiune prin pădure (pe o distanţă de un kilometru) la Mănăstirea Horăicioara, lângă care se află un Izvor Tămăduitor, dar şi ori de câte ori credincioşii vin să o ceară călugărilor, pentru procesiuni prin sate, în caz de secetă.