Martha Bibescu a făcut cunoscut Paştele românesc în toată Europa

Nu mai este mult şi vine Paştele. Sărbătoarea e aceeaşi, dar vremurile s-au schimbat şi unele din vechile sale trăiri s-au uitat. Socotind că evocarea sărbătorii de odinioară ar aduce câteva momente de duioasă reverie, ne propusesem să-l ascultăm pe Mihail Sadoveanu, evocând cu pioşenie ceasurile când clopotele Iaşilor dădeau zvon că se apropie vremea deniilor, sau pe Ionel Teodoreanu, povestind dichisul pregătirii cozonacilor de mama Sonia. Răsfoind însă din nou cartea „Izvor, Ţara sălciilor“, una dintre cele vreo 31 de lucrări ale româncei Martha Bibescu, scriitoare de limba franceză (pe jumătate ieşeancă, pe jumătate bucureşteancă), crescută în străinătate şi trăitoare la Paris, mi-am schimbat, pe dată, orientarea.

(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

Aflată la un Paşti în ţară, Martha Bibescu participa la tulburătoare datini bătrâneşti, pentru dânsa necunoscute, pe care le-a înregistrat în volumul „Isvor, le pays des saules“ („Izvor, Ţara sălciilor“) tipărit la Paris în anul 1923 şi prefaţat, elogios, de Mihail Sadoveanu la editarea în limba română (1940). Lucrarea este considerată o adevărată odă închinată pământului natal, ţăranului şi tradiţiilor poporului român.

Aşadar, să petrecem câteva momente din zilele Paştilor de acum vreo 90 de ani, la Izvor, împreună cu principesa Martha Bibescu, uimită de bogăţia obiceiurilor satului românesc, dintre care unele le considera un „Pompei“ al străvechilor datini, purtate neştirbite pe aripile sutelor de ani.

Miercurea Săptămânii Mari femeile şi-o petreceau făcând colivă din grâu fiert cu miere, pentru Joia Sfântă. Urmau s-o împartă de sufletul morţilor, ca să-i bucure în mormintele lor reci sau când se întorceau acasă.

Pâinea uitaţilor

În Joia Mare, pe lângă denia celor 12 evanghelii, se mai împlineau trei datini: „focul morţilor“, „nunta urzicilor,“ care înfloreau şi nu mai erau bune de mâncat, şi „chemarea peste sat“.

Ziua începea cu „focul morţilor“, aprins în grădini şi în ogrăzi.

Astfel, autoarea afla că, în dimineaţa aceea, morţii îşi părăseau mormintele şi se întorceau la locuinţele unde au trăit. Fiind friguroşi, aveau nevoie de lumină şi căldură, scaune pentru stat şi căni cu apă.

„În locul cel mai luminos din livadă, li s-a pregătit din ramuri de alun şi curpeni, un foc de lagăr în jurul căruia fiecare femeie aduce scaunele, perinele, tot aşternutul din casă, ca cei veniţi din lumea cealaltă, obicinuiţi cu odihna veşnică, să-şi găsească şi aci loc pentru a se odihni.“ În timp ce-l aprindeau, femeile murmurau o străveche rugăciune: „Foc, foculeţul meu, să fii al lui Ion - bărbatul meu, al Chivei - mamă-mea, al lui Ion - feciorul meu, al lui Niculae - frate-meu.“ Mi-am amintit astfel că şi în satul Dăneştii Vasluiului se aprindeau asemenea focuri, înaintea Deniei.

Când soarele ajungea la câteva suliţe pe cer, tot femeile mergeau la cimitir luând cu ele merinde, prescuri, vin, lumânări pe care le aprindeau pe coliva aşezată pe morminte, aşteptând sfinţirea la ectenia săvârşită de preot, care vărsă o parte din vin morţilor. Ca şi în zilele noastre, coliva se împărţea celor din jur, însă, la ieşirea din cimitir, femeile împărţeau şi o prescură numită „pâinea uitaţilor“.

„Fiecare femeie frământă şi coace pentru morţii fără noroc, cărora n-are cine să le dea de pomană, o prescură mai mare decât toate celelalte. După ce o rupe şi o împarte, culege fărimiturile, pe cari le dă păsărelelor. Astfel, pe acest pământ al amintirii, gândul nu lasă pe nimeni în uitare“, încheia descrierea ceremoniei Martha Bibescu, tulburată de adânca omenie şi recunoştinţa sătenilor, oameni săraci din punct de vedere material, dar cu mare bogăţie sufletească. Tradiţia s-a păstrat şi astăzi, în unele locuri mai pregătindu-se „pâinea uitaţilor.“

Ionel Teodoreanu îşi amintea şi el că mama sa cocea păşti pentru pomana săracilor.

Seara, ca pretutindeni în ţară, la Izvor se săvârşea Denia celor 12 evanghelii, la intrarea bisericii aprinzându-se o pădure de lumânări.

După slujbă, urma ceva deosebit: „strigarea peste sat“ sau judecarea păcatelor săvârşite de oamenii satului. O făceau flăcăii urcaţi în copaci de unde, strigându-se unul pe altul, purtau un inedit dialog:

„-Aure!... Maure!... Ei! Ehei!

- Ce ai, Maure, ce ai?

- Am fost chemat...

- Cine te-a chemat?

- M-a chemat Tudor, să abat râul pe la Mariţa, ca să-i spele rufele şi casa.

- Aure! Maure! Cine te-a mai chemat?

- M-a chemat popa să mă duc la Nastasia, să-i iau acul şi să-i puii mâneci la cămaşă, la Veronica lui Ion, care nu ştie să ţesă şi umblă prin sat cu hainele rupte, la Veta cu casa nemăturată, prispa nelipită şi grădina plină de mărăcini.“ Şi aşa mai departe, numindu-se şi bărbaţii nestatornici, răi sau leneşi.

Toată valea răsuna de strigătele flăcăilor. Numai vinovaţii tăceau, „nădăjduind să nu fie strigaţi şi să nu-şi audă numele răsunând peste sat.“ Apoi, zgomotul se potolea urmând iertarea şi spălarea păcatelor.

Glasurile clopotelor

Vinerea mare se petrecea în pioşenia apropierii Prohodului îngropării Mântuitorului, după care urma Sâmbăta Mare, cu pregătirea păştii şi ouălor roşii.

Pâinea şi pasca erau bucuria sărbătorii, după săptămânile lungi de post sever, sătenii numind grâul „cinstea mesei“, iar porumbul „hrana casei.“ Pasca era făcută dintr-o făină tot aşa de albă „ca şi faţa lui Christos“, amestecată cu ouă „tot aşa de galbene ca şi floarea-soarelui“ şi avea forma „lunguiaţă a mormântului lui lisus“. Se presura cu mirodenii, „cari amintesc mirodeniile aduse de Nicodim“ şi „cu cuişoare, care înfăţişează cuiele adevărate ale crucii.“

Privind femeile satului cu câtă pioşenie şi cu câtă bucurie îşi pregăteau pasca, scriitoarea spunea cu amărăciune: „După mine, poporul acesta este prea rar poftit la cinstea mesei“.

Pasca, odată scoasă din cuptor, urma altă datină veche, care cerea ca femeile să arunce în râu cojile ouălor din care s-a pregătit „turta de Paşti“. Datina aceasta tainică se numea „vestirea rocmanilor“ că a venit Paştele, aceştia fiind creştini necăjiţi sau înrobiţi, ce „trăesc departe, pe malul mării, printre păgâni.“ În alte locuri fiind numiţi Blajini, au şi ziua lor, după duminica Tomei.

Seara, autoarea participă la Slujba Învierii, fiind profund impresionată. În biserica plină de lume în straie de sărbătoare se auzea doar răsuflarea. Deodată, a izbucnit dangătul clopotelor. Mai întâi, s-a auzit glasul celui mic şi, apoi, al celui mare. I se tălmăcea că cel mic reprezenta vocea femeilor, care a răsunat înaintea bărbaţilor sau vocea Mariei Magdalena, care a dat vestea Învierii Mântuitorului întregii lumi. „Crezul femeilor plin de bucurie a fost rostit înaintea bărbaţilor şi chiar a ucenicilor. „Ele au fost cele care au împrăştiat sfânta veste în lume“.

Clopotul cel mare începu să sune la îndemnul celui mic, care parcă rosteşte repede şi vesel „Hristos a înviat!“ după care răspunde, grav, cel mare: „Adevărat a înviat!“ „Adevărat a înviat!“

„Cele două glasuri se împreună, cel grav şi cel subţire, însoţite de loviturile acelea ale unui ciocănel pe o nicovală de lemn, şi pe una de alamă, de zgomotul acela care aduce cu al unei inimi care bate prea tare şi prea repede, care se aude seara şi dimineaţa în jurul bisericilor ţării acesteia: toaca.

Pornit într-o iuţeală uimitoare, într-un ritm sacadat, ciocănelul povesteşte că, odinioară, pe vremea năvălirilor turcilor, creştinii n-aveau voie să sune clopotele bisericilor lor. Dar, ca să adune poporul în taină, era destul ciocănelul, care suna chemarea pe nicovala de lemn sau pe nicovala de alamă, care întărea sufletele“.

Duminica Paştilor era a întoarcerii între cei plecaţi la cimitir

A doua zi, în timp ce la oraşe era „ziua cea dintâi a Paştelui, după noaptea clopotelor şi a lumânărilor“ şi erau „atâţia cozonaci că şi lumina primăverii tot a cozonac miroase“ (Ionel Teodoreanu, „Întoarcere în timp“), la Izvor, Duminica Paştilor era a întoarcerii între cei plecaţi la cimitir. Împrăştiaţi printre morminte, sătenii vorbeau cu dânşii, le povesteau cele întâmplate acasă, în sat, ciocneau împreună ouă roşii, împărţeau vinul vărsând păharele lor pe pământ şi se rugau pentru iertarea păcatelor şi binele omenirii.

Urma apoi Săptămâna Luminată a faptelor bune, când cerul este deschis, iadul zăvorât şi oamenii trebuie să săvârşească numai fapte bune. Împărţind cu dărnicie „bogăţia“ lor, dăruiau pască, ouă, miel, colivă vecinilor şi lucruri de îmbrăcat celor necăjiţi, orfani sau suferinzi.

A treia zi de Paşti sau „Marţea Paştelor“ era ziua leagănelor. „Azi, în tot satul, nu vezi, n-auzi decât leagănele. Se dau în leagăn ca să prăznuiască în veselie spânzurătoarea lui luda. Prin fereastra deschisă care dă înspre sat aud toată ziulica scârţâitul leagănelor şi al scrânciobului.“

Lectura preferată a lui Rainer Maria Rilke

Cu aceiaşi însufleţire şi dragoste pentru poporul din spiţa căruia se trăgea, autoarea descrie în volumul „Isvor, le pays des saules“ şi alte trăiri şi obiceiuri ale micului sat din valea sălciilor, făcându-le cunoscute în toată Europa. Unul dintre cititori, poetul austriac Rainer Maria Rilke (1875-1926), avea să mărturisească lui Ion Pillat: „Cum să nu iubeşti România, după ce ai citit «Izvor»? A fost lectura mea preferată de-a lungul unui an întreg şi cu siguranţă că o voi relua totdeauna cu aceeaşi încântare şi duioşie. În «Izvor», intuiţia de mare poetă a autoarei a reuşit să stabilească una dintre cele mai profunde continuităţi umane. Şi câtă bucurie când a descoperit-o chiar în sufletul poporului său...“

Rilke, poetul născut la Praga şi decedat la sanatoriul din Montreaux - Elveţia, suferea de acelaşi dor al pământului strămoşesc, scriind:

„Doar între zi şi vise sunt acasă/ unde copii încinşi de goană aţipesc,/

unde bătrânii seara stau la masă/ şi licăriri din vetre în odaie cresc./

Eu sunt acasă între zi şi vise,/ unde în înserare clopotele bat/

şi fete obosite, de ecouri prinse,/ pe margini de fântâni s-au rezemat…“ (traducere de Dan Danila, Editura Hermann, 1999).

Scriitoare şi poetă, membră a Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Bruxelles, Martha Bibescu, fiind şi ea acum pe cealaltă lume (28 noiembrie 1973), încheiem aceste rânduri, trimiţându-i la Paris, potrivit datinei rocmanilor, rostirea clopotelor celor mici din satele iubitei sale ţări.