Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Mărturie a credinței și a evlaviei poporului român

Mărturie a credinței și a evlaviei poporului român

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar

În Biserica Ortodoxă, cinstirea adusă sfinților constituie o realitate evidentă și importantă, atât din punct de vedere doctrinar, cât și din punct de vedere practic. Pentru poporul român, cultul sfinților nu poate fi separat de bucuria spirituală și emoția sfântă pe care le trăiește pelerinul în momentul venerării sfintelor moaște, dar nici de liniștea și credința neîndoielnică de care dă dovadă creștinul evlavios în momentul în care se roagă sfinților pentru mijlocire sau ocrotire, sau pentru pacea și dragostea prezente în comunitățile de creștini adunate în locașurile de cult, în zi de sărbătoare, spre a-i cinsti pe „eroii” credinței.
În plin miez de toamnă, luna octombrie găz­duiește, la doar două săptămâni distanță, frumoasele sărbători a doi dintre cei mai iubiți sfinți din țara noastră, Sfânta Cuvioasă Parascheva (14 octombrie) și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou (27 octombrie). Împreună cu pomenirea Sfinților Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani (1 octombrie), a Sfinților Cuvioși Mărturisitori Visarion, Sofronie, a Sfântului Mucenic Oprea și a Sfinților Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie), precum și a Sfântului Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești (28 octombrie), aceste două mari sărbători reprezintă mărturia grăitoare a evlaviei și bucuriei cu care poporul român și-a cinstit sfinții.

În fiecare an, în apropierea datei de 14 octombrie, cu prilejul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, în capitala Moldovei, Iași, un număr foarte însemnat de pelerini, de ordinul sutelor de mii, vin din toate colțurile țării pentru a o cinsti pe această îndrăgită sfântă a Moldovei și a cinsti după vrednicie sfintele ei moaște. Răbdarea, credința și bărbăția cu care toți acești pelerini îndură zilele de toamnă, mai ușoare sau mai grele, sunt, fără îndoială, garanții ale evlaviei pe care ei o poartă Sfintei Parascheva. La nici două săptămâni distanță, de această dată în capitala țării, la București, un alt sfânt se bucură de aceeași evlavie însemnată din partea creștinilor români. Este vorba de Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Ocrotitorul Bucureștilor. Cu ocazia sărbătorii acestuia, consemnată de calendarul Bisericii Ortodoxe Române în data de 27 octombrie a fiecărui an, același număr însemnat de pelerini poposesc din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele sfântului și a înălța rugăciuni acestuia. Și într-un caz, și în altul, efortul și râvna pelerinilor scot în evidență, pe lângă evla­via de care am pomenit mai sus, și faptul că cinstirea adusă acestor doi sfinți, în mod special, este o practică cu rădăcini care coboară adânc în tradiția și conștiința creștină românească. Ne întrebăm însă când s-a ivit, pe pământ românesc, cultul acestor doi sfinți și cum a evoluat el în timp până la forma la care este cunoscut astăzi?
În ceea ce privește cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva, sinaxarele, atât cele mai vechi, cât și cele mai recente, confirmă faptul că viața curată a acestei sfinte și numeroasele minuni pe care ea le-a făcut după trecerea la Domnul au constituit fundamentele cinstirii ei de către creștini imediat după momentul, de asemenea minunat, al aflării sfintelor ei moaște. Deși nu se cunoaște cu exactitate momentul în care Patriarhia Ecumenică a procedat la canonizarea Sfintei Parascheva, istoria și tradiția creștină oferă numeroase mărturii referitoare la cultul de cinstire de care s-a bucurat această sfântă din partea creștinilor. Lucrări despre viața și istoria sfintelor ei moaște au fost scrise încă din secolul al XII-lea, primul document de acest gen fiind semnat de diaconul Vasilisc, care, la cererea Patriarhului Ecumenic Nicolae IV (1145-1151), scrie viața sfintei.
Cultul de venerare pe care creștinii l-au oferit Sfintei Parascheva a fost atât de prezent și cultivat în spațiul creștin, încât, la începutul secolului al XVII-lea, despre viața și minunile Cuvioasei se vorbește și în Țările Române. Astfel, Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit la Mănăstirea Dealu, în apropiere de Târgoviște, a scris viața și slujba Cuvioasei Parascheva în anul 1605. Cu puțin mai târziu, în anul 1643, în Cazania tipărită la Iași, Mitropolitul Varlaam al Moldovei include și viața Cuvioasei Parascheva, urmând ca, în decursul secolelor următoare, pilda de viețuire și minunile sfintei să fie consemnate, pe rând, și de alți mari cărturari români.
Punctul culminant, dacă ne este îngăduit să-l numim în acest fel, al cultului pe care creștinii români îl aduc Sfintei Parascheva îl constituie, fără îndoială, anul 1641. Este cunoscut din izvoarele istorice păstrate faptul că, după descoperirea moaștelor Sfintei Parascheva, acestea au fost mutate în mai multe rânduri, atât în Asia Mică, cât și în cuprinsul Peninsulei Balcanice. În anul 1641, moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva au fost dăruite domnitorului moldovean Vasile Lupu, acestea rămânând în Iași, capitala Moldovei, până astăzi, fiind cinstite de creștini, în fiecare an, la data de 14 octombrie, cu mare și deosebită bucurie duhovnicească.
Deși a fost cinstită în Biserica noastră veacuri de-a rândul, încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea existând o biserică cu hramul „Prea Cuvioasa Parascheva”, în localitatea Rășinari, lângă Sibiu, iar în anul 1408 fiind sfințită o altă biserică cu același hram în Târgul Romanului, oficial, generalizarea cultului Sfintei Parascheva s-a hotărât abia în ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, desfășurat în data de 28 februarie 1950. Hotărârea luată cu acest prilej a fost dusă la împlinire 5 ani mai târziu, mai precis în data de 14 octombrie 1955, când, în Catedrala Mitropolitană din Iași, cultul Sfintei Cuvioase Parascheva a fost generalizat, prin acest act confirmându-se, de fapt, evlavia și dragostea cu care poporul român a cinstit-o și a prețuit-o pe Sfânta Parascheva timp de atâtea veacuri.
În ceea ce-l privește pe Sfântul Dimitrie cel Nou, asemenea Sfintei Parascheva, viața sfântă pilduitoare și minunile făcute după trecerea lui la Domnul au condus la cinstirea sfântului de către creștini, încă de la descoperirea, de asemenea minunată, a moaștelor sale, în secolul al XIII-lea. Cultul Sfântului Dimitrie s-a răspândit atât de repede în regiunile apropiate localității bulgare Basarabi, încât, spre sfârșitul secolului al XIII-lea, biserica nouă în care au fost așezate moaștele sfântului era ctitorie a unui domn din Țara Românească, fapt care constituie o mărturie importantă privind prezența cultului acestui sfânt și în provinciile românești. În această ctitorie a domnitorului român au rămas moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie vreme de cinci secole, până spre jumătatea veacului al XVIII-lea.
Din cauza conjuncturilor politice mai puțin favorabile, la insistențele Mitropolitului Grigorie al II-lea al Țării Românești și ale negustorului Hagi Dimitrie, moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie sunt aduse la București și depuse în Catedrala Mitropolitană din București, în luna iulie a anului 1774, unde s-au păstrat până astăzi. Aceste sfinte moaște au fost venerate într-un chip cu totul aparte de către creștinii bucureșteni de-a lungul timpului, Sfântul Cuvios Dimitrie devenind în chip oficial ocrotitorul orașului București, urmare a minunilor numeroase pe care le-a săvârșit. Datorită cinstirii deosebite de care s-a bucurat, în aceeași ședință din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului acestui sfânt, fapt care a avut loc în data de 27 octombrie, ziua pomenirii sfântului, a anului 1955.
Cele câteva aspecte și mărturii istorice amintite mai sus au o importanță deosebită în ceea ce privește modul în care s-a conturat și s-a dezvoltat cultul acestor doi însemnați sfinți în țara noastră. În tot acest context, evlavia și credința poporului român, precum și dragostea pe care acesta a arătat-o de-a lungul timpului față de sfinți au jucat un rol determinant nu doar în răspândirea cultului celor doi sfinți amintiți mai sus, ci și în dezvoltarea și amplificarea lui. Dovadă în acest sens stă numărul impresionant de pelerini care, în fiecare an, vin și venerează cu o deosebită evlavie moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și cele ale Sfântului Dimitrie cel Nou.

Sfinții, pilde de trăire creștină și mărturii ale bucuriei veșnice

Bucuria cinstirii sfinților, în general, și a sfinților români, în special, nu este limitată la sărbătorile celor doi cuvioși amintiți mai sus. Dimpotrivă, amploarea manifestărilor creștine care încununează aceste două sărbători sunt, așa cum aminteam, mărturii clare ale bucuriei și evlaviei cu care creștinii români îi cinstesc pe sfinți. În mijlocul acestui frumos și bogat cult al sfinților, atât de prezent în Biserica noastră, se află fără îndoială puterea exemplului, tăria pildei de viață și de virtute oferită de sfinții lui Hristos. Pentru creștinul ortodox român, sfinții nu sunt niște simple personaje rupte de realitate, supranaturale, ale căror menire și datorie sunt exclusiv aceea de a asculta și a îndeplini rugăciunile omului. Dimpotrivă, între creștinul aflat în căutarea lui Hristos, însetat după împlinirea virtuții, și sfinți, pe care Sfânta Scriptură îi numește „prieteni” și „casnici ai lui Dumnezeu” (cf. Ioan 15, 14; Efeseni 2, 19), există o relație apropiată, o relație de prietenie duhovnicească, de apropiere și solidaritate spirituală. Liantul acestei apropieri îl reprezintă rugăciunea. Un mare teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, amintește de importanța rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, menționând că „rugăciunea este calea prin care omul-persoană stă de vorbă cu Dumnezeu-persoană. De aici provine dulceața extraordinară și unică a creștinismului, din această relație de tip eu-tu, între om și Dumnezeul său”. Această relație creată de și prin rugăciune este valabilă și în ceea ce privește legătura dintre creștini și sfinți. Însă, apropierea de sfinții lui Hristos, prin viață curată, virtuți și fapte bune, și dialogul pe care fiecare creștin îl poartă cu aceștia, prin rugăciune, nu rămâne statică, seacă, superficială, ci ea se concretizează îndeosebi prin însușirea, de către creștin, a pildei de credință pe care o oferă sfinții. Poate că cel mai pragmatic exemplu pe care creștinul de astăzi îl poate primi ca dovadă despre cât de importantă este o viață curată și cât de mare este dragostea Mântuitorului Iisus Hristos pentru oameni îl constituie exemplul sfinților. Nimic nu poate fi mai convingător pentru om ca exemplul pe care îl oferă alt om prin înseși viața și faptele sale. Mijlocirea către Dumnezeu și exemplul personal pe care sfinții îl oferă celor care îi cinstesc sunt două coordonate importante pe care creștinul ortodox practicant le aplică în viața sa și le cultivă în relațiile cu semenii.
În Biserică, aflat în mijlocul sfinților și mai ales în relație cu ei prin rugăciune, creștinul nu poate rămâne indiferent la exemplul acestora. El gustă, chiar și la nivel teoretic, din pilda pe care eroii credinței, sfinții, o oferă tuturor. Însuși faptul că sfinții, înain­te de a fi canonizați, s-au bucurat de un cult local, prin intermediul căruia le-au fost aduse evlavia și cinstea creștinilor, indică faptul că pilda lor nu a fost impusă de Biserică și că, mai mult, ea s-a născut în sufletul creștinilor tocmai din admirația purtată și evla­via arătată sfinților.
Trebuie amintit faptul că exemplul sfinților sau imitarea lor nu îndeamnă neapărat la însușirea modului lor de a viețui, ci mai degrabă la imitarea lor întru virtute. Exemplul sfinților prezent în viața omului poate fi asimilat asumării responsabilității noastre de creștini și, deopotrivă, căutării și imitării sfinților în ceea ce privește împlinirea și urmarea virtuților. Dumnezeu îi cheamă la El pe toți creștinii. Mântuirea este un efort personal, o creștere permanentă în Hristos, o responsabilitate pe care fiecare om și-o asumă personal. Fiecare sfânt este un exemplu particular de sfințire și de înduhovnicire. Exemplul lui este unul de înaintare pe calea virtuților și nu neapărat de reiterare a momentelor vieții sfântului. Altfel spus, urmând exemplul sfinților, creștinul nu devine un robot care imită faptele altei persoane, ci devine un subiect care conștientizează importanța faptelor bune și își asumă săvârșirea acestora în viața sa. Dumnezeu, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, devine „cerșetor” datorită condescendenței Sale pentru noi și pătimește până la sfârșitul timpului, după măsura suferinței fiecăruia dintre noi. Prin urmare, putem afirma că imitarea sfinților nu este o absență a libertății, ci, dimpotrivă, o căutare și o aflare a ei. Omul virtuos este un om liber, un om care trăiește în libertate, departe de tot ceea ce înseamnă robia patimii. Acesta este exemplul sfinților.
Biserica Ortodoxă a cultivat acest aspect de imitare a sfinților. Pilda de sfințenie, viața lor curată și virtuoasă, minunile făcute și învățăturile pe care le-au lăsat creștinilor fac, îndeosebi, obiectul sinaxarelor. Sinaxarul, ca element liturgic care face trimitere la exemplul unui sfânt, este adoptat odată cu canonizarea unui sfânt. Chiar și actul canonizării în sine, prin care se recunoaște solemn sfințenia cuiva, indică faptul că pilda sfântului a fost primită în conștiința unei comunități de creștini. Mai mult, exemplul sfinților în conștiința comunității creștine îndeamnă și mai mult la solidaritate, confirmând faptul că omul este o ființă comunitară, făcută spre comuniune. „Umanul nu se poate realiza direct, într-o creștere continuă în izolare, ci în comunitate, în solidaritate. O ramură se umple de frunze și rod numai împreună cu toate ramurile pomului”, amintește părintele Stăniloae (pr. Dumitru Stăniloae, „Comunitate prin iubire”, în Ortodoxia, nr. 1/1963, pp. 61-62). În mijlocul sfinților, creștinul se află în școala sfințeniei, învață sfințenia, învață cum să o dobândească pe aceasta, fapt care indică o dată în plus caracterul pedagogic al cultului sfinților.

Cultul sfinților, sămânța sădită în inima creștinilor români

Astăzi, în Biserica Ortodoxă Română, cultul sfinților are, așa cum aminteam, un profund caracter pedagogic și misionar. Pedagogic pentru că numărul impresionant al românilor practicanți ai acestor forme de cinstire a sfin­ților primesc exemplul de sfințenie și trăire curată al sfinților. Misionar pentru că, în aceste condiții, Biserica, prin slujitorii ei, are datoria de a reactualiza exemplul sfințeniei în viața comunităților parohiale și a credincioșilor. Pedagogia sfinților alături de misiunea Bisericii sunt două aspecte importante ale cultului de cinstire dat sfinților.
A vorbi despre evlavia pe care creștinii români o au față de sfinții neamului românesc înseamnă a vorbi despre o adevărată conștiință națională. Biserica nu este doar o instituție socială, a cărei misiune este conducerea credincioșilor către mântuire, ci, prin sfinții ei, ea devine o familie primitoare, o comunitate românească a sfinților biruitori și a creștinilor luptători. Apropierea pe care credinciosul o simte față de sfinții neamului este un medicament spiritual care depășește orice barieră și orice boală a conștiinței. Sfinții neamului au trăit pe pământ românesc, au înfruntat vitregiile societății, mulți dintre ei au viețuit în regiuni distincte din țara noastră, iar aceste aspecte creează o legătură de suflet cu românii. Până la jumătatea secolului XX, cultul sfinților români nu a fost foarte omogen, el constând în cinstirile locale, regionale, pe care comunitățile ortodoxe românești le făceau unor sfinți mai cunoscuți, exemple fiind și cultul de cinstire al Sfintei Cuvioase Parascheva, cunoscută îndeosebi în zona Moldovei, dar și al Sfântului Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaște sunt în București.
Momentele istorice ale recu­noașterii autocefaliei, din 1885, și a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, din 1925, au condus la intensificarea și generalizarea cultului sfinților români și la dezvoltarea lui treptată, ajungând, cu timpul, să se impună în viața liturgică a Bisericii Ortodoxe Române și să o îmbogățească cu un număr apreciabil de rânduieli și imnuri închinate sfinților neamului românesc.
Sfinții români sunt vlăstare ale neamului românesc, iar canonizarea lor, adică trecerea lor atât în calendarul ortodox general, cât și în catalogul sfinților români, constituie o confirmare a unității Bisericii noastre. Sfinții și creștinii care i-au cinstit și îi cinstesc dau mărturie, împreună, despre vigurozitatea Ortodoxiei românești, în mijlocul căreia Se află însuși Izvorul sfințeniei, Hristos Mântuitorul. Propovăduirea Evangheliei și misiunea Sfântului Apostol Andrei au rodit, asemenea seminței căzute în pământul cel bun, iar astăzi, fructele cele bune sunt atât sfinții români, care au înflorit pe pământ românesc și înfloresc de fiecare dată când Biserica le face pomenire și le înalță cântări, cât și toți creștinii români care, în comuniune cu sfinții, formează o grădină frumoasă a Ortodoxiei.
În ciuda numeroaselor momente de-a dreptul grele ale istoriei sale, poporul român nu a fost uitat de Dumnezeu, ci a fost binecuvântat cu darul sfinților. Un dar a cărui valoare este inestimabilă și care dă mărturie despre deschiderea și pietatea poporului nostru. Sfinții ne cheamă să fim ca ei. Sfinții români ne oferă modelul lor. Ei sunt pedagogii noștri, duhovnicii noștri, sfătuitorii și ajutătorii noștri. Prin intermediul lor, Hristos ne întinde mâna Lui și ne cheamă la El. De aceea, cultul închinat lor este unul de amplitudine, cum numai unor părinți ai neamului se cuvine. Acest lucru îl mărturisește și troparul Sărbătorii Tuturor Sfinților Români, așezată în calendarul ortodox în a doua Duminică după Rusalii: „Cuvântul dumnezeiesc pe pământul românesc a odrăslit, iar Biserica străbună cu Sfinți s-a împodobit, vrednici luptători s-au arătat Mucenicii și Mărturisitorii care pentru Hristos viața și-au jertfit, iar Cuvioșii și Pustnicii întru nevoințe urmând calea Domnului chipuri îngerești au dobândit, Arhiereii și Preoții neîncetat vestind Cuvântul Evangheliei au mărturisit, iar binecredincioșii Voievozi Biserici au înălțat și cu dreptslăvitorii creștini cu râvnă și jertfelnicie credința ortodoxă și țara au apărat, toate cetele Sfinților împreună rugați pe milostivul Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!”