Mănăstirea Sfântului Macarie cel Mare din Egipt

La 90 de kilometri nord de Cairo, pe drumul spre anticul oraş Alexandria, se află lavra monahală întemeiată de Sfântul Macarie cel Mare. De mai bine de 1.600 de ani, aici, în deşertul Nitriei, viaţa călugărească s-a desfăşurat neîntrerupt după aceleaşi reguli stricte impuse de Cuviosul Macarie. În ultima jumătate de veac, mănăstirea a înflorit material şi spiritual, acum fiind locuită de 100 de monahi creştini copţi.

Creştinii care vizitează Egiptul trec şi pragul uneia din cele mai vechi mănăstiri creştine din lume, Mănăstirea Sfântului Macarie cel Mare sau Deir Amba Makar. După ce Sfântul Macarie a murit, monahii au făcut din chilia sa o mică biserică unde erau ţinute ca o comoară moaştele lui. Cu timpul, în jurul acestei prime biserici au fost construite chilii pentru monahii care veneau la moaştele Sfântului Macarie. Documentele vremii arată că în secolul şase aici se afla o mănăstire puternică, devenită reşedinţă pentru patriarhul creştin al copţilor. Deşi la început mănăstirea avea aspectul unui sat deschis, din cauza pericolului invaziilor, s-a transformat cu timpul într-o adevărată cetate, cu ziduri împrejmuitoare şi cu un turn de pază.

Viaţa monahală a înflorit din anul 1969

În ultimii cincizeci de ani mănăstirea a cunoscut o perioadă de înflorire materială şi spirituală, odată cu sosirea, în 1969, a doisprezece monahi conduşi de părintele lor duhovnicesc, Matta al-Meskeen. Aceşti monahi petrecuseră zece ani în izolare totală faţă de lume, în peşterile din deşertul Wadi al-Rayyan, unde au urmat o viaţă monastică în spiritul Părinţilor deşertului, în simplitate şi sărăcie, cu simţământul profund al iubirii lui Dumnezeu. La insistenţele şi cu binecuvântarea patriarhului copt Chiril, aceşti călăgări au venit la Mănăstirea Sfântului Macarie şi au început o lucrare dificilă, dar care a rodit în câteva decenii însutit.

În cursul anilor, întreaga incintă a mănăstirii a fost renovată şi, deoarece în fiecare an au venit zeci de călugări, s-au construit noi chilii. Mănăstirea are acum 150 de chilii, fiecare având o cameră de dormit individuală, o cameră de studiu şi o baie, o trapeză unde călugării se întâlnesc zilnic pentru masa în comun, o librărie cu manuscrise vechi ale Părinţilor şi camere de găzduire pentru pelerini. Noua mănăstire ocupă o suprafaţă de şase ori mai mare decât cea veche.

Stareţul este şi părintele duhovnicesc al comunităţii

Regula principală a mănăstirii este ascultarea de Dumnezeu prin părintele duhovnicesc care conduce viaţa comunităţii. Călugării cercetează zi şi noapte scrierile Bibliei, pentru că ei mărturisesc că voinţa lui Dumnezeu este exprimată în Vechiul şi Noul Testament. Dincolo de reguli, dragostea este motivul şi mobilul tuturor lucrărilor care se fac în această mănăstire, în special lucrări duhovniceşti ascetice. Părintele spiritual, care a petrecut 35 de ani ca monah, este şi stareţul şi conducătorul întregii comunităţi monahale, dar şi părintele duhovnicesc al fiecărui călugăr. El ajută pe fiecare călugăr să discearnă planul lui Dumnezeu în viaţa sa. El este o regulă vie, adaptată la viaţa fiecărui monah, la vocaţia fiecăruia, dar care se reînnoieşte constant, progresând cu fiecare monah pe calea care duce spre Dumnezeu. Monahii mănăstirii mărturisesc că viaţa interioară a părintelui duhovnicesc se înnoieşte constant, iar această înnoire şi prospeţime se revarsă asupra întregii comunităţi care este în deplină ascultare faţă de el. Ei spun că, în felul acesta, nu sunt conduşi de reguli prestabilite, ci de Duhul Sfânt care lucrează prin părintele duhovnicesc. Scopul părintelui spiritual este ca el să trăiască primul comform Duhului Sfânt, prin luminare interioară a inimii, purtând în acelaşi timp de grijă ca să menţină viaţa în acord cu tradiţia Părinţilor deşertului. El lasă Domnului grija de a transmite această experienţă personală ucenicilor prin intermediul unei harisme a Duhului. Călugării mărturisesc că stareţul lor nu îşi impune niciodată voia sa şi personalitatea sa, ci el exprimă voia lui Dumnezeu, de aceea un vizitator atent poate să vadă unitatea în duh a monahilor, precum şi personalitatea distinctă a fiecăruia.

O zi din viaţa monahilor

Monahii de la Mănăstirea Sfântului Macarie nu au un program strict, fiecare monah îşi drămuieşte timpul sub ascultarea părintelui duhovnicesc. Clopotul anunţă la ora 3:00 începutul rugăciunii şi fiecare monah în chilia lui citeşte slujba Miezonopticii, face metanii şi alte rugăciuni din canonul zilnic. La ora 4:00 sună al doilea clopot, semn că urmează rugăciunea în comun din biserică. Monahii oficiază slujba Miezonopticii în biserică, slujbă compusă în principal din pericope biblice, apoi se săvârşeşte Utrenia. După aceste slujbe, începe programul obişnuit al zilei. După Utrenie, fiecare monah merge la lucrul care i-a fost rânduit de stareţul mănăstirii. O parte din călugări se ocupă de pelerinii care vizitează mănăstirea, în unele zile venind aici şi câteva sute de credincioşi. La prânz, în trapeza mănăstirii, călugării iau singura masă a zilei, în timpul căreia sunt citite scrieri ale Părinţilor. Monahii mai în vârstă şi cei mai bolnavi pot lua masa dimineaţa şi seara, dar numai în chiliile lor, cu binecuvântarea stareţului. Din timp în timp, monahii sunt convocaţi la sinaxe în biserica mănăstirii, care nu se petrec după o anumită regulă, ci după cum hotărăşte stareţul. Urmând tradiţiei Părinţilor deşertului, Liturghia este săvârşită numai duminica. Slujba începe la ora 2:00 şi se termină la ora 8:00, după care urmează agapa frăţească.