Mănăstirea Valaam, „Athosul Nordului“

În nordul Europei, pornind de pe ţărmurile Mării Albe şi ajungând până în Golful Finlandei, se întinde Karelia, o regiune care a fost subiect de dispute teritoriale între Suedia, Rusia şi Finlanda vreme de secole. În această zonă se află cele mai întinse lacuri din Europa: Onega şi Ladoga, acesta din urmă având un volum total de apă mai mare decât al tuturor celor 187.888 de lacuri ale Finlandei la un loc. În partea nord-vestică a lacului se află vestitul Arhipelag Valaam, pe a cărui principală fâşie de pământ se ridică, biruitoare peste vremurile vitrege, Mănăstirea Valaam, supravieţuitoarea a peste 10 secole de războaie şi necredinţă.

Cea mai impresionantă descriere a aşezământului monastic poate fi găsită pe site-ul mănăstirii, www. valaam.ru: „Muntele Athos al Nordului, respectabila şi marea Lavră - aşa a fost numită această străveche aşezare mănăstirească, care a fost fondată de Sfinţii Serghie şi Gherman, făcătorii de minuni de la Valaam. Nu doar o dată a suferit distrugerea şi devastarea Mănăstirea Valaam, nu doar o dată monahii ei au fost ucişi de ascuţişul sabiei, nu doar o dată bisericile ei au fost mistuite de flăcări. Dar, de fiecare dată, mănăstirea şi-a vindecat rănile, a renăscut şi a înflorit din nou.“

Istorie şi ruine

Conform tradiţiei locale, pe insula Valaam au trăit, în vremurile precreştine, păgâni adoratori ai zeului Beles (Baal). O tradiţie spune că Sfântul Apostol Andrei ar fi venit pe insulă de la Novgorod şi a ridicat aici o cruce de piatră, împrăştiind întunericul necredinţei. De asemenea, Apostolului întâi-chemat de Mântuitorul la Apostolat i se atribuie o profeţie referitoare la deosebita dezvoltare spirituală pe care urma să o aibă regiunea, care s-a identificat, peste veacuri, cu destinul Mănăstirii Valaam.

Din cauza repetatelor distrugeri pe care le-a suferit aşezarea monastică este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să se stabilească, pe baza dovezilor existente, perioada exactă a începuturilor ei. Tradiţia afirmă că Sfinţii Serghie şi Gherman, greci (alte surse arată că ultimul era originar chiar din regiunea Karelia), ar fi întemeiat, în secolul al X-lea, Mănăstirea Valaam. Tot pe seama celor doi este pusă creştinarea triburilor păgâne rămase pe cuprinsul Kareliei, dar şi întărirea Ortodoxiei pe acele meleaguri nu chiar primitoare. Lăcaşul monastic ridicat de sfinţii consideraţi făcători de minuni a devenit, în scurt timp, o adevărată fortăreaţă a creştinismului în zonă, printre valorile păstrate între zidurile ei aflându-se şi moaştele întemeietorilor.

În secolul al XII-lea, zona Lacului Ladoga a fost invadată de suedezi (1163-1164). Aceasta se pare că a fost prima distrugere suferită de Mănăstirea Valaam. Moaştele Sfinţilor Serghie şi Gherman au fost purtate în grabă la Novgorod, departe de orice pericol, fiind readuse la aşezământul de pe insulă în 1182 şi ascunse, cu grijă, în pământ, de teama unei noi profanări a aşezării. Există documente care atestă exilul şi reîntoarcerea sfintelor moaşte la Valaam (serbată pe plan local în ziua de 11 septembrie), după cum există şi o versiune a vieţii Sfântului Cuvios Avramie de la Rostov în care este amintită şederea acestuia la mănăstirea de pe Lacul Ladoga, în secolul al X-lea. Cu toate acestea, un manuscris din secolul al XVI-lea, intitulat „Povestea Mănăstirii Valaam“, conţine date potrivit cărora lăcaşul monastic ar fi fost ridicat abia în secolul al XIV-lea de Sfântul Efrem din Perecom, în vremea arhiepiscopului Ioan al II-lea din Novgorod. A existat o dispută prelungită referitoare la data aproximativă a întemeierii aşezământului, reflectată în numeroase lucrări de specialitate. Toate au avut o concluzie comună: nu există dovezi incontestabile care să descrie cu exactitate momentul istoric al apariţiei Mănăstirii Valaam, ci doar referiri vagi din câteva manuscrise.

Istoricii actuali de la Valaam sunt dispuşi să împace toate opiniile, afirmând că mănăstirea a fost ridicată, conform tradiţiei, în secolul al X-lea şi că, urmând o perioadă de distrugeri şi războaie, viaţa monastică de pe insulă a încetat până în secolul al XIV-lea. Această afirmaţie pare a fi cea mai raţională, mai ales că, prin negura acelor secole de lupte, eventualele dovezi arheologice ar fi putut fi furate sau distruse, rămânând doar ruinele, martore mute ale tăcerii nedrepte a istoriei.

Renaştere şi distrugere

Mănăstirea Valaam a devenit, de-a lungul timpului, nu doar un centru al spiritualităţii ortodoxe, ci şi un exemplu de gospodărire desăvârşită. În preajma ei au apărut grădini roditoare şi ateliere meşteşugăreşti şi de pictură. Atât de cunoscut era complexul monastic în zonă, încât numele Valaam a ajuns sinonim cu „mănăstire“. Locuitorii din împrejurimi au fost feriţi atât de păgânism, cât şi, mai târziu, de propaganda catolică, apoi luterană, venită prin filieră suedeză. Însă necazurile au continuat pentru monahi: în urma confruntărilor tot mai dese dintre ruşi şi suedezi, aceştia din urmă au cucerit zona Lacului Ladoga de mai multe ori, aducând la Valaam distrugerea şi suferinţa. Astfel, în 1578, vieţuitorii au fost, în mare parte, omorâţi în bătaie de oştile invadatoare. În 1611, viaţa monastică de la Valaam avea să fie din nou întreruptă, după ce mănăstirea a fost jefuită, apoi incendiată, nemairămânând nimic din strălucirea ei de odinioară. Şi a fost nevoie de mai bine de un secol pentru a începe reconstrucţia, deoarece noua graniţă dintre Rusia şi Suedia împărţea Karelia, trecând prin Lacul Ladoga.

În 1715, ţarul Petru cel Mare a ordonat şi a supravegheat refacerea complexului monastic. Ceea ce, cu doar câţiva ani în urmă, ar fi părut imposibil a fost dus la bun sfârşit datorită energicului conducător rus, rezultatul fiind o adevărată operă de artă şi un prim pas către renaşterea vieţii spirituale de la Valaam. La nu foarte mult timp, odată cu rezolvarea conflictului mocnit dintre Rusia şi Suedia, prin înfiinţarea Marelui ducat al Finlandei (între graniţele căruia se afla şi Mănăstirea Valaam), în 1809, părea că pacea avea să coboare, în sfârşit, pe teritoriul karelian şi, mai ales, pe ţărmurile unei insule a Lacului Ladoga.

Noul Valaam

Marele Ducat al Finlandei nu a reprezentat o soluţie durabilă. Finlandezii nu beneficiau de o autonomie sporită sub conducere rusă faţă de cea oferită de regatul suedez. În 1917, Finlanda şi-a câştigat independenţa, înlăturând, pentru totdeauna, orice stăpânire străină. Acest eveniment a adus noi schimbări şi pe insula Valaam. Biserica Ortodoxă Finlandeză a ieşit de sub tutela Bisericii Ortodoxe Ruse, devenind o arhiepiscopie autonomă a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Noile reguli impuse Mănăstirii Valaam, devenită cel mai important spaţiu monahal al Finlandei, printre care schimbarea limbii liturgice şi adoptarea calendarului gregorian, au dus la tensiuni îndelungate între conducerea acesteia şi noile autorităţi bisericeşti. Mai mult, privilegiile pe care le aveau sub stăpânirea rusă au fost eliminate, monahii de la Valaam fiind obligaţi să asiste la tăierea pădurilor din preajma mănăstirii, lucru de neconceput înainte.

Netulburată de „Revoluţia din octombrie“, Mănăstirea Valaam a avut de suferit de pe urma pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice. Pe 30 noiembrie 1939, la trei luni după invadarea Poloniei de către armata nazistă, sovieticii au ocupat Karelia, lăcaşul monastic fiind ameninţat cu distrugerea. În 1940, monahii de la Valaam, în număr de aproximativ 200, au fost obligaţi să se refugieze la Papinniemi, în regiunea Heinävesi, deoarece forţele sovietice începuseră bombardarea complexului monastic. Au sperat că va fi un adăpost vremelnic şi că vor putea să se întoarcă, în scurt timp, la mănăstirea care le devenise casă, însă rezultatele acţiunilor militare cunoscute sub numele de „Războiul de iarnă“ nu le-au fost favorabile: aproximativ 20% din capacităţile industriale şi 10% din teritoriul finlandez (incluzând zona Lacului Ladoga) au fost cedate Uniunii Sovietice. Cunoscută fiind atitudinea bolşevicilor faţă de creştinismul ortodox, monahii au preferat să ridice o mănăstire în Heinävesi, acolo unde au găsit o icoană a Sfântului Gherman, unul dintre întemeietorii Valaamului, considerând că acesta este un semn divin. Noul Valaam sau Valamo, cum mai este cunoscută, a devenit cea mai mare (şi, în urma desfiinţării lăcaşurilor de la Konevitsa şi Petsamo, singura) mănăstire de călugări din Finlanda.

Sute de vizitatori, anual, la Noul Valaam

Ultimii supravieţuitori ai acelor vremuri s-au stins în mijlocul teritoriului finlandez, departe de insula de pe Lacul Ladoga. Noul Valaam a cunoscut o dezvoltare deosebită într-o ţară în care Biserica Ortodoxă, alături de cea luterană, poartă statutul de Biserică naţională, având 58.000 de credincioşi (puţin peste 1% din totalul populaţiei). După 1970, mănăstirea şi-a consolidat poziţia de centru spiritual, dar şi de destinaţie turistică. Situat pe malul Lacului Joujarvi, într-un peisaj de vis, având în apropiere o autostradă şi un aeroport, Noul Valaam găzduieşte anual sute de vizitatori. În anul 1984, guvernul finlandez a finanţat dotarea unui laborator de conservare a icoanelor în cadrul complexului monahal. Aici, cu ajutorul aparaturii moderne şi al specialiştilor, sunt restaurate icoane pictate pe lemn sau pe pânză. Potrivit site-ului oficial al mănăstirii, www.valamo.fi, „laboratorul acceptă şi lucrări din partea altor surse decât cele bisericeşti, cum ar fi parohii luterane, muzee, alte organizaţii şi persoane fizice“. De-a lungul anilor, la Noul Valaam au fost ţinute conferinţe, având ca subiect conservarea icoanelor, şi au fost primiţi studenţi pentru a efectua practica în acest domeniu.

▲ Vechiul Valaam

Între 1941-1944 s-a încercat refacerea mănăstirii de pe Lacul Ladoga, dar cu un scop diferit decât cel aparent: acolo a fost amenajată o bază militară sovietică, alături de un spital. Abia în 1989, Valaam a revenit în grija Bisericii Ortodoxe Ruse. Patriarhul Alexei al II-lea, care a vizitat, în copilărie, locurile, s-a ocupat personal de supravegherea restaurării complexului monastic, efectuată cu o deosebită atenţie la detalii. Mănăstirea renaşte încet, îndreptându-se spre strălucirea de odinioară. Într-un spaţiu semisălbatic, departe de zgomotul aşezărilor urbane, pare a oferi liniştea atât de necesară vieţii monastice. Cu toate acestea, liniştea monahilor de la Valaam este, din păcate, tulburată de evenimente specifice lumii moderne. În perioada sovietică, pe insulă s-au stabilit mai multe persoane care, după reînfiinţarea mănăstirii, au refuzat să îşi părăsească locuinţele. Li s-au oferit apartamente în alte zone, dar mulţi au preferat să le vândă şi să se întoarcă lângă mănăstire, încălcând, astfel, proprietatea acesteia şi dorinţa vieţuitorilor ei de a beneficia de pace într-un loc îndepărtat de lume.

Restaurarea complexului monahal necesită un efort financiar deosebit, dar conducerea mănăstirii a găsit o modalitate inedită de a strânge fonduri: corul de la Valaam este cunoscut astăzi pe plan mondial şi efectuează chiar „turnee“. Muzica bisericească rusă cântată de acest cor bărbătesc este foarte apreciată, existând magazine speciale în Moscova şi în Sankt Petersburg unde se vând CD-uri înregistrate la Valaam. Din păcate, nu se efectuează şi comenzi prin poştă, însă iubitorii genului pot asculta câteva melodii pe site-ul oficial, www.valaam.ru, în secţiunea de cântare bisericească. Nu sunt piese corale deosebite sau armonii complicate, ci interpretări simple ale unor cântări specifice cultului ortodox, însă vocile monahilor de la Valaam îi aduc ascultătorului o stare de pace şi linişte sufletească, de parcă s-ar afla acolo, pe malurile unei insule de pe Lacul Ladoga, în căutarea niciodată complicată, dar atât de complexă, totuşi, a lui Dumnezeu. Şi se simte în glasurile acelea o duioşie deosebită, ca şi cum ar încerca să aline durerea mănăstirii de atâtea ori trădată, atacată, jefuită şi distrusă, dar întotdeauna renăscută dintre ruine, Valaam.